Capitolul V

Curînd după întîmplarea asta pe care măicuţa nu găsi potrivit să o povestească tovarăşelor ei de birou, de teamă să nu o audă pe Nastasia dojenind-o, se întoarse acasă veselă.

— Andreiaş, plecăm la Sibiu.

— La tata mare ? chicoti băieţelul.

— Da, la tata mare.

Vă puteţi face o idee cum au început a fierbe închipuirile în capul lui Andreiaş. Cum avea să fie călătoria cu trenul... Cum vor străbate tunelele... Cum vor arăta nenumăratele gări... Apoi casa bunicului, despre care mama îi povestea necontenit... Ştia că la marginea oraşului se afla un rîu, Cibinul... Şi-o pădure. Dumbrava...

— Tramvai există, măicuţo ?

— Bineînţeles.

— Şi ce mai este la Sibiu ? Spune, măicuţo, spune !

Mămica zîmbea şi căuta să-şi amintească.

— O grădină zoologică.

— O grădină zoologică ? Ce-i aia ?

— O grădină în care trăiesc tot felul de animale sălbatice. Maimuţe, urşi, vulturi...

Andreiaş bătu din palme şi începu să ţupăie.

— Pot să le văd şi eu ?

— Bineînţeles. Vei merge cu tata mare...

— Dumneata nu vii cu noi ?...

— Eu, Andreiaş, trebuie să merg la şcoală.

Chipul băieţelului se întrista. Oftă adînc gata să smiorcăie.

— Aşa mare şi mai mergi la şcoală ?

— Toată viaţa trebuie să învăţăm, Andreiaş.

— Şi e departe şcoala asta ?...

— E lîngă Sibiu... Într-un sat frumos de munte. Se numeşte Sălişte.

— Sălişte! repetă Andreiaş. Sînt munţi acolo?

— Sînt.

— Si te urci aşa pe ei ? Pe munţi ?

— Ei, mă urc... oi vedea.

         ★

★        ★

Toate i s-au părut ciudate lui Andreiaş în oraşul în care traia bunicul. În primul rînd bunicul însuşi. Persoana care-i primi în gară şi-l strînse la piept zicîndu-i de nenumărate ori: „puiul meu, nepoţelul meu“ nu semăna deloc cu persoana din fotografia ce atîrna pe perete, în casa lor, şi despre care ştia că era tata mare de la Sibiu. Acolo pe fotografie nu purta ochelari şi avea o buclă bogată de păr negru, pieptănată ca o gogoaşe deasupra frunţii. Purta o haină neagră, iar sub haina asta se afla una mai scurtă — „vestă“, i-a spus măicuţa că se numeşte. Prin vestă era trecut un lanţ de aur, înfipt cu cele cele două capete de o parte şi de alta a pieptului. Ochii bunicului parcă înţepau, atît erau de mici şi de rotunzi.

Acum, „persoana” care-l ţinea în braţe şi-şi lipise obrazul de al lui purta ochelari. Nişte ochelari ciudaţi, de care Andreiaş nu mai văzuse în viaţa lui. Fiecare sticlă era făcută din două bucăţi. Cînd bunicul se uita la el îl privea prin sticlele de deasupra, iar cînd citea se uita prin sticlele de dedesubt. Andreiaş se miră grozav cum de nu greşea niciodată bunicul să încurce sticlele prin care trebuia să se uite. Asta cu adevărat era o minune.

Părul bunicului era cărunt şi subţire. Parcă ar fi fost făcut din fire de mătase. In locul buclei cit o gogoaşe acum se vedea fruntea prelungită aproape pînă în creştet. O frunte plină de cute. Obrajii bunicului erau bucălaţi şi trandafirii. Nu aveau nici o cută. Doar pe vîrful nasului se zăreau cîteva vinişoare albăstrii. Purta o haină cenuşie, cam ponosită, o cămaşă cu carouri şi o cravată boţită.

— Puiul meu, Andreiaş, şoptise tata mare, luînd băieţelul în braţe de pe treptele vagonului şi băieţelul se gîndi că glasul bunicului era dulce ca un cîntec.

Ajunşi la casa unde locuia bunicul, mămica despachetă lucrurile lui Andreiaş, apoi începu a-l dăscăli pe bunic cum să aibă grijă de copil : să nu-l slăbească din ochi, să nu-l lase pe străzi, să nu se amestece cu copiii.

