Capitolul XIII

Bunicul avea un principiu: copiii să respecte ceasurile de masă, în colo să se joace cum poftesc, cum ştiu. Nu trebuie să stai în spatele lor, pentru a-i supraveghea. Să zburde în voie pe străzi, prin parcuri...

De aceea, Andreiaş putea vagabonda întreaga zi pe unde putea. Dacă venea la timp la masă, bunicul era mulţumit. Hei, ce bunic minunat avea el ! se gîndea adeseori Andreiaş. Dacă bunicul s-ar fi mutat la ei la Bucureşti, n-ar fi fost copil mai fericit pe lume decît dînsul.

Erau unele zile, cînd erau la Bucureşti, în care măicuţa îl trimitea la tanti Ioana, singurul loc unde mergea în afara casei lor. Tanti Ioana nu avea slujbă, dar îl avea în schimb pe Codruţ. Codruţ era vărul lui. Cînd Codruţ se întorcea de la şcoală se jucau pînă seara împreună în curtea din faţa casei. Şi tanti Ioana avea aceleaşi principii ca şi bunicul. Adeseori o mustra pe măicuţa lui :

— ÎI creşti sălbatic, Elviro, o să-ţi pară rău într-o zi. Noi cum am fost crescute? Nu-ţi mai aduci aminte? Mergeam la Kindergarten şi nu ne purta nimeni de mînă.

În orașul ăsta minunat al bunicului, Andreiaş se simțea fericit. Dacă din cînd în cînd chipul măicuţei lui nu i-ar fi apărut înaintea ochilor şi nu şi-ar fi simţit inima grea de dor, toate ar fi fost minunate. Tata mare ii îngăduia să se joace în stradă, nu ca măicuţa. Niciodată nu era „nervos" şi-i vorbea atît de dulce, cum de bună seamă i-ar fi vorbit şi tăicuţul lui dacă ar fi trăit !...

— Ce zici, Andreiaş, rămîi cu tata mare la Sibiu ? ÎI întrebă într-o zi bunicul pe nepot.

— Rămîn, tata mare, dacă mă lasă mămicuţa, rămîn.

— Vorbesc eu cu ea. De-abia o mai scap de greutăţi.

— De ce greutate, tata mare ?

— De tine.

Andreiaş deschise ochii mari.

— Eu sînt greutate, tata mare ?

— Pentru mine nu eşti. De-abia am şi eu o ocupaţie, dar pentru maică-ta vei fi.

— Nu mi-a spus niciodată, tata mare.

— Nu ţi-a spus, da’ ştiu eu. Şi slujbă, şi gospodărie, şi şcoală... Lasă să se odihnească.

— Şi cînd mă întorc înapoi la mămicuţa ?

— După ce voi muri.

— Şi cînd mori, tata mare ? Cînd mori ?

Bunicul zîmbi.

Ei, cînd mor !... Cînd mi-o veni timpul. Sînt bătrîn.

Andreiaş se uită la bunic atent. Îi pipăi obrajii cu palmele şi-i simţi moi şi calzi.

— De ce eşti bătrîn, tata mare ?

— Pentru că am ani mulţi şi păr alb.

— Mama mare n-avea păr alb ! De ce a murit ?

Ochii bunicului se umplură de lacrimi.

— Iţi mai aduci aminte de mama mare ? .

Andreiaş strînse din sprîncene. Pistruii de pe nas se agitară. Îşi aminti că mama mare fusese o dată la ei la Bucureşti. Mămicuţa o dusese la doctor. Cînd s-a întors de la doctor, mama mare a scos o batistă din geantă şi s-a şters la ochi. Geanta bunicii era lungă, neagră, lucitoare, ca un geamantănaş. Într-însa avea tot felul de lucruri.

Într-o zi i le-a arătat pe toate: chei, cutiuţe, nasturi, un lanţ, un portmoneu mic...

— Nu mi-l dai mie, mama mare ? îi ceruse portmoneul.

— Ţi-l las ţie dacă oi muri, a spus mama mare, uitîiidu-se trist la el.

Tanti Ioana şi măicuţa au certat-o.

— Ce vorbeşti copilării, mamă ? Te faci sănătoasă ! Mai ai de trăit mulţi ani! Să-ti vezi nepoţii mari. Apoi poţi muri.

Unchiul Tavi, fratele mămichii, a plecat cu dînsa înapoi la bunicu. Cu avionul. Aşa a dorit bunica. Să zboare şi ea o dată. A condus-o Ia aeroport tanti Ioana. A fost şi el cu mămica cînd avionul s-a înălţat în văzduh. Tanti Ioana şi-a şters lacrimile şi a spus privind cerul :

— Pentru mine mama a plecat din lumea asta, acum. A pierit în infinit, dusă de pasărea asta uriaşă.

Andreiaş s-a uitat la cer, unde avionul nu se mai vedea decît ca un punct, apoi a întrebat-o pe mămica: Ce pune tanti Ioana? Unde a pierit bunica ? Dar mămica nu i-a răspuns nimic. Lacrimile îi înăbuşeau glasul.

Întrebîndu-l pe bunic unde se afla mama mare, bunicul i-a spus că s-a mutat la cimitir.

Într-una din zile s-au dus amîndoi să-i ducă flori. Andreiaş n-a văzut-o pe mama mare, căci dormea sub o moviliţă de pămînt pe care erau aşezate şiruri de flori. Dar atît el, cit şi bunicul au simţit-o lingă ei şi chiar i-au vorbit. Bunicul a întrebat-o de ce a plecat şi l-a lăsat singur ? Apoi a aşezat mîiniie pe creştetul lui Andreiaş.

— Uite-l pe nepoţelul tău de la Bucureşti, pe Andreiaş, a şoptit bunicul, ştergîndu-şi lacrimile.

— De ce nu răspunde ? l-a întrebat băieţelul.

— Doarme, nu trebuie s-o trezim

Share on Twitter Share on Facebook