Scena 4

IONEL, ANA, IANKE 

IONEL: Bună seara, nene Ianke!

IANKE: Bună seara! (Dar spune rar și neconvins, fiindcă se uită lung după Ana. A văzut-o plânsă.) Putem sa mâncam?

ANA: Cred că da, mă duc să văd. (Iese.)

IANKE: Ce, iar a plâns? Ce mai este?

IONEL: Nimic.

IANKE: Așa nimic care plânge, eu... eu nu-l înțeleg... Dar tu de ce nu-i spui să nu mai plângă?

IONEL: Crezi că nu-i spun?

IANKE: Și de ce nu te-ascultă, dacă-i spui?

IONEL: Fiindcă m-ar asculta numai când i-ar da voie lumea să mă asculte în toate! Și cum așa ceva nu-i posibil, nici nu pot să-i cer să mă asculte.

IANKE (enervat, desface jurnalul): Ai văzut? Iar s-au omorât opt astăzi! 

IONEL: Nu-s ei de vină.

IANKE: Și cine, mă rog? Eu?

IONEL: Soarta!

IANKE: Bine că nu mă cheamă așa!

IONEL: Numele se schimbă ușor!

IANKE: Dar ce eu îs Ițic Tinichigiu?

IONEL: A, nu! Că acela nu s-ar da îndărăt de la nimic pentru copilul lui!

IANKE: Mersi pentru tată-tău!

IONEL: Și eu îți mulțumesc pentru Ana.

IANKE: Ai să mă tai la gât, cu așa un brici ascuțit de vorbă...

IONEL: Ce-ți pasă, de vreme ce sângerează alții? (Ianke furios, vâră nasul în jurnal.)