în sprijinul poveţelor pe care le da, povesti şi pozna pe care Andreiaş o făcuse cu aparatul de radio. Să ştie bunicul cu cine avea de-a face.

Bunicul asculta în tăcere, surîzînd din buzele lui roz, strîngîndu-l cu dragoste pe Andreiaş între genunchi. Andreiaş asculta povestirea cu nasul ridicat în vînt, ca şi cum nu despre dînsul ar fi fost vorba. Uneori chiar intervenea cu amănunte pe care măicuţa lui le uitase. Mămica se uita la el cu desperare.

Poftim, poftim cum mă ajută, parcă nu el ar fi făcut pozna.

Bunicul asculta mai departe surîzînd, în vreme ce privirile calde se aplecau din cînd în cînd cu dragoste asupra creştetului lui.

— Să mergi cu Andreiaş în parc, la Dumbravă. Dar să nu-l laşi cu purligarii de pe stradă. Cine ştie cc boală poate lua şi ce prostii mai poate învăţa. Apoi îl chemă aproape şi-i spuse;

— N-ai să-mi faci „greutăţi", puiul mamei, nu-i aşa ? Să-l asculţi pe tata mare, să mănînci bine şi să n-o iei razna pe stradă. Am nevoie de linişte. Să învăţ. Să iau note bune. Dacă faci pozne nu-mi va sta capul la nimic.

— Cum să-ţi fac greutăţi? se miră. Nu, mămicuţo, nu-ţi fac, vorbi el repede, dornic de a se apropia de colivia cu canari, pe cate o zărise într-un colţ al camerei.

* * *

Bunicul locuia într-o casă bătrînă, aşa cum sînt cele mai multe case din oraşul acesta străvechi. Curtea pătrată, înconjurată de locuinţe, nenumărate locuinţe, era pietruită cu bolovani mari. In mijlocul ci se afla înfiptă o fîntînă. Pe latura din dreapta se ridicau magazii de scînduri. Poarta mare de fier da într-o ulicioară, care se numea „Uliţa tîrgului”. O ulicioară îngustă, înghesuită între două şiruri de ziduri, legate între ele prin cîteva arcuri de cărămidă, care păreau a fi nişte braţe aşezate acolo să nu se huluie clădirile vechi cît lumea. În ulicioara asta era veşnic răcoare. Razele soarelui nu pătrundeau decît în clipa cînd ceasul din turnul bisericii săseşti batea de douăsprezece ori miezul zilei. Dacă te urcai pe pietroiul înfipt în zidul porţii, puteai zări roata neagră a ceasului, fixată în latura turnului ca un ochi de uriaş.

Pe cele patru laturi, turnul purta patru ochi imenşi, pe care se învîrteau minutarele mari, ca nişte lopeţi. Prin ei turnul priveghea oraşul însemnînd ceasurile lui de muncă şi de odihnă.

Străduţa asta lungă şi strîmtă ca un tunel, da cu un capăt în „Oraşul de jos“ pe strada Guşteriţei, iar cu celălalt capăt sub „Treptele porcarilor”. Dacă urcai Treptele porcarilor nimereai în „Piaţa mică“. Străbătînd „plaţul“ larg şi asfaltat al pieţii şi trecînd pe sub arcul turnului catolic, nimereai în „Piaţa mare“ din „Oraşul de sus“.

Cum am spus mai înainte, lui Andreiaş i-au părut toate ciudate în acest oraş al bunicului. Nu numai aerul era altfel, purtînd într-însul o tărie pe care n-o simţea în văzduhul cald al Bucureştiului, dar şi oamenii şi copiii. Bunăoară, privind prin geamul odăii la nenumăraţii copii care se jucau în curte şi în faţa porţii pe ulicioara aceea strimtă, se miră văzîndu-î pe toţi desculţi. Unii dintre ei erau chiar şi fără cama şi fără camăşuţe. Purtau doar pantalonaşi scurţi, cu bretele sau fără bretele.

Tata mare, îl chemă Andreiaş pe bunicul care începuse a-i orîndui lucruşoarele în dulap, după plecarea măicuţii. In Sibiul ăsta, copiii sînt chiar atît de săraci ?

— De ce spui că sînt săraci ? l-a întrebat bunicul.

— Priveşte, tată mare, toţi copiii sînt desculţi şi fără cămăşi pe ei. Mămica se face foc cînd pun piciorul gol pe duşumea, dar să umblu desculţ pe stradă ?

Tata mare se uită la el prin sticlele de deasupra ale ochelarilor. Privirea îi era caldă, moale, şi ochii parcă erau apoşi.

— Nu sînt săraci, dragul moşului. Aici la Sibiu copiii nu sînt cocoloşiţi ca la voi la Bucureşti. Aici au „educaţie ardelenească".

— Educaţie ardelenească ? se miră Andreiaş, mişcînd din nasul pistruiat. Ce-i aia ?

— Ce vezi...

— Îmi dai voie să am şi eu educaţie ardelenească tn Sibiul ăsta ?

Bunicul zîmbi.

— Iţi dau, cum să nu-ţi dau. Numai că în educaţia asta intră şi spălatul dimineaţa cu apă rece pe piept.

— Cu apă rece? Pe piept?... Asta nu-mi place.

— Va trebui să-ţi placă. Altfel nu te poţi juca cu copiii de aici. Vor rîde de tine.

— Tata mare, — izbucni bucuros, — mă laşi să mă joc cu copiii ? Ce va spune mămica ? Ea nu-mi dă voie. Cum le-a zis copiilor de aici ?

— Purligari.

— Purligari ? Mă laşi să mă joc cu purligarii ?

— Ăştia nu sînt purligari, sînt copii ca si tine... Tot atît de iubiţi de părinţii lor cum eşti si tu.

Andreiaş se uită la bunic cu admiraţie. Bunicul vorbea hotărît. Nu-i era teamă că avea s-o supere pe mămica. Se simţi ocrotit de el. Se repezi 1a dînsul, agăţîndu-i-se de gît.

— Ce bine e în Sibiul ăsta. Mă învoiesc, tată mare. Dă-mi iute educaţie ardelenească. Iaca, eu m-am şi descălţat.

Intr-adevăr îşi scosese iute săndăluţele din picioare şi le azvîrli cît colo. De asemenea ciorapii. începu să salte cu picioarele goale pe duşumea.

— Ho, ho ! îl opri bunicul. În educaţia ardelenească intră şi aşezarea oricărui lucru la locul lui... Ia poftim, domnişorule, strînge sandalele şi ciorapii şi aşază-i colea, sub pat.

Glasul bunicului era cald, dar stăruitor. Din pricina acestui glas nu-şi putu îngădui nici un răsfăţ. Porni deci lipăind şi-şi culese sandalele şi ciorapii de prin colţuri.

— Acum am voie să ies în curte ? îl întrebă nerăbdător.

— Ai, îi îngădui bunicul.

Se uită la dînsul cu mirare. Era chiar adevărat ? Îl lăsa să iasă în curte ? Poate chiar pe stradă ? Aşa singur şi desculţ? Ce-ar spune măicuţa dacă l-ar vedea ?

— Hai, Andreiaş, du-te, îl îndemnă bunicul. Dacă-ţi place, du-te.

Copilul ieşi în curte şi simţi sub tălpile încălzite, răcoarea plăcută a pietrelor umbrite de streaşina casei. Făcu cîţiva paşi şi sub tălpi simţi acum fierbinţeala pietrelor asupra cărora cădeau razele calde ale soarelui. Se opri pe loc puţin năucit. Niciodată nu mai trăise asemenea libertate. Pieptul îi era plin de o mare bucurie. Străbătu curtea şi se apropie de zăbrelele porţii. Printre ele cercetă uliţa îngustă, în care copii, desculţi şi îmbrăcaţi uşor, se fugăreau unul pe altul, scoţind strigăte şi chiote care-i gîdilau inima. Andreiaş porni spre ei. Ieşi în stradă şi se propti în pragul porţii.

În clipa aceea, grămada de copii tocmai se strînsese făcînd un cerc. La mijloc sta înfipt unul dintre ei, care număra copiii, turuind din gură un cîntec complicat.

Ekete Bekeîe Filam Puf Nus Mus Draus".

