Despre actualitatea lui I. L. Caragiale
Oferindu-mi-se prilejul de a scoate la Editura Cartea Românească o nouă ediţie a operei lui I. L. Caragiale, am citit din curiozitate, deşi le bănuiam în general conţinutul, studiile şi prefeţele care au însoţit ediţiile precedente din ultimii douăzeci de ani. Fireşte, orice întocmitor de ediţie are dreptul să judece critic lipsurile celorlalte, pe care să nu le mai repete şi bineînţeles să se ferească să nu facă la rândul său alte greşeli. Aşadar, voi căuta să profit de acest drept şi să spun câteva cuvinte despre predecesorii mei, deşi pretenţiile mele nu merg până acolo încât să numesc ediţia mea „ştiinţifică”.
Scopul meu e să întocmesc una „artistică”, şi următorul editor să nu pună cuvântul artistică în ghilimele. Mă voi strădui ceva mai jos să arăt ce înţeles are pentru mine, în cazul de faţă, această noţiune. Să ne oprim însă puţin asupra interpretării care s-a dat operei lui Caragiale până mai acum câţiva ani, interpretare al cărei ecou persistă încă ici-colo, şi care justifică o intervenţie, fie ea şi din partea unui om care nu e specializat în probleme de critică şi estetică literară, dar care e interesat ca arta literară, creaţia artistică în general să nu fie copleşită de interpretări şi speculaţii 78 excesive şi să nu fie sufocată de abstracţiuni, fiind, acest am, el însuşi scriitor. Eu ştiu că sunt pe deplin conştient de zădărnicia intervenţiei mele: critica şi estetica literară, de toate nuanţele şi de toate orientările, se hrăneşte şi se va hrăni mereu din corpul viu al operei de artă, şi nu e nimic de făcut cu aceşti canibali care dănţuiesc în jurul cazanului filosofic şi sociologic în care au aruncat „opera”, aşteptând să fiarbă, pentru ca apoi s-o „deguste” în linişte, plescăind din limbă de satisfacţie şi plăcere. Totuşi, am să încerc să le stric fie măcar şi pentru câteva clipe apetitul.
Întâi Zarifopol şi d-l Cioculescu, care au adunat toată producţia literară şi publicistica a marelui clasic, în prefaţa sa, Zarifopol cere ca tot ceea ce a scris I. L. Caragiale să fie preluat, nimeni neavând dreptul să facă o selecţie. Într-adevăr, aşa e, când e vorba de opere complete. Dar să nu uităm după aceea, în ediţiile următoare, că a existat cineva care a avut totuşi acest drept, şi anume Caragiale însuşi, care a avut timp să-şi publice în volume ceea ce a considerat el că merită să fie strâns între două coperţi şi a ignorat ceea ce risipise prin ziare, adică tot felul de articole, şi mai ales o mare cantitate de „caraghiozlâcuri”, „miticisme” sau „gogoşi”.
E un semn de întrebare dacă unui scriitor îi convine să i se intre în laboratorul său secret, chiar dacă în acest laborator scriitorul, nebănuind nici el ce-o să-i iasă, experimentează inocent în văzul tuturor. Din cutare notiţă aflăm, de pildă, că un cetăţean, Ghiţă Calup, se comportă întocmai ca Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă. Şi nenumărate alte detalii, care constituie parcă sfărâmăturile marii opere, şi, am zice, rămăşiţele ei, dacă în ele n-am vedea şi idei de tipuri embrionare, fraze şi ticuri care aveau să capete ulterior o putere de sugestie nebănuită la simpla lor lectură. Scriitorul însă nu le publica cu premeditarea experimentului, ci din pasiune jurnalistică. Se pare că sunt totuşi foarte „gustate” astăzi aceste aparenţe de sfărâmături, şi editorii străini au mers şi mai departe, şi la unele cărţi au început să publice aşa-numitele „dosare” ale cărţii sau, dacă dosarul era încheiat şi opera necontroversată, aşa-numitele ^carnete”. Consumul de literatură cere noi amănunte, noi revelaţii, noi interpretări bazate pe texte autentice, până când din scriitor şi din operă nu mai rămâne nimic nescos la lumina crudă a zilei, şi să mai reziste după aceea cine mai poate în faţa curiozităţii devorante a cititorului, care e nesatisfăcut şi iritat dacă îi spui că există într-o operă secrete care nu pot fi desfăcute sau taine care nu pot fi sfâşiate. Ce secrete? Care secrete? Unde vezi dumneata taină? Iată proba: Cetăţeanul Ghiţă Calup! Jupân Dumitrache a fost copiat după natură. Iar Balzac n-a spus el însuşi că vrea să fie secretarul epocii lui? Va să zică secretar! Ce e misteros aici?
În ediţiile următoare, intrăm însă nu într-o interpretare literară a operei caragialeşti, ci într-una pur sociologic vulgară, faţă de care „dosarele” şi „carnetele” pe care le-am ironizat mai sus sunt adevărate elemente ideale de întreţinere a curiozităţii vii pentru creaţia artistică. Cine e Caragiale din studiile care însoţesc aceste ediţii? Caragiale e un mare „realist”, un scriitor pe care burghezo-moşierimea, după ce în timpul vieţii l-a „constrâns” să-şi petreacă ultimii opt ani din viaţă la Berlin (iar el n-a înţeles că această plecare însemna o insuficientă încredere în clasa muncitoare, o izolare individualistă!), i-a deformat apoi opera, aruncând-o în domeniul „comicului pur”, încercând astfel să acopere o trăsătura ei de bază: satira. Interpretând abuziv anumite articole ale sale, a creat despre el imaginea scriitorului sceptic, „care a râs de toate şi n-a crezut în nimic, uitându-se voit un fapt însemnat, că în toată opera sa nu există vreun ţăran sau muncitor ridiculizat”…
„O trăsătură a întregii opere a lui Caragiale, plină de semnificaţie şi pentru excepiţonala forţă a realismului său şi pentru poziţia scriitorului, este felul cum se împarte ea, după cum zugrăveşte pe exploataţi sau pe exploatatori” etc, etc.
Mă opresc aici cu citatele, care, departe de a fi rupte din context, reprezintă palid contextul plin de lozinci cu care e înţesat şi potrivit căruia Caragiale ' parcă anume s-ar fