Ce ne spune Orion?

Un poet ne atrăgea de curând atenţia că peste capetele noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o catedrală de lumină”. E vorba de o stea sau de o constelaţie şi ne îndeamnă s-o descoperim pe cer.

Într-adevăr, asta e menirea poeţilor, să atragă atenţia oamenilor asupra lucrurilor frumoase şi să-i smulgă din grijile şi obsesiile lor prea de tot terestre. Într-adevăr, contemplarea ne face să descoperim în noi înşine eternitatea. Ieşim din blestemul activităţii, care ne mănâncă zilele, şi redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din rai: adică inactivi şi nemuritori. Asta înseamnă că gestui poetului de ridicare a braţelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar oamenilor activi, celor trudiţi de cele opt ore petrecute în zgomotul uzinelor, sau celor care petrec alte ore pe la cozi, înghesuiţi în magazinele supraaglomerate, şi nu se adresează celor inactivi, care, neavând ce face, pot să se uite pe cer şi fără îndemnul poetului. Sau se adresează şi acesora? „Tuturor oamenilor”, bănuiesc că ar protesta el cu un gest larg şi afectat citind rândurile de faţă.

În acest caz ce le-ar spune celor leneşi contemplarea, să zicem, a constelaţiei Orion? Că sâm şi ei eterni ca şi cerul înstelat? Şi la ce ar folosi să se simtă etern un leneş sau un hoţ care fură munca şi sudoarea altuia? Adică cum, să nu putem scăpa de ei niciodată şi să trebuiască veşnic să muncească alţii pentru ei, iar ei să stea şi să se uite prin locurile cele mai frumoase ale ţării, fără griji, în timp ce alţii să trudească de dimineaţa până seara? Şi să nu-şi găsească măcar câteva clipe să contemple şi ei o conste-laţie cereasca «au să iasă să vadă măcar cum e câmpul. care după mine e mai frumos decât cerul?

Dar mai există printre noi, românii, o categorie de oameni care sunt chiar aşa cum îi vrea poetul, contemplativi… Tatăl meu era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată de soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci zile întregi, spectacolul lumii, atât cât se vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească şi isă-l încânte fără slăbire. Mama era disperată, fiindcă ştia că nu e un leneş şi că îşi crescuse copiii cu ciomagul, să muncească, să se „arănească”. Da, îi spunea el mamei, dar asta nu înseamnă că munca era valabilă şi pentru el şi că statul îl merită toţi proştii. Nu orice nerod are dreptul să stea şi să caşte gura. La muncă!

Şi avea dreptate, fiindcă din contemplarea lui s-a născut gândirea lui originală, care atrăgea şi fermeca lumea, descreţind frunţile, şi făcându-i nu o dată pe unii dintre ei să simtă că valoarea omului nu stă în cumularea de bunuri, care era singura care conta pentru cei mai mulţi, ci în minte, adică în spirit, valoare care îi deosebea cu adevărat de boii pe care îi înjugau.

Da, dar tatăl meu avea şi duşmani. Existau oameni care se simţeau iritaţi numai la simpla lui vedere, şi nu o dată unii dintre aceştia ne înjurau pe noi, copiii, când ne vedeau rău îmbrăcaţi sau gălbejiţi de boli. „Bă, cutare (aşa şi pe dincolo), tac-tu ăla ce tot face de dimineaţă şi până seara şi nu pune mâna să vă ţină? Are două loturi de pământ, ar trebui să aveţi haine croite pe voi şi pantofi în picioare, nu să umblaţi desculţi şi trenţăroşi. O să ajungeţi voi oameni, dacă vă luaţi după el!… La Chitila o să ajungeţi”…

Adică dintre cei care n-o să-şi poată câştiga existenţa decât adunând oase de pe câmp şi vânzându-le la Chitila, unde se colectau pentru fabricile de zahăr. Era o trimitere obişnuită. Dar nu era adevărat, tata avea cultul muncii şi ştia că nimic nu ajunge cel care nu pune mâna şi nu trudeşte din greu. Cu câţi copii avea îşi spunea însă că era acum rândul lor să ajungă oameni şi sa muncească şi să-şi facă. El considera, în sinea lui, că îşi câştigase acest drept suveran: să stea adică şi să se uite, după atâţia ani cât se trudise.

Aici ajungem însă la fondul dramatic al chestiunii, că dacă el cu adevărat îşi câştigase acest drept, şi unul din fiii lui depune mărturie că aşa a fost, absolvindu-l, ce se-ntâmplă cu mulţi dintre noi, iubitori de spectacole ale naturii sau ale cuvântului, pe care nimeni nu ne absolvă când copiii şi noi înşine trăim prost din vina noastră? Acest gând m-a obsedat totdeauna şi niciodată n-am avut sentimentul că am timp (deşi am avut berechet) să mă uit pe cer şi să observ mersul constelaţiilor. Ce-am făcut cu acel timp, când l-am avut, de n-am descoperit până acum unde se află cutare stea? Nimic n-am făcut. Am fost obsedat. Atât.