Capitolul IV

...

De ce oare nu mai nu mai funcţiona aparatul? De cîte zile nu mai auzise glasurile copiilor, cîntecele lor... De cînd nu-l mai purtase închipuirea cu ei în excursie, la Palatul Pionierilor sau în Parcul de odihnă? De ce oare meşterise la aparat? De bună seamă îl stricase. În clipa asta, prietenii lui stăteau trişti în închisoarea întunecată a cutiei, ascunşi în cine ştie-ce sîrmuliţă sau sub turnurile de sticlă, în loc să fi umplut odaia de veselie. Mîine, mîine va aşeza toate piesele, ascunse după dulap, la locul lor în aparat.

În dimineaţa următoare, se apucă să repare ceea ce stricase. Dar pînă una, alta, apucă unul din turnurile de sticlă argintie şi trase de el. Reuşi să-l scoată de la loc. Alergă spre fereastră şi se uită în el prin zare. Nu văzu nimic într-însul. De bună seamă, turnul acesta era un fel de încăpere de cleştar, îmbrăcată în argint, în care, nu se mai îndoia, erau ascunşi prietenii lui. Se apucă să demonteze şi celelalte turnuri. Era curios şi nerăbdător, încît degetele îi tremurau. Desigur, aici, în ele, sta taina acestui aparat care cînta şi vorbea la întorsul unui buton.

După ce reuşi să scoată toate turnurile, le înşiră pe jos, dar nu ştiu cum făcu că unul din ele îi scăpă din mînă. Se auzi o mică explozie şi ţăndări ca nişte steluţe de argint se împrăştiară împrejur. Se aplecă asupra lor. Cercetă ceea ce mai rămase din turn, dar nu găsi nimic deosebit, doar nişte cioburi fine de sticlă argintată. Atunci luă ciocanul şi sparse şi al doilea turn şi pe al treilea.

Ce să mai lungim povestea. In cîteva zile, iscodind după taina aparatului, reuşi să-l golească de piese, demontîndu-le pe toate.

În vremea asta, măicuţa nu înceta să se mîn- drească la slujbă cît de mult se cuminţise copilul ei, cum o aştepta la geam ca un îngeraş. Nu mai făcea nâzbîtii şi sta nemişcat pe un taburet toată vremea cît învăţa pentru „contabilitatea normată.“

In acele zile pe care măicuţa le considera pline de linişte, socotindu-l fericit în vreme ce şedea pe taburet, urmărind-o cum învaţă, Audreiaş trăia clipe de adîncă tristeţe.

Dimineţile mai treceau cum treceau, căci în dorinţa lui de a repara aparatul de radio, scotea de după dulap toate piesele. Ceasurile zburau, meşterindu-le în fel şi chip. Dar după amiezile erau peste fire de grele. Tăcerea se aştemea asupra odăilor ca o perdea grea. Măicuţa nu-i îngăduia să se mişte. Sta cu Ric în braţe şi se gîndea cît de fericit ar fi fost să fi ascultat acum o muzică dulce, sau povestirea unui basm, pe care vocea din aparat ar fi depănat-o atît de frumos. Inima-i era tristă, gîndindu-se că odată şi odată, va trebui să-i dea socoteala mămichii de cele ce făcuse. Îşi da din ce în ce mai bine seama că făcuse o faptă nelegiuită. Măicuţa lui strînsese economii, cu mare greutate, pentru a putea cumpăra aparatul de radio. Of, doamne, doamne ! De-ar veni ziua aceea cît mai tîrziu.

Într-o după-masă, în vreme ce dormea somn adinc, auzi sunînd soneria. Printre genele întredeschise o văzu pe maica lui sculîndu-se de la birou şi deschizînd uşa. În casă intră un bărbat care purta o geantă în mînă.

Se ridică în aşternut, curios cum era, dornic să ştie tot, să afle tot, gata să sară jos din pat. N-apucă să dea pătura la o parte ca mămica întrebă:

Aţi venit pentru aparatul de radio? E „specialistul", îşi spuse şi printr-o mişcare iute se lăsă înapoi şi trase pătura peste cap. Pe chipul specialistului, care surprinse mişcarea băieţelului, trecu un zîmbet. Graba cu care se ascunsese copilul acestei tovarăşe, ce-l chemase să repare un aparat despre care spusese că-l cumpărase de curînd, nu i se păru lucru curat. Puştanul acesta trebuia să aibă un amestec. Cunoştea el asemenea întîmplări.

