Bătrânul învăţător

Mi-a intrat în casă bătrânul învăţător. A dat bună ziua şi mi-a spus că s-a invitat singur, lucru care nu mai era necesar de constatat. Aşa era, nimeni nu-l invitase şi nici prieteni nu eram. N-a fost învăţătorul meu. I-am făcut însă un portret neştiut de el în câteva capitole şi şi-a recunoscut numele într-o nuvelă în care apăreau detalii cu totul întâmplătoare legate de persoana lui. A citit-o şi el. Asta a fost demult. Cică ar fi exclamat pe uliţa satului:

— Când mama dracului m-a văzut pe mine cineva că am belit o iapă? Bă, Stane, cică m-am dus la Văgăuni şi i-am dat la un cal cu paru-n cap! Fir-ar al dracului de cal!

— Hai, bă nea Floreo, că nu eşti dumneata ăla, cică i-ar fi răspuns acest Stan, care, deşi era ţăran şi nu intelectual, înţelegea, se pare, sau auzise, că numele şi întâmplările dintr-o povestire nu coincid obligatoriu cu ceva real.

Bătrânul învăţător, însă, devenise din acest punct de vedere mai rău decât un ţăran. Curiozitatea lui pentru idei abstracte se tocise prin lectura ziarelor, iar amintirea unei instrucţiuni căpătate în şcoala normală i se şterse cu desăvârşire din minte. Nu fusese un învăţător cu vocaţie şi nici măcar cu instinct, copiii nu-i spuneau nimic, dar fusese un om energic şi hotărât şi se străduise să umple, cu aceste merite, lipsa de talent pedagogic, într-adevăr, copiii din clasele lui învăţau prost, dar veneau la şcoală de frica amenzilor, iar drumul din faţa şcolii şi drumul de patru kilometri care ducea la gară, dacă este mărginit astăzi de pomi, se datoreşte lui. A făcut ce-a putut, a scos chiar copiii la sapă pe propriile sale pământuri! Dar i-a scos şi pe acele dealuri ale comunei care se surpau şi în care a pus de asemenea pomi. Că acei pomi au fost smulşi, nu era vina lui. N-o sa stea acuma să-i şi păzeaiscă. N-o fi moşia lui!

Ideea de învăţător, în sat, o întrupa el, cel mai puţin învăţător dintre ceilalţi, prin iniţiativele lui culturale, prin sărbătorile pe care le organiza, prin discursurile pe care le ţinea cu această ocazie, folosind acelaşi limbaj verde, pe care îl folosea şi în viaţa zilnică şi în relaţiile cu ţăranii şi care dacă făcea să se asocieze greu în mintea consătenilor săi ideea de învăţătură, care înseamnă ceva înalt, cu vocabularul acesta grosolan, în schimb câştiga teren şi consideraţie o altă idee care, nu va strica niciodată să se asocieze cu aceea de intelectual român, şi anume: ideea de activitate practică, de efort util, reînnoit consecvent. Într-adevăr, nouă, muntenilor, ne place să stăm de vorbă până ne dor fălcile, capacitatea speculativă ne e bogată, plăcerea de a privi în sinea noastră caracterul celorlalţi şi a face din asta apoi o adevărată sărbătoare, e fără limite!

Dar drumurile noastre erau pline toamna şi primăvara de noroaie adânci şi bălţi în care puteai să-ţi rupi, căzând, picioarele de la şold. Şi cu toate astea era satul nostru, deşi aveam curţi bine îngrădite, şi ai fi crezut că puţin ne pasă de ceea ce era dincolo de podişca fiecăruia. Dar nu treceam totuşi prin el, şi nu suiam pe 106 dealul lui când ieşeam la câmp? Cine punea umărul jos la roata căruţei şi biciuind caii scotea un urlet de ţi se zbârlea părul, luând în braţe căpăţâna roţii s-o salte din cirmoacă? Urlet nu e cuvântul care se potriveşte cu ceea ce mi-a rămas în amintire. Nu era atât sonor acest răcnet, cât înspăimântat, ca într-o ceaţă de vis în care groaza e însoţită şi de îndoială: adică nu se poate să-mi rămână căruţa aici, să mă scoată altul şi să râdă de caii mei şi de mine. Mai bine îi omor cu biciul. Şi încordatele animale, simţind arsurile cumplite ca nişte fulgere pe spinările lor, se opinteau, gâfâind ca de apropierea morţii, cădeau deodată în genunchi şi în clipa următoare scoteau afară căruţa aceea la care erau înhămaţi, şi care era înfundată în ghearele pământului. Cine să iasă cu lopeţile şi să umple drumurile degradate? Păi cine să iasă? Nimeni! Dar nu ne smulgea noroiul când ieşeam după-amiezile în sat, devale, în zilele de lucru şi de sărbătoare, tălpile opincilor şi ale bocancilor? Ei, şi ce dacă ni le smulgea? Nu le pingeleam la loc? Neputându-se adapta la acest joc complicat al pierderilor şi al compensaţiilor pe care îl cunoşteau atât de bine concetăţenii mei, acest învăţător, care venise în satul nostru de pe undeva de la munte, căpătase cu timpul în felul lui de a fi un soi de îndârjire fără obiect, care îi înveselea foarte tare nu numai pe ţărani, dar şi pe ceilalţi intelectuali ai satului, preotul, inginerul agronom, notarul… Îndârjire însă nefastă în activitatea lui pedagogică după cum se va vedea.

Drăcuia. Fir-ar al dracului! Şi pe urmă a început să şi înjure. Înjura: pe mă-sa şi pe tat-său. Pe urmă vocabularul i s-a nuanţat cu adjective care priveau prostia, înapoierea, ţigănia, dar totdeauna la alţii şi mult prea târziu, abia la bătrâneţe, le-a descoperit şi la el. Prostu ăla de dă în gropi! Chioru ăla care am auzit că, dă tâmpit ce e, se bate singur, crezând c-o bate pe muierea-aia a lui! Mamelucu-ăla care… Cuvântul mameluci apărea des în conversaţia lui. Nu-l simpatiza propriu-zis nimeni, sau foarte puţini, dar intrând fără să-şi dea seama în viziunea de comedie umană, pe care ţăranii ştiau că o joacă şi care era propria lor viaţă, era şi el prezent în conştiinţa şi în discuţiile lor. Şi-l însuşiseră. Cu vârsta începuseră să nu-i mai spună domnul, ci nea, iar el, băi, nea Vasile. „Tui mama mă-sii, zicea, ce… mă-sii e cu vremea asta, cât o să ne mai plouă în cap? Murim dracu înecaţi, ne ia gârla la vale, ca pe purcei.” „Hai, mă, nea Floreo, că purceii înoată, nu se îneacă ei”, zicea celalalt. „Crezi că înoată? zicea bătrânul învăţător. Eu am auzit că chiar la Academie, un academician a pus întrebarea asta: Domnilor! Porcul înoată? Şi n-au ştiut să răspundă.” „Hai, mă, nea Floreo, că înoată!”

Astea erau dilemele intelectuale ale bătrânului învăţător, care, de fapt, nu era bătrân deloc, era verde, mergea drept şi apăsat şi nu-l durea nimic. Are, bineînţeles, televizor, dar are şi trei nepoate.

— N-am venit cu mâna goală, zice, şi scoate o sticlă din buzunar. Am venit neinvitat.

Nu zic nimic, fiindcă nu s-a purtat frumos cu un copil pe vremuri, l-a bătut degeaba, acum treizeci de ani. Îmi dau seama că e o durată de timp mai mult decât suficientă ca să prescrie orice păcat. Îl consider prescris. De-atunci s-au întâmplat multe, au trecut peste destinele noastre un război şi o revoluţie. Bine că trăim. Să uităm. Bătrânul învăţător a avut de îndurat, numai cerbicia lui l-a salvat. Ar trebui să am un sentiment ij de siguranţă, ştiind că printre noi trăiesc astfel de oameni cu vâna tare. Şi totuşi… Nu zic că acel elev n-o fi fost vinovat, dar l-a bătut prea tare şi răzbunător, jignit, el, om mare, de faptul că un copil a pretins că ştie el să rezolve mai bine decât învăţătoarea cutare problemă. Învăţătoarea s-a dus la director, el era director, şi l-a reclamat pe băiat, nepregătită şi fără intuiţie pedagogică. Ce i-o fi spus, că bătrânul învăţător din faţa mea, pe atunci în plină putere, a intrat în clasă şi l-a bătut pe băiat cu pumnii şi picioarele ca pe hoţii de cai. Mă întreb cum se pricep englejii să transforme aceste amintiri despre dascălii care i-au bătut odinioară în încântătoare şi pline de umor revederi. Pesemne că elevii nu păcătuiesc în faţa lor prin lăudăroşenie şi învăţătorii lor prin nepregătire. Or fi având alte cusururi sau poate elevii or fi mai sportivi şi or fi încasând loviturile ca la un fel de meci, în care regula e să ştii să rabzi, şi după ce te dai jos de pe calul de lemn, să spui o vorbă de spirit de care apoi, peste treizeci de ani, să-ţi aminteşti cu încântare. Dar ce vorbă de spirit să spui când omul din faţa ta îţi dă la fălci scrâşnind din dinţi bestial? Elevul acela l-a iertat demult. L-a invitat la nuntă, unde s-au împăcat. Nu cred în această împăcare, fiindcă mie când mi s-a povestit acest fapt (multă vreme s-a vorbit despre această istorie) mi-a rămas în minte o întrebare. Ce-a avut cu băiatul? De ce l-a bătut atât de înjositor, tăvălindu-l pe jos în faţa clasei cu lovituri de picioare? Mă uit la părul lui alb şi la întreaga lui figură tăbăcită de atâtea decenii de viaţă prin care a trecut, cu aceste căderi şi poate cu înălţăm, dar care nu i-au fost cunoscute şi preţuite, şi nu găsesc răspuns la întrebarea mea.

Îmi spune pe nume şi ciocnim paharele. Îl întreb ce-i fac cele trei mici nepoate.

— Fir-ar al dracului să fie, zice. Mă întâlnesc alaltăieri cu alde băiatul ăsta care mi-a fost elev şi care ştii şi tu că e director al şcolii.

Şi spune numele acestui fost elev, ajuns cu chiu, cu vai învăţător şi apoi director. Să-i zicem Ghiţă.

— Bă, Ghiţă, zice, ce facem noi cu pâinea asta, cu alde Pantazi, am şi eu câteodată nevoie stringentă de pâine, că am trei nepoate! Şi ăsta face pe-al dracu! „De, mă, nea Filoreo, zice, dacă şi dumneata iai câte patru pâini odată!” Şi mi-a întors spatele şi s-a urcat în maşină. Are o Dacia mică, nu-i pasă, se urcă în ea, într-o oră e la Roşiori şi vine acasă cu de toate. Ma răsucesc pe călcâie şi mă întorc la alde Pantazi. Îl găsesc acolo cu al lui Necşulescu, contabilul, cu Ilie, ţâr-covnicul, cu Nicolae al lui Pinţur. Beau nişte vin. „Bă Necşulescu”, zic. „Ce e, mă, nea Floreo?” „Câtă pâine iau eu, mă, pe zi de-aici?” „Păi cât să iai? O pâine!” „Bă, Ilie, câtă pâine iau eu, mă, de-aici?” „Păi cât să iai, n-auzişi, o pâine, o pâine jumate.” „Bă, Niculae, cu câtă pâine m-ai văzut tu că plec eu de-aici acasă?!” „Ai, bă, nea Floreo, ce mai întrebi? O pâine…” „Mă, Pantazi, câtă pâine îmi dai tu mie?!” „Ei, zice Pantazi, ba îţi dau, ba nu-ţi dau…” „Dar cât îmi dai?” „O pâine, cât să-ţi dau!” „Păi bine, mă, fir-ar el atunci al dracului de om, cu hainele negre de pe el, cu cravata de la gât, cu pălărie, cu cheile lui din buzunar pe care să le vâre mai bine în… mă-sii decât în uşa maşinii, atunci de ce spune el, bă, că iau patru pâini deodată?”

Mă uit şi rămân uimit în faţa indignării bătrânului învăţător. Nu zic nimic.

— Pe seară veneam de la alde Geacă, mă întâlnesc pe drum cu Trafulică, reluă el cu acea voce hotărâtă şi plină, înaltă şi egală, fără urcuşuri sau coborâşuri chiar şi în indignare, şi pe care i-o cunoşteam atât de bine. Avea un sac în spinare, abia îl ducea. „Ce-ai, bă, Trafulică, în sacul ăla?” „Păi nişte pâine”, zice. „Cine ţi-o dete?” „Păi, Pantazi.” „Păi mie îmi spune că n-are.” „Păi de, i-am dat şi lui zece lei.” „Şi ce dracu faci cu atâta pâine?” „Păi de, o înmoi, zice, şi o dau la vacă.” Merg eu mai încolo, mă întâlnesc cu al Mizdri. Venea şi ăsta cu un sac în spinare. „Ce-ai, bă, acolo în sacu-ăla? îl întreb. Te pomeneşti că ai şi tu pâine.” „Am”, zice. „De unde, de la Bucureşti?” „Care Bucureşti, zice, de la ăsta, alde Pantazi.” „Şi cum ţi-a dat-o? Pe ce bază? Eşti salariat, sau ce dracu eşti?” „Nu sunt, dar i-am dat şi lui cinşpe lei, că am nevoie, de,; ce să fac?” „Parcă numai tu ai nevoie?” Intru la Mat să beau ceva, îl găsesc pe Costică al lui Nae, sta de vorbă cu al lui Năfliu. „Costică, zic, am auzit că îţi dă Pantazi şi ţie pâine.” „Era să zic eu ceva, zice Costică, l-am chemat la mine pe nenorocitu-ăsta de Pantazi, ca să fie aşa cum zici tu, şi i-am dat un chil de ţuică (mai mult nu i-am dat, că un chil de ţuică face mai mult ca zece lei) şi-i spun muierii: «Fă, acuma s-a aranjat, o să avem şi noi pâine cât o să vrem de la Pantazi, gata, s-a aranjat»… Şi când mă duc să-mi dea, «n-am, bă, îl auz că strigă la mine, de unde să-ţi dau, trebuie să dau la salariaţi». Lasă, zic eu în gând, a zis el aşa de formă, să-l auză ăilalţi, şi peste un ceas mă întorc iar. «Ieşi, bă, afară, îl auz că urlă iar la mine, nu ţi-am spus că n-am? Ce tot cauţi tu p-aici?» Zic eu s-o trimit pe muiere, că nu se uită nimeni la ea. Aşa o fi şmecheria. Se duce muierea, şi ăla, când o vede, «ieşi, fă, afară, zice, nu veni bărbat-tău de două ori, şi i-am spus că nu-i dau?» L-am lăsat în pace. Peste trei zile îmi trimite vorbă să-l aştept seara acasă, că vine cu patru pâini şi să pregătesc nişte băutură, să mâncăm ceva. I-am trimis şi eu vorbă că îl bag în aia a mă-sii. Va să zică, să-mi bea iar ţuica, să-i dau să şi mănânce, şi să mă pună să-i plătesc şi pâinea!” „Bă, zic, pe Trafulică l-am văzut cu un sac plin, i-a dat zece lei. Ţuica ta costă mai mult!” „Păi eu ce-ţi spusei, zice Costică! Ar mai fi vrut încă una. Şi să mănânce pâinea la mine!” „Şi să te mai pună s-o şi plăteşti!” zic şi eu.

Bătrânul învăţător se opri câteva clipe fără nici-o expresie asupra acestei enigme: de ce Pantazi acela le-a dat ălora saci întregi, şi ăstuolalt care îl cinstise cu mai mult nu i-a dat nimic…

— De dimineaţă, izbucni el apoi, mă întâlnesc cu Ghiţă în faţa şcolii, directorul de care îţi pomenii. „Bă Ghiţă, zic, ce facem noi cu Pantazi ăsta?” „Ce e cu Pantazi?” zice. „Păi cu pâinea asta!” „De unde să ştiu eu, zice, ce să facem cu pâinea!” Şi şi-a băgat cheile în maşină şi mi-a întors c…

Şi bătrânul învăţător îşi înălţă fruntea, şi între noi, pe răspunsul acelui Ghiţă, director de şcoală, se lăsă tăcerea. Mi se păru apoi că ridică din umeri, dar înţelesei imediat că mă înşelasem. A da din umeri înseamnă a înţelege şi a încerca să te debarasezi. Ori din tăcerea care se prelungea nu se confirma cu nimic că pe umerii bătrânului învăţător ar apăsa vreo tristeţe neînţeleasă, vreo melancolie turburătoare sau vreo întrebare insolubilă. Era secretul lui. Să nu fii trist, ci să acţionezi împotriva motivelor care te-ar îndemna să fii. Să nu-ţi pui întrebări care să te apese, că doar nu eşti buricul pământului, şi să nu fii melancolic, că nu eşti poet, fir-ar al dracului să fie…!