Un coşmar

Un prieten mi-a povestit azi, foarte vesel, un coşmar care l-a chinuit toată noaptea. Se făcea că ajunsese pe masa de operaţie şi că chirurgul îi tăia o bucată de intestin şi i-o vâra sub nas cu o expresie sardonică: „Uită-te, parcă îi spunea, şi învaţă-te minte de-aici înainte să mai crezi când te doare ceva că nu e cancer”.

Şi s-a dat apoi jos de pe masă cu moartea în suflet şi s-a întors la ai lui. Era limpede: va muri curând. Da, şi-a spus, il faut foutre le champ, cum a exclamat Tolstoi când şi-a dat şi el seama că totul s-a sfârşit, că, adică, trebuie să ne cărăm de pe suprafaţa pământului, să spălăm putina. Nu mai era chiar foarte tânăr, avea şi copii, situaţia lui nu era chiar aşa de disperată, totuşi, a muri fiind o idee totdeauna îndepărtată şi cu dată nesigură, când îndepărtarea se micşorează vertiginos şi data nu mai e deloc incertă, tot ceea ce ştim noi despre moarte deodată nu ne mai ajută decât foarte puţin, mi-a povestit mai departe acest prieten. „De pildă, a adăugat el, gândi-rea: moartea e un vis, domeniul imaginaţiei. O fi pentru cel neameninţat, dar pentru cel aflat sub gheara ei nu e deloc un vis. Chiar în vis, cum eram eu, nu era un vis! Era un chin al existenţei condamnată să nu mai fie. O zvârcolire!” „Dar spiritul?” l-am întrebat. „O, spiritul suferea şi el fiindcă ştia că o să fie gonit din casă, şi să moară şi el fă-când să tresară o secundă marele spirit din care făcea parte şi care guvernează universul.” „Numai o secundă?” l-am întrebat eu neliniştit. „O, da! mi-a răspuns, şi asta chiar dacă unii dintre noi reuşim să prelungim această secundă prin urlete de sirene care să se audă pe o mare parte a pământului sau daca ne ridicăm statui curând după aceea ciocanele cu aer comprimat încep să pârâie la baza acestor statui şi le vor doborî fiindcă au fost ridicate datorită ştiinţei noastre de a specula ceea ce au în ei imbecil, oamenii, dar care îşi revin totuşi repede îndată ce murim.” „Şi pe urmă? Cum te-ai trezit?” l-am întrebat.

S-a trezit inundat de o imensă fericire. Aşadar, nu fusese decât un vis! Şi s-a culcat la loc. Coşmarul însă a revenit. Se făcea că se afla la o masă, la o petrecere, la care era prezent şi chirurgul cu echipa lui, care i-a adresat cu degetul aşa, un fel de ameninţare că n-a fost cuminte. „N-aveţi cancer!” i-a spus acesta ca şi când bolnavul i-ar fi jucat o festă şi el închidea ochii, iertându-l, aşa cum trebuie iertat cel care iese viu după ce salva plutonului de execuţie a trecut peste el. „Dar vârfurile negre ale filamentelor celulare?!” a zis atunci unul din ajutoarele lui, ca pentru a-l feri pe Marele Măcelar de o eroare care l-ar discredita. „Nu, vârfurile negre ale filamentelor au altă semnificaţie!” i-a răspuns acela, şi fi-fi-fi, şi ti-ti-ti, a început să-i explice cauza fenomenului. Ajutorul său însă păstra mai departe pe chip o expresie de încăpăţânare, nu se lăsa convins şi îşi rezerva mai departe dreptul de a nu mai reveni asupra verdictului iniţial. Într-adevăr, nimic nu mai e sigur când apare o astfel de suspiciune şi chinul a pus iar stăpî-nire pe el şi pe urmă iar s-a trezit. Ce porcărie! a exclamat prietenul meu indignat şi a renunţat la somn, s-a îmbrăcat şi a ieşit afară.

Măcar la el fusese doar un vis. Dar odată m-am, dus la un spital după un rezultat şi l-am găsit pe medic stând de vorbă cu cineva îmbrăcat în uniforma bolnavilor. Erau amândoi pe treptele de afară ale spitalului, la soare, tăcuţi, rezemaţi de zid. Bolnavul, în halat roşu-închis, un bărbat tânăr, negricios, cu vinele de la mâini şi de la picioare subţiri şi fine. Avea un semn de boală la gât, un mic pansament, dar foarte mic, în formă de cruce. Îl aud că rupe tăcerea. „Şi la vară, zice, mergem împreună în Moldova, să facem mănăstirile şi să dormim la Văratic.”

A urmat o nouă tăcere, apoi medicul i-a răspuns, nu întru totul impenetrabil, totuşi acoperit: „Fă-te dumneata mai întâi sănătos, să ieşi de-aici, şi pe urmă, la vară încolo, vedem noi unde mergem”.

Am crezut că erau prieteni când am auzit de invitaţia cu maşinile. După ce am rămas singur cu medicul, acesta mi-a spus că nu erau. „Are cancer”, mi-a dezvăluit el deodată, în şoaptă. „Ce fel? l-am întrebat. Unde?” A făcut doar cu mâna un gest cu sensul că n-avea importanţă unde, că adică acolo unde îl avea era bine plasat. „La gât?” l-am mai întrebat eu, făcând aluzie la pansament. „Ei, la gât! Dacă ar fi acolo, ar scăpa!” „Şi el ştie?” „Nu ştie!” „Şi de-aia ţi-a făcut invitaţia cu maşinile?”

Doctorul mi-a răspuns însoţindu-şi cuvintele prin-tr-o mişcare a corpului său voinic, dând din umeri în semn parcă de indignare că medicului îi e dat să vadă şi să înţeleagă atâtea, deşi nu e şi el decât tot un om, care într-o bună zi va intra, mai devreme sau mai târziu, într-o categorie sau alta de pacienţi condamnaţi. „Ce să facă şi el! a exclamat. Are bănuieli şi crede că o să i le spulber eu. Cum să i le spulber? Parcă dacă îi răspundeam că mergem n-ar fi fost tot un drac?”

Şi s-a uitat scârbit în zare şi abia întru târziu şi-a adus aminte că venisem şi eu la el tot pentru ca să-mi infirme o bănuială. M-a luat de braţ, aşa ca între oameni sănătoţi, şi m-a dus spre laborator. „N-ai nimic, zice, colesterol crescut apare la toată lumea.” „Şi ce să fac?” zic, aşteptând să-l aud că îmi prescrie un tratament (fiindcă, după articolele de popularizare şi avertisment care apar în presă şi la radio, colesterolul crescut nu e un semn bun) – în loc de asta îl aud că îmi răspunde: „Nimic, apoi amintindu-şi că e medic şi că trebuie să spună şi el ceva, mănâncă, zice, mai puţine ouă”. N-aveam obiceiul să mănânc multe ouă, totuşi l-am întrebat: „Câte?” „Ei, câte, zice el cu acelaşi glas cu care îi răspunsese şi celui care îi făcuse propunerea cu mânăstirile. N-o să te apuci acuma, zice, să mănânci dintr-o dată o omletă de opt ouă!” „Asta nu, i-am răspuns şi eu atunci, dacă numai de asta depinde totul…” „Dar de ce să depindă?” a dat el iar din umeri, iar eu am izbucnit triumfător în hohote de râs şi l-am părăsit acolo, lângă acelaşi zid de care se rezemase şi contempla, flegmatic, cerul albastru de primăvară…