Andreiaş asculta încîntat cuvintele păsăreşti, pe care le rostea băieţelul din mijlocul cercului. Era un băiat cu mult mai mare decît dînsul, cu chica de culoarea griului, răvăşită, căzută asupra ochilor albaştri. Pe pieptul gol purta o sforicică spînzurată de gît, de care atîrna o cheiţă. Turuia din gură ca o moriscă.

Rînd pe rînd, scotea cîte un copil din joc, după cum cădea asupra lui ultimul cuvînt din descîntec. Cei scoşi în loc să aibă răbdare, ca „protocolul" să fie împlinit pentru a putea porni jocul „hoţii şi jandarmii", se zbenguiau şi se îmbrînceau în cei rămaşi, încurcînd numărătoarea. Băiatul de la mijloc era nevoit să înceapă numărătoarea de la capăt, spre nemulţumirea tuturor, dar şi spre plăcerea lor, căci zbenguiala şi îmbrînceala îi încînta de fapt ca însăşi jocul.

— Erich ! strigă un băiat cu capul mare, cu părul crescut lăţos ca o căciulă miţoasă, cu ochii negri. Dă-te la o parte şi lasă-mă să număr eu.

Se repezi cu pieptul în Erich şi încercă să-l scoată din cerc.

— Lasă-l pe Nicuşor, strigară în cor ceilalţi copii.

Unul dintre ei, un năpîrstoc care purta părul tăiat breton ca fetiţele şi avea dinţii mîncaţi şi ştirbi, striga mai tare ca toţi, vorbind peltic.

— Lasă-l pe Nişuşol, lasă-l pe Nişuşol.

— Întîi să înveţi să vorbeşti, mucosule, se răsti la dînsul Erich, trăgîndu-l de ureche.

— Nu mă doaie, nu mă doaie, strigă Emil stăpînindu-se să nu plîngă, trăgînd din nasul cam umezit, în vreme ce Nicuşor intră în mijlocul cercului.

Toroiala începu din nou cu acelaşi rezultat: copiii nerăbdători se împingeau, se ciupeau şi rîdeau, făcînd o larmă mare.

În vremea asta, Andreiaş, încălzit de zbenguiala ce o vedea pe ulicioară, începu să salte şi el de unul singur ; rîdea de hîrjoana copiilor şi ardea de nerăbdare să ajungă cumva între ei. Tot făcind paşi înainte, se pomeni la marginea cercului şi într-o clipită, printr-o schimbare de „pioni" se trezi la mijloc, tocmai în clipa cînd Erich se repezise la Nicuşor, dorind să-l înlăture şi să-şi reia locul. Nicuşor, uitînd de numărătoare, începu să boxeze cu Erich. Privirile copiilor se opriră asupra băieţelului străin, care nimerise între dînşii de parcă ar fi căzut din cer. Ochii rotunzi, vii şi cafenii ai lui Andreiaş, asemănători cu ai bunicului din fotografie, scăpărau. Buzele i se mişcară, iar vîrful limbii sălta printre gingiile ştirbe.

— Ce cauţi aici ? se răsti la el Petrică, un băieţel slăbuţ şi ţigănos, cu ochii neastîmpăraţi. Acesta făcu un pas înainte şi-l împinse pe Andreiaş cu pieptul, încercînd să-l înfricoşeze şi să-l dea afară dintre ei.

— De unde ai venit ? îl întrebă din nou înălţînd sprîncenele şi privindu-l iscoditor ca un drăcuşor.

— De la Bucureşti, răspunse Andreiaş, înăbuşindu-şi lacrimile care îi tremurau în gît.

— De la Bucureşti ? întrebă Emil uimit, în timp ce ceata se apropie de el privindu-l cu mirare.

— Ihă, încuviinţă Andreiaş, străbătut de un sim- ţămînt de încredere.

— Ştii să te joci de-a hoţii şi jandarmii ? îl întrebă Dănuţ.

Andreiaş înălţă din umeri. Răspunsul !a această în- . trebare i se păru cumplit de greu. Nu se jucase niciodată cu copii. Totuşi nu voia să se dea bătut.

— Ştiu, cum să nu ştiu !?

— Cine numără ? întrebă Petrică, încercînd să se aşeze în mijlocul cercului.

— Numără Petrică, strigă Dănuţ.

— Tu ai mai numălat, se răsti Emil, aşezîndu-se în cerc, — lasă-mă pe mine.

