Capitolul XII

Andreiaş ţupăind după „educaţia ardelenească”, pe care bunicul i-o administra în fiecare dimineaţă — e drept uneori în urma unor lungi discuţii — îşi căută sandalele. Pînă la un anumit ceas, văzduhul în oraşul acesta era răcoros, iar asfaltul era rece chiar în miezul verii.

Bunicul îi tălmăcise că de pe crestele munţilor care se vedeau în depărtare, încingînd orizontul ca un braţ vînjos, coborau undele răcoroase.

Îmbrăcat în „maio“, cu pantalonaşi cu bretele, ieşi în curte. Se opri să privească o pisicuţă care îşi sorbea cu poftă porţia de lapte dintr-un talgeraş aşezat pe pragul casei vecine. Pisicuţă răsuci capul şi se uită la el, fără a conteni să zvîrle limbuţă din gură, asupra laptelui, cu o mare poftă. O făcea pîlnioară şi înghiţea cu lăcomie.

Deodată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, ieşi pe poartă ca din puşcă. Ulicioara era goală.

Ajunse în strada Guşteriţei şi rămase pe loc, privind tramvaiul vopsit în culoare verde. „Ce ciudate erau toate în oraşul acesta, se gîndi el. Pînă şi tramvaiul”.

Scaunele nu erau aşezate unele după celelalte, ca în tramvaiele de la Bucureşti. De o parte şi de alta a vagonului se întindea cîte o bancă lungă. Pasagerii în călătoria lor şedeau faţă în faţă.

După ce tramvaiul trecu, cercetă drumul. Soarele bătea în ziduri, în vitrine, în geamuri... Gospodinele aşezau în ferestre aşternuturi albe, pături şi perne înfăţate, care se odihneau pe pervazuri, ca nişte gîşte îndopate.

Se uită în susul străzii, apoi în josul străzii şi trecu în fugă pe trotuarul celălalt. Se apropie de o vitrină, în care erau înşirate pălării verzi ca iarba cîmpului. Unele purtau un şnur colorat în jurul lor, iar altele mai aveau aşezat într-o parte cîte un pămătuf, cu pene pestriţe. Andreiaş nu mai văzuse în viaţa lui asemenea pălării. Şi Erich avea o pălărie verde. Apăruse cu ea duminică. Era ţuguiată şi marginea îi era tivita cu şnur roşu şi galben. O pană lungă şi ascuţită ca o sabie sta înfiptă în ceafă. Tremura la cea mai mică mişcare a capului. Era o pălărie „tiroleză”. Aşa-i tălmăcise Erich. Tirolezi îi erau şi pantalonii, croiţi din stofă tot verde, purtînd pe bretele broderii cafenii, tăiate în formă de frunze de brad. Nasturii ! Nasturii, erau o minune. De os, groşi, cu dungi cafenii... Erich spunea că sînt făcuţi din corn de căprioară. Ce n-ar fi dat Andreiaş să aibă un asemenea nasture !...

Contemplînd vitrina se simţi tras de cot. Întoarse capul. Era Petrică. Muşca dintr-o bucată mare de pîine unsă cu magiun. De o parte şi de alta a gurii i se făcuseră nişte mustăţi lipicioase.

— Nu te duci la cămin ? întrebă Andreiaş surprins.

— Mă duc, răspunse Petrică, văzîndu-şi de drum.

Andreiaş se luă după el.

— Ce te ţii după mine ? se răsti Petrică.

— Merg şi eu la cămin !

Băieţelul înălţă colţurile buzelor, într-un zîmbet batjocoritor.

— La cămin ? Nici nu ştii unde este căminul...

— Mă iau după tine şi aflu.

— Aşaa ! se opri în loc Petrică, ţintindu-l cu privirile. Te poftesc să nu te ţii după mine.

— Ba mă ţin.

— Dacă-mi dai nasturele, îţi dau voie.

Andreiaş i-ar fi dat cu dragă inimă nasturele, dar nu-l mai avea. De bună seamă îl pierduse în căruţa lui Moş Ifrim.

— Nu-l mai am.

— Minţi.

— Eu nu mint ! se răsti ofensat.