Măicuţă îl conduse în dormitor. Andreiaş, a cărui inimă bătea ca un ciocănaş, ciuli urechile. Auzi cum omul străin trage de la perete măsuţa cu aparatul de radio. Apoi se făcu linişte. O tăcere adîncă urmă, care i păru nesfirşită. Se temea să se mişte, să ridice colţul păturii, să cerceteze ce se întîmplă dincolo. Dar nici nu mai era nevoie să iscodească, căci după tăcerea aceea mare se auzi o exclamaţie care-l lămuri pe deplin.

— Ei, drăcie, dar ce-i aici ? întrebă omul străin. Apoi auzi vocea sugrumată a mamei, care strigă:

— Doamne, doamne, dumnezeule!

Se făcu covrig sub pătură. Ar fi dat orice să nu fi auzit glasul sfîşielor al măicuţei. In gît i se urcau noduri. De teamă să nu fie descoperit că nu doarme, se stăpîni să nu plîngă.

— Ei, tovarăşă, auzi din nou glasul omului care vorbea intr-un fel ciudat, parcă i s-ar fi adresat lui nu maicuţii. Parcă ar fi vrut ca să-i audă fiecare cu- vînt de aci, de sub pătură. Din cutia asta puteţi face o minunată ladă de gunoi. O ladă de gunoi de lux.

— Doamne ! repeta mămica cu glas scăzut. Doamne, ce-i asta ?

— Asta-i treabă de meşter iscusit, spuse mai departe specialistul, cu glas dojenitor, şi Andreiaş nu se mai îndoia că lui i se adresa. A demontat cea din urmă piesă. N-am mai văzut asemenea faptă. Mare tîlhar cel ce a tăcut treaba asta. Pe cine aţi lăsat în casă, tovarăşă ?

Mama sta încremenită şi privea hăul cutiei. Tăcerea ei îi sfîşia inima în bucăţi, iar vorbele omului îi răsunau în urechi, umplîndu-l de ruşine.

Fără a mai rosti vreo vorbă, mama îl conduse pe specialist ta uşă, apoi reveni în sufragerie. Rămase în picioare căzută pe gânduri.

Andreiaş ridică un colţ al păturii şi printre genele întredeschise se uită la dînsa. Văzu cele două cute dintre sprîncenele măicuţii, adîncindu-se. Cumplit de mîhnită era măicuţa lui. O văzu făcînd un pas şi lăsîndu-se pe un scaun. Rămase cu mîinile împletite în poală, nemişcată. N-o mai văzuse pe măicuţa lui niciodată atît de nenorocită. Inima-i se sfîşie de durere. Dacă ar fi bănuit că fapta lui ar fi putut-o îndurera atît de mult, pentru nimic în lume nu s-ar fi atins de aparat. Nici nu-i trecuse prin cap că făcea ceva rău. Căutase în adîncul lui taina care-l făcea să cînte şi să vorbească. Căutase copiii năzdrăvani, care erau ascunşi acolo. Dorea să se joace cu ei, aci pe covor, cum se juca cu răţuşca şi cu Ric. Atît avusese în cap.

Izbucni în plîns.

Măicuţa tresări. Întoarse capul spre pătucul în care pătura sălta din pricina sughiţurilor pe care Andreiaş nu le mai putea stăpîni.

— Iartă-mă, mămicuţo ! Nu mai fac niciodată! îngăimă privind-o pe măicuţa sa care dăduse pătura la o parte.

— Şi eu, Andreiaş, care credeam că eşti un înger cuminte, care credeam că ai învăţat să aşezi toate lucrurile le la loc? Cu asta-ţi treceai tu timpul, nu cu jucăriile! Cum ai putut face asemenea grozăvie?

— Mămicuţo, iartă-mă ! M-am plictisit să mă tot joc cu răţuşca aia proastă şi cu Ric, care nici măcar nu mai latră. Am vrut să scot copiii aceia din aparat... Numai eu n-am copii... Toţi copiii au copii... Şi Se- rioja, şi Donca... Vin după ei o droaie cu maşina...

I-am văzut...

Mămica rămase pe gânduri. Parcă auzea vorbele Nastasiei. Se uită la Andreiaş. Chipul îi era acoperit de şiroaie de lacrimi şi cei doisprezece pistrui se vînzoleau amarnic, parcă ar fi fost nişte furnicuţe opărite. I se păru atît de mic, de nenorocit, încît mila de durerea lui o cuprinse fâcînd-o să uite pentru o clipă fapta pe care o săvîrşise băieţelul ei. Cum să trimită la cămin un puştuleţ atît de mic, de prostuţ, unica ei avere, inima ei?! Să se îmbolnăvească?... Doamne! Oftă adînc, strîngîndu-l la piept.