— Tu eşti peltic şi le încurci, se burzului Dănuţ, împingîndu-l la o parte.

După ce se înghiontiră o vreme fără să cadă de acord, Petrică vrînd cu orice preţ să numere şi vă- zînd că nu reuşeşte, îl apucă pe Andreiaş de breteaua pantalonilor şi strigă.

— Atunci să numere el. Altfel nu mă mai joc. Andreiaş se trezi la mijlocul cercului lărgit de Erich

şi Nicuşor care între timp se împăcaseră.

— Hai, începe, spuse cu dispreţ Erich. Să vedem, ştii ?... Fac prinsoare că te încurci.

Băieţelul se uita la copii cum se uită un şoricel încolţit din toate părţile de miţe. Inima îi bătea repede şi limba îi tremura în gura întredeschisă.

— Ha, ha, ha, începu să rîdă batjocoritor Erich. Hai, dă-te la o parte. Eşti un mucos, ce cauţi între noi ?

Obrajii Iui Andreiaş se aprinseră ea bujorii. Stră- duindu-se să facă fată întîmplării, se pomeni rostogolind din gură un puhoi de vorbe păsăreşti, pe oare le învăţase de la măicuţa lui.

„Utilinca Ş-un tilinca Şi de acuna Poruncana Mergini Cergini Nuieluşe Sai săracă Gherdeluşe."

Copiii auzindu-l meşterind atît de ciudat din gură se strînseră în grabă în jurul lui, ascultînd atenţi, chiţăind de plăcere.

Andreiaş, străbătut de mîndrie, începu să atingă cu vîrful degetelor pieptul fiecăruia dintre ei aşa cum văzuse că, făcură mai înainte copiii, cu mare ifos, vrăjind cu repeziciune, spre mirarea cetei. Numărătoarea merse pînă la capăt fără a fi întrerupt. Se alese ceata hoţilor, iar jandarmul a rămas Petrică.

Pînă seara, Andreiaş făcu cunoştinţă nu numai cu toţi copiii din „vecinătate", cum se spune la Sibiu, dar şi cu străzile din jurul ulicioarei, cu uliţa Neuiştift care cobora de pe un deal din Oraşul de sus, cu uliţa Guşteriţei, pe care aluneca tramvaiul şi cu Treptele Porcarilor, în zidul cărora se aflau ascunzători neaşteptate.

Cînd în ferestrele caselor începu a pîlpîi lumina palidă a becurilor, iar în bolta cerească se aprinseră lumînărelele, se auziră în înserare chemări, de ici, de colo, clin ferestre sau curţi.

— Erich, la cină...

— Petrică, vino la cină...

— Emil, grăbeşte la cină...

— Nicuşor, nu mai întîrzia la cină...

— Dănuţ, hai la cină.

Între glasurile acestea, Andreiaş desluşi glasul dulce a! bunicului.

— Andreiaş, puiul moşului... hai la cină.

Copiii se pustiiră care încotro. Uliţa înghiţită de întuneric se acoperi de linişte.Capitolul VI

După întîia zi petrecută în oraşul bunicului, Andreiaş picase cu capul pe masă. Nu-i ardea nici măcar de mîncare, într-atît se simţea de ostenit. Cu mare chin, bunicul îl sili să dea pe gît o cană cu lapte, pe care Andreiaş o înghiţi aproape adormit. Nu şi-ar fi putut aminti nici cînd fusese dezbrăcat, nici cînd bunicul îi spălase faţa, picioarele şi mîinile cu un prosop ud, nici cînd îl aşezase în aşternut. Dormise somn adînc şi dulce şi se trezi în dimineaţa următoare în sunetul puternic al unui mormăit de urs. Mormăitul acesta era întrerupt la răstimpuri egale de un fluierat subţire, ca o şuierătură, după care urmau o serie de pufăituri. Andreiaş se ridică în capul oaselor, îşi frecă ochii cu pumnul şi se uită împrejur. Unde se afla? Pe pereţi erau înşirate tablouri necunoscute. Înaintea ferestrelor o pădure... Da, o pădure de plante, cu foi late şi groase. În colţ, pe o măsuţă, zări colivia acoperită cu un şal. De-abia în clipa asta îşi dădu seama că se afla în casa bunicului, la Sibiu. Sări iute din pat şi se apropie de patul bunicului, de unde veneau acele grozave mormăituri de urs.        