— Dacă nu minţi, dă-mi-l. Altfel nu mă mişc.

— Dacă-ţi spun că nu-l mai am... L-am pierdut...

Petrică îşi trecu iute vîrful limbii peste buzele subţiri apoi o luă înainte. Porni şi el după dînsul, păşind cînd alături, cînd rămînînd în urma lui. Merseră aşa vreme îndelungată, de-a lungul străzilor întortocheate, urcînd scări înguste, pe care Andreiaş nu apucase a le cunoaşte încă. Străbătură un gang strîmt şi întunecos, nimeriră într-o curte şi de aci ieşiră printr-alt gang întunecos, în altă stradă.

Unde era căminul ? Cît de greu se ajungea la el ! Emil îi spusese că se afla aci, numaidecît din strada Guşteriţei şi iată ostenise de cînd se ţinea după Petrică.

Acesta pesemne voia să-l necăjească. O lua la fugă şi dispărea ca înghiţit de pămînt. Andreiaş alerga după el, se oprea nedumerit văzîndu-se singur în stradă necunoscută. Apoi se pomenea deodată cu Petrică alergînd înaintea lui. De unde se ivise ? Oricit îl lăuda bunicul că avea simţ „de orientare”, n-ar fi ştiut cum să ajungă acasă, atît îl sucise Petrică. În sfîrşit pătrunseră într-o ulicioară liniştită.

— Îmi dai nasturele ? îi strigă Petrică, oprindu-se în loc.

— Nu-l mai am, zău, nu-l mai am, spuse el. Pe „cuvîntul meu”, zise întrebuinţînd expresia pe care Petrică o folosise o dată, părîndu-i-se că cuprinde un înţeles grav. Dacă vrei îţi dau un corn.

Zicînd acestea, scoase din buzunarul pantalonilor o chiflă. Petrică se învoi, luă chifla şi muşcă cu poftă din ea. Era un adevărat drăcuşor, aşa cum arăta : uscat, cu capul prelung, cu bărbia zvîrlită înainte, cu nasul mai lung decît s-ar fi potrivit, şi cu ochii scăpărători, ghiduşi, mici şi negri, vîrîţi sub o frunte boltită, la adăpostul sprîncenelor frînte în două.

După ce isprăvi de mîncat, lăsîndu-l pe Andreiaş să-l privească de departe cum se înfruptă din preţul tîrgului, îl chemă şi porniră alături. Curînd ajunseră la o poartă făcută din zăbrele de fier. Se opri înaintea ei şi cercetă curtea.

— Aici e căminul ! spuse, avînd o nedumerire în glas, la vederea curţii goale.

— Mă laşi să intru şi eu ?

— Nu se poate. Stai să mă duc să întreb.

Petrică pătrunse în curte. Sui cele două trepte ale clădirii păşind sigur ca la el acasă şi apăsă pe clanţă.

Uşa era încuiată. Se răsuci spre Andreiaş şi ridica din umeri surprins, apoi clătină din cap cu înţeles. Andreiaş a cărui inimă nerăbdătoare îi da ghes pricepu că putea intra şi el în curte, aşa că păşi înăuntru cu sfinţenie, avînd un asemenea simţămînt de bucurie şi de taină, cum nu mai simţise niciodată. Se opri după cîţiva paşi şi se uită roată. Recunoscu magazia din fundul curţii, în care ştia că sînt adăpostite hîrleţele, roabele şi găleţile, cu care se jucau copiii. Nucul cel mare de care atîrna leagănul i se păru un prieten vechi. Ca şi toboganul.

— Nu-i nimeni, spuse Petrică din vîrful celor trei trepte.

Repetă şi el:

— Nimeni !

În clipa aceea, dintr-o căsuţă mai mică, aşezată în fundul curţii, apăru o fată îmbrăcată în halat alb.

— Ce-i Petrică ? Acum vii la cămin ? Frumos îţi şade! Iar te-ai sculat tîrziu. Copiii au plecat în excursie.

— În excursie ? !

— În excursie. Hai, du-te acasă. Mîine să te trezeşti mai devreme.

Chipul lui Petrică se întunecă. Se uită la Andreiaş stînjenit. Apoi se îndreptă spre poartă, urmat de Andreiaş, al cărui chip era şi el întunecat. Cînd fură în stradă, se uitară unul la altul întrebători.

— Să-mi arăţi căminul, ceru Andreiaş.

— Nu ţi l-am arătat ?

— Fără copii nu e cămin. Ţi-am dat doar o chiflă. Să-mi arăţi acum unde sînt paturile cu ursuleţi.

Sprîncenele lui Petrică se ridicară într-o încruntare. Apoi, părînd că se gîndeşte, spuse :

— Stai că-ţi arăt.

Se apropie de ferestrele care dădeau în stradă. Se îndoi de spate şi spuse :

Hai, aburcă-te în spinare.

Andreiaş n-aşteptă altă invitaţie. Se căţăra în spinarea lui, se prinse cu mîiniie de marginea ferestrei şi-şi lipi nasul de geamul închis. Privi în tăcere în interior, rămînînd cu gura deschisă.

Dincolo de geamuri văzu înşirate o mulţime de paturi, care purtau pe tăbliile de la cap chipul a tot felul de animale : urşi, lupi, vulpi, gîşte, vulturi... Pătucurile erau vopsite albastru şi erau acoperite cu pături tot albastre. Pe aceste pături erau brodate aceleaşi animale ca şi pe tăbliile paturilor. Dacă l-ar fi purtat covorul fermecat în cine ştie ce castel vrăjit, Andreiaş n-ar fi putut mărturisi atîta încîntare.

În sfîrşit se îndură să se dea jos din spinarea lui Petrică şi întrebă iute.

— Dormiţi toţi laolaltă ? Toţi, toţi copiii ?

— Sigur, toţi copiii.

— Şi Emil, şi Dănuţ ?

— Şi Emil şi Dănuţ.

Andreiaş rămase pe gînduri. Doamne, cît putea fi de plăcut să stai într-un dormitor atît de mare înconjurat de nenumăraţi copii...

La Bucureşti, cînd se trezea dimineaţa singur în casă, îl apuca un urît de moarte. Uneori îl apuca chiar teama.

Petrică îl trase de mînecă.

— Hai la gară, spuse.

— La gară ? Ce să facem acolo ?

— Mergem să ne arate tăticu’ acele.

— Acele ?

— Da, acele.

Andreiaş stătu pe gînduri.

— Ce fel de ace? iscodi el.

— Ce fel de ace ? Ce fel de ace ? Dacă nu vrei să vii, n-ai decît să stai aici.

Petrică se întoarse şi o luă din loc. Andreiaş cumpăni o clipă, apoi începu să fugă după el, lipăind sandalele pe caldărîm.

— Stai că merg şi eu, strigă.

Îl ajunse în dreptul Alimentarei de la colţ.

— Ce coase tăticul tău cu acele ? întrebă curios, ţinînd pasul după Petrică.

Băieţelul începu să rîdă. Andreiaş ăsta de la Bucureşti habar n-avea de nimic. „Auzi întrebare? Ce coase taică-său cu acele ?“

— Ce coase ? Coase şine de tren, zise cu taină mare.

— Şine de tren ?

— Şine de tren.

— Din acelea de fier, pe care alunecă locomotiva ?

— Din acelea.

Andreiaş căzu din nou pe gînduri. Ce ace uriaşe puteau fi acelea, despre care vorbea Petrică, dacă cu ele, taică-său putea coase şine de fier !

— Cine a rupt şinele de trebuiesc cusute ? întrebă după o vreme.

— Cine le-a rupt ? zise Petrică, zîmbind şiret. Tot el. El le rupe, el le coase.

— Şi cînd trece trenul peste cusătură nu se răstoarnă vagoanele ?

— Cum să se răstoarne, prostule ! Le coase aşa că nici nu se vede.

— Atunci e un vrăjitor.

— Cine ?

— Tăticul tău.

— Daa ! aprobă cu îngîmfare Petrică. E un vrăjitor, tu n-ai ştiut ?

Andreiaş se uita în ochii lui Petrică. Îşi da seama că spune numai aşa că tatăl lui e un vrăjitor. Vrăjitorii există numai în poveşti.