Bunicul dormea pe spate. Respira adînc, scoţînd sforăituri grele, care-i umflau fălcile. Lui Andreiaş îi veni să rîdă. Părea că bunicul se joacă, mai cu seamă cînd văzu că sub pleoapele închise ochii încep a se mişca întocmai ca nişte cărăbuşi prinşi sub o coajă de nucă. Curios, se aplecă asupra lui cercetîndu-l. În clipa aceea, pe neaşteptate, bunicul se săltă spre el strigînd :

— Bau !

Andreiaş izbucni în rîs. Bunicul se ridică în cot.

— Bună dimineaşa, zise, vorbind peltic.

Lui Andreiaş îi veni să rîdă. Cum vorbea bunicul ? Parcă era alt om. Parcă şi obrajii nu-i mai stăteau atît de bucălati, cum îi avusese ieri.

Bunicul ieşi din aşternut şi primul drum îl făcu spre colivie.

— Hai Andreiaş, să idicăm „şologatele“ la canali.

Andreiaş iar începu să rîdă. Cît de hazliu vorbea bunicul în dimineaţa asta 1 Piarcă i se împleticea limba în gură. Se apropiară de colivie şi bunicul înlătură un şal cu care era acoperită. Canaraşii bătură din aripi treziţi brusc de lumina zilei. întoarseră căpşoarele în dreapta şi în stînga. Deschiseră pliscurile.

Apoi sloboziră un ciripit ascuţit, care se împrăştie în văzduh ca o pulbere de argint.

— Cîntă, tată mare, cîntă canaraşii !

— Bună dimineaşa, îi salută bunicul, bătînd cu degetul în vergeluţe. Bună dimineaşa !

Andreiaş întinse şi el mîna ciupind şi el vergelu- şele ca pe nişte corzi de harpă.

— Bună dimineaţa, bună dimineaţa !

Canarii zburară încoace şi încolo, izbind vergelele cu ciocul, legănîndu-se pe trapezul minuscul, spînzurat în mijlocul coliviei, ciripind necontenit.

— Aştîmpăraşi-vă, nebuneloi, le certă bunicul. Iaca acum va dau demîncaie. Şine Andreiaş vaşul ăşta, şpală-l la chiuvetă. Adu-l plin cu apă proaşpătă.

Făcu întocmai ce-i spuse bunicul. În vremea asta, tata mare mătură cu un şomoiag de hîrtie interiorul coliviei, umplu farfurioarele cu sămînţă de cînepă, apoi luă vasul cu apă din mîna lui Andreiaş şi-l aşeză la loc. Canaraşii se repeziră spre seminţe şi începură să ciugulească cu poftă.

Aşa, aşa, puii tatii, le vorbi bunicul, cîntînd parcă din voce.

— Aşa, aşa, puii tatii, îl imită Andreiaş, din vîr- ful buzelor, privind pliscurile subţiri şi limba ascuţită, cu care despicau seminţele.

— Pui, pui, pui, vorbi bunicul cănăriţei, care mai sperioasă sta într-un colţ înfricoşată. Indlăşneşte, ploştuşo !

Andreiaş le vorbi şi el, imitîndu-l pe bunic.

— Indlăşneşte, ploştuşo.

Bunicul întoarse capul spre nepot. Se uită la el dojenitor. Ochii îi erau mici şi întrebători. Nu spuse nimic, apoi se depărta de copil şi se apropie de un dulăpior. Meşteri o vreme cu spatele întors şi reveni la Andreiaş.

— Să aplicăm educaţia ardelenească, spuse el.

Andreiaş ramase cu gura căscată. Bunicul nu mai vorbea peltic, iar obrajii nu mai erau scofîlciţi cu gura făcută pungă. Ce-o fi meşterit tata mare cu spatele întors la el ?

Bunicul trecu în bucătărie. Scoase un lighean, îl aşeză pe un scaun şi lepădă cămaşa de noapte. îşi încinse mijlocul cu un prosop, apoi apucă o cană de pe bufet şi o umplu cu apă de la cişmea.

— Andreiaş, ia toarnă-mi în pumni apă proaspătă, să-ţi dau o probă de educaţie de la Sibiu.

Arzînd de nerăbdare şi interesat de cele ce aveau să urmeze, apucă cu amîndouă mîinile cana.

— Toarnă, porunci bunicul.

Şi Andreiaş turnă apă în palmele făcute căuş. Dintr-o mişcare bunicul o zvîrli pe piept, pe umeri. Copilul turnă din nou o porţie bună, care fu şi ea zvîrlită pe obraz, pe ceafă, în cap. In vremea asta pe gura bunicului ieşeau sunete fioroase. Fluierături, sîsîituri. Bunicul trăgea aerul cu putere în piept, apoi chicotea, fornăia şi exclama mereu : „Ah, ah, asta-i sănătate !“ Andreiaş ţupăia împrejur, sălta cana în mînă, chicotind şi el de plăcere. Stropi reci îl atingeau ca un şfichi de bici, pe gît, pe piept, pe braţele goale. Bunicul din cînd în cînd îşi scutura palmele spre el ca din greşeală. Băieţelul slobozea atunci un miorlăit, întocmai ca un cotoi călcat pe coadă.

În sfîrşit apa din cană se termină. Bunicul îşi desprinse prosopul din jurul mijlocului şi începu a se freca cu el peste piept. Pielea se făcu roşie ca a unui rac. Obrazul îi strălucea de mulţumire şi sănătate.

— Acum pofteşte dumneata, domnişorule, la „educaţia ardelenească", îl invită bunicul umplînd la cişmea cana cu apă.

— Nu, tată mare, nu vreau educaţie ardelenească, începu să protesteze fugind roată împrejurul ligheanului.

Bunicul se opri şi-l privi cu mirare prin sticlele ochelarilor.

— Aşa ne-a fost vorba, Andreiaş ? ţuţui din buze. Nu vrei să te speli pe piept cum ne-am înţeles ? Numai astfel te faci puternic. Numai aşa te fereşti de boli.

— Eu nu mă bolnăvesc niciodată, răspunse cu semeţiei Pentru că nu merg la cămin.

— Cine ţi-a vîrît asemenea prostii în cap ? Haide, să nu mai întindem vorba.

— E prea rece apa, tată mare ! Zău e prea rece.

— Bine, conveni bunicul. Pentru început o îndoim cu apă caldă. Dar de mîine nu mai avem nici o vorbă.

Jumătate plîngînd, jumătate rîzînd, Andreiaş îşi scoase jacheta de la pijama. Pieptul cam slăbuţ, se ivi cu pielea făcută găină de frică.

— Stai puţin, tată mare, începu să se roage strîngînd braţele peste piept. Numai puţin mai aşteaptă. Te rog ! imploră copilul, în vreme ce bunicul fără a ţine seama de rugăminţile lui, îl încinse cu prosopul, pentru ca apa să nu curgă pe pantalonaşi.

— Întinde mîinile, nepoate, şi să nu aud că smior- căi. Doar eşti fecior la roată !

Andreiaş întinse mîinile deasupra ligheanului. Cînd însă simţi apa rece, desfăcu palmele şi apa căzu în lighean.

— Şmechere, tu mă păcăleşti ! îl mustră bunicul, zîmbind cu şiretenie. Lasă că-ţi arăt eu acum educaţia de la noi.

Într-o clipă umplu ligheanul cu apă, apoi cuprinse cu o mină umărul copilului şi cu cealaltă începu a-l spăla pe piept şi pe spate în grabă mare.

Andreiaş dădu un strigăt după care urmară chicoteli şi sîsîieli. Palma bunicului umbla iute pe piept şi pe spate. Stropii săreau în dreapta şi-n stînga ca dintr-o stropitoare. Băieţelul cu răsuflarea la gură încerca să vorbească, dar nu reuşea. Dîrdîia şi rîdea. Rîsul şi plînsul se amestecau, cum se amestecau şi simţămîntul de plăcere cu cel de neplăcere.

În sfîrşit bunicul se declară mulţumit. Luă un prosop şi începu a-l freca şi pe el pînă cînd pielea deveni roşie ca a unui rac. Un simţămînt bun se râspîndi în trupul lui Andreiaş. Îşi umflă pieptul şi începu a păşi voiniceşte prin bucătărie. Moleşeala somnului dispăruse. Trupul respira prin toţi porii, trăgînd într-însul sănătate.