Mergeau alături sporovăind. Andreiaş ardea de nerăbdare să ajungă cît mai repede la gară, cînd vitrina unei prăvălii le atrase privirile. Se opriră şi-şi lipiră nasurile de geam.

În mijlocul vitrinei se lăfăia un tort mare, rotund, pe care se înălţa un om, făcut din zahăr. Deasupra capului, omul ţinea un ciocan din ciocolată, pe care trebuia să-l izbească într-o nicovală tot de ciocolată.

Statură o vreme cercetînd.

— Oare nu-l dor braţele ? întrebă Andreiaş.

— Pe cine ?

— Pe omul ăsta. Nu vezi? Ţine un ciocan atît de greu deasupra capului !

— E un ciocan de şocolată, măi Andreiaş.

— Ştiu... nu zic de ăsta. De oamenii care lucrează la fabrică.

— De oamenii de la fabrică ? Apoi aceia sînt obişnuiţi. Au muşchi puternici.

— Tu ai văzut vreodată vreun om de ăsta?

— Am văzut ! M-a dus tăticu la ateliere. Am intrat şi într-un cazan de locomotivă.

— Într-un cazan ?

— Îhî!

Andreiaş se uită cu admiraţie la Petrică.

— Dar tu ai văzut cum se ţese pînza ? îl întrebă, lăudîndu-se şi el. Eu am văzut.

— Ce pînză ?

— Pînza de cămaşă, spuse apucînd cu degetele cămăşuţa lui Petrică. Sînt zece, douăzeci, o sută, o mie, ba un milion de războaie şi un milion de fire de bumbac. Pe o parte intră fire, pe o parte iese pînza.

Acum era rîndul lui Petrică să-l privească pe Andreiaş cu admiraţie.

— Şi-ai văzut tu cu ochii tăi ?

— Sigur, m-a dus mămica. Lucrează la „7 Noiembrie“, la Bucureşti. Ea plăteşte muncitorii. Scoate din casa de fier teancuri de bani. Uite atît de mari, spuse Andreiaş, depărtînd palmele. Ii aduce de la bancă cu geamantanul.

— Cum să-i aducă cu geamantanul ? se miră Petrică.

— Zău, aşa-i aduce. Am văzut cu ochii mei. De fiecare leu dă socoteală. Şi de douăzeci şi cinci de bani.

— De unde ştii ?

— I-am cerut într-o zi. I-am spus că are destui bani în geamantan, să-mi dea un leu să-mi cumpăr bomboane. Mi-a spus: ăştia-s banii muncitorilor. De fiecare bănuţ trebuie să dau seama.

— Aşa-i, se umflă în piept Petrică. Dacă erau banii muncitorilor, cum să ia din ei.

Prin mijlocul drumului trecu un car cu boi. Animalele păşeau alene. Coarnele erau desfăcute larg deasupra frunţii, ca două braţe. Andreiaş se opri şi-i privi curios.

— Hai, Andreiaş, îi strigă Petrică. N-ai mai văzut boi ?

Andreiaş clătină din cap.

— Am văzut... I-am văzut desenaţi într-o carte. Acolo erau prinşi de un zmeu care le-a pus un jug după grumaz să-i stăpînească. Uită-te la ei cum ne privesc ! Te pomeneşti că or fi boii zmeului, spuse, încercînd şi el să-l amăgească pe Petrică.

Dar Petrică zîmbi îngăduitor :

— Hai să ne grăbim, altfel pleacă tăticu’ de la canton.

Andreiaş ar fi voit să întrebe ce-i acela canton, dar renunţă. Petrică îl trăgea de mînă, făcînd paşi mari spre gara care se vedea în capătul străzii.

— Nu-i voie să intrăm pe peron, îl vesti Petrică. E acolo un portar care mereu mă dă afară. Hai să ocolim.

O luară de-a lungul gării, se strecurară printre trăsurile care aşteptau pasagerii şi ajunseră în dosul magaziilor. Pătrunseră în gară pe la rampa de descărcare. Petrică se opri, cercetînd lungul peronului din depărtare. Tocmai sosise un tren şi călătorii se grăbeau spre ieşire.

Pe şinele lucitoare erau trase vagoane. Cîte două, cîte trei. Mai încolo aluneca în sus şi-n jos o locomotivă. Pornea de la un capăt al gării şi ajungea la celălalt capăt scoţînd fluierături ascuţite. O dată cu fluierăturile ţîşnea cîte o vînă groasă de aburi dintr-un coş aşezat deasupra ei.

Andreiaş nu se îndura să se mişte din loc. Nu văzuse niciodată o gară. Cînd se urcase în tren, la Bucureşti era noapte. Cînd coborîse în Sibiu, bunicul îl luase în braţe şi iar n-apucase să vadă nimic. Acum se uita plin de curiozitate la locomotiva care se fîţîia în sus şi în jos. Parcă se juca.

— Face manevră, spuse Petrică, uitîndu-se şi el într-acoio.

Băgă de seamă că locomotiva nu aluneca mereu pe aceeaşi linie. Din ce în ce se apropia mai mult de peron. Dacă întîlnea în cale vagoane, le izbea în tampoane cu botul şi îşi făcea loc. Le izbea nu numai cu botul, dar şi cu spatele. Nici un vagon nu-i putea sta în cale.

Un zmeu, un adevărat zmeu ! Slobozea aburi pe nări nevăzute şi chiote de triumf.

— Hai să mergem ! îl trase Petrică de mînă.

— Mai stăm, mai stăm să văd manevra asta, zise Andreiaş, privind în depărtare locomotiva care se oprise în loc, luîndu-şi parcă puteri noi şi pornise iarăşi spre gară.

Ce se întîmpla acolo în depărtare ? se întreba Andreiaş. Cum făcea locomotiva asta, de sărea de pe o linie pe alta, fără a se întoarce? Doar nu era o găinuşă? Era coşcogeamite locomotivă de fier, cu roţi mari, cu aburi, cu fluiere. Şi-n ea se mai vedea şi un om. Cînd locomotiva trecea pe dinaintea peronului, omul acela sta rezemat de marginea uşii, parcă ar fi fost într-un tramvai şi se uita la peron. Era negru tot de cărbuni. Purta o şapcă pe cap şi un maiou cănit. Braţele goale-i luceau de parcă ar fi fost date cu ulei. Nici habar n-avea ce se întîmpla în spatele lui, acolo unde se vedea o pară roşie.

Acum locomotiva ajunse pe linia întîia şi se apropia pufăind de peron. Andreiaş se trase la o parte, lipindu-se cu spinarea de zid. Petrică începu să rîdă, jucîndu-şi ochii scăpărători sub sprîncene. Locomotiva se apropia fîşîind din aburii pe care-i slobozea pe undeva pe lîngă roţi. Un drug gros, uns cu ulei, intra şi ieşea parcă într-o cutie. Aburii îl înveliră pe Petrică, întocmai ca într-un nor. Copilul ţupăia vesel în marginea peronului, fluturînd din mînă. Omul cel negru din locomotivă, îi răspunse şi el făcîndu-i semne cu mîna. Apoi locomotiva se izbi în cîteva vagoane de marfă care-i stăteau în cale şi le împinse departe, dînd un ţipăt prelung din fluier, ca şi cînd ar fi fost o vietate călcată pe coadă.

- Ăsta-i fochistul Nicolae, spuse Petrică. E vecin cu noi. M-a luat o dată pe locomotivă.

- Ai fost pe locomotivă ! ? se miră Andreiaş.

- Sigur că am fost. Am văzut şi cuptorul, în care arde focul şi ziua, şi noaptea.

- Arde ? De ce arde ?

- Eh ! De ce arde, răspunse cam plictisit Petrică. Dacă n-ar arde, n-ar merge locomotiva.

- Locomotiva merge cu foc ?

- Sigur că merge cu foc. Cu foc, cu aburi. Aburii împing roţile.

- Aburii împing roţile ? întrebă Andreiaş neîncrezător. De unde ştii ? Cum să împingă aburii roţile ?

- De unde ştiu? Nu ţi-am spus că m-am plimbat cu locomotiva? Mi-a explicat tăticu’. Dacă-i cheferist ştie tot.

Din depărtare se auzi clin nou fluierul locomotivei care-şi vestea întoarcerea. Dar minune! Locomotiva nu intra pe linia întîia, ci aluneca acum din nou peste trei, patru, cinci linii. Cine o săltase şi o aşezase atît de departe.

- Uite-o, uite-o, unde e ! strigă plin de mirare Andreiaş. Cum a ajuns acolo ?

- Au împins-o acele, spuse Petrică.

- Acele ? se nedumeri Andreiaş. Ce ace ?

- Acelea pe care mergem să le vedem acum.

- Să mergem, spuse nerăbdător Andreiaş.

Dar în clipa aceea de-a lungul rampei de descăre apăru o platformă aşezată pe două roţi. O împingea un hamal tînăr, care păşea alene, pufăind din ţigara lipită de marginea buzei. Petrică se repezi într-acolo.

- Nea Stănică, mă laşi să-ţi ajut ?

Tînărul îl privi prietenos.

- Iar ai intrat în gară ! Cînd te-o vedea moş Petrache îţi smulge urechile.

Petrică rîse şi apucă un braţ al platformei. Păşea ţanţoş lîngă Stănică, uitîndu-se la Andreiaş cum se uită un general la trupa lui. Stănică coborî platforma de pe rampa, trecu cu ea peste o linie de tren, apoi peste a doua şi opri înaintea unui vagon în interiorul căruia se vedeau mulţime de pachete.

-Ţine bine de bare, spuse Stănică, lăsînd oiştile în mîinile lui Petrică.

Apoi săltă în vagon şi începu să azvîrle pe platformă pachetele.

Petrică întoarse din nou capul spre Andreiaş, care rămăsese pe peron. Copilul sărea pe tălpi ca şi cînd ar fi stat pe jeratic. Se uita în susul şi în josul liniilor să vadă dacă nu cumva se apropia locomotiva, apoi tîşni ca din puşcă, repezindu-se peste şine. Ajuns lîngă Petrică apucă şi el marginea oiştei, strîngînd-o cu putere.

— Ţi-a venit ajutor ? întrebă Stănică din gura vagonului. Nu vă e greu ? Puteţi tine ?

— Putem ! strigară copiii într-un glas.

Şi Andreiaş îşi simţi pieptul plin de mîndrie, deoarece avea prilejul să facă şi el o treabă atît de însemnată.

Unul din pachete se rostogoli la pămînt. Andreiaş se repezi spre el şi-l apucă repede, aşezîndu-l pe platformă. Era uşor ca un puf, cu toate că era voluminos.

Cînd movila de pachete crescu de-ajuns pe platformă, Stănică sări jos din vagon, apucă oiştile din mîna copiilor şi împinse din nou căruţa cu două roate peste şine. De o parte şi de alta împingeau Petrică şi Andreiaş cu chipurile încruntate şi pline de importanţă.

— Eh ! să-l fi văzut acum mămicuţa ! se gîndi Andreiaş. Nici n-ar crede că el ar fi putut fi. Măicuţa care mereu îi spune că e mic, că nu ştie cutare, ori cutare lucru... Cînd cerea să se ducă după pîine la brutărie, cum se ducea Serioja, sau să ducă gunoiul jos, măicuţa zicea : „Tu eşti încă mic, nu ştii... n-ai putere..." şi iacă acum da ajutor în gară lui Stănică...

Se opintiră cu toţii şi săltară căroaia pe clinul rampei, apoi intrară cu toţii într-o hală mare. Andreiaş nu mai putea de uimire.

În hala asta se aflau din loc în loc pachete de toate mărimile: mari, mici, saci, lăzi, coşuri... îşi făcură Ioc printre ele, apoi se opriră. Stănică săltă oiştile ca pe nişte cumpene de fîntînă şi pachetele alunecară de pe platformă la pămînt.

— Hai iute, — strigă, — le facem stivă.

Copiii se porniră pe lucru cu tragere de inimă. Apucau cîte un pachet din grămadă, îl duceau la Stănică, iar acesta îl orînduia unul lîngă altul, formînd o piramidă.

Din cînd în cînd, chiar copiii aşezau cîte un pachet în grămadă, rîzînd şi simţind în piept un fel de gîdilitură de plăcere şi mîndrie.

— Mai aducem pachete de la vagon, nene Stănică? întrebă Petrică, privind piramida cu mîndrie.

— Acum căraţi-vă, spuse flăcăul. Să nu vie şeful sa vă vadă pe aici. Îmi trînteşte vreo amendă, spuse, privind copiii în creştet.

Andreiaş şi Petrică coborîră rampa alergînd. Pe aproape se auzi sunetul unui clopot. Andreiaş se opri şi cercetă din ochi. La capătul peronului văzu fixată într-un ax o pîlnie de fier. Se apropie cu paşi iuţi. Înălţă capul şi zări un ciocănaş care izbea pîlnia de trei ori, apoi se oprea şi iar izbea.

— Ce-i asta ? îl întrebă pe Petrică.

— Clopot, ce să fie ? Anunţă plecarea unui tren din gara Mohu.

— Ce-i aia Mohu ?

— Un sat, ce să fie ?

— Anunţă şi cînd pleacă trenul din gara Sălişte ?

Petrică se uită la el întrebător. Ce avea a face Mohu cu Sălişte ? El atîta ştia de la taică-său. Cînd trenul porneşte din gara Mohu, întîia staţie de la Sibiu, clopotul sună.

— Nu ştiu. Poate Săliştea să nu aibă gară, îşi dete cu socoteala Petrică.

— Are gară, spuse convins Andreiaş. Mămica a plecat cu trenul.

Printr-un geam deschis se auziră ţăcănituri. Apoi un sunet prelung ţîşni prin fereastră ca un şarpe.

Sună telefonul, spuse Andreiaş şi se ridică pe vîrfuri să privească înăuntru.

Pe o masă zări tot felul de maşini şi aparate. Un funcţionar bătea cu degetul într-un fel de ciocănaş fixat în marginea mesei. De sub ciocănaş parcă, ţîşnea o panglică subţire, care se înfăşură în jurul unei roţi de alamă. După cum bătea cu degetul în ciocănaş, aşa tremura panglica. Tot felul de sunete ţîşneau în birou, din diferite cutii fixate în perele sau pe alte mese. Sonerii cu sunetul mai gros ori mai subţire, bătăi parcă în lemn. Şi din cînd în cînd ciocănaşul de deasupra uşii izbea în discul de metal.

— Încă n-a plecat trenul din Mohu ăla ? întrebă Andreiaş nedumerit. De ce bate de atîtea ori ?

Petrică nu ştiu ce să răspundă. Într-adevăr, prea erau dese loviturile. Va trebui să-l întrebe pe tăticul lui.

În vreme ce înălţaţi pe vîrful picioarelor priveau prin geam, simţiră deodată o usturime aprigă la tîmple. Încremeniţi, nu îndrăzniră să se mişte. Usturătura stărui. Copiii încercară să răsucească capetele dar le simţiră înţepenite într-o parte. Într-adevăr fiecare avea cîte o ureche prizonieră, între degetele noduroase ale lui moş Petrache, portarul gării.

— Nu v-am spus să nu vă mai prind pe peron? Ce-i aici? Grădină publică? Vreţi să vă taie vreun tren? se stropşea la ei, neslăbindu-i, doamne fereşte, din strînsoare.

— Am să te spun lui taică-tău, se holbă la Petrică. Să te înveţe minte, drac împieliţat ! Şi pe tine am să te spun, se întoarse spre Andreiaş.

— Eu n-am tată, începu să plîngă Andreiaş, n-ai cui spune.

— Dacă n-ai tată ai mamă şi tot îi spun, îl ameninţă.

— Măicuţa mea-i la şcoală, la Sălişte, bîzîi mai departe.

— Lasă vorbele, spuse moş Petrache, purtîndu-i pe sus spre ieşire, neslăbindu-le o clipă urechile. Să nu vă mai prind pe aici că vă dau pe mîna miliţiei.

Copiii se treziră înaintea gării. Se uitară împrejur ca şi cînd ar fi căzut din lună. Fiecare avea de o parte a capului, cîte o ureche roşie, aprinsă ca un mic felinar de alarmă.

— Mai mergem la ace ? întrebă Andreiaş.

— Astăzi nu mai putem. Venim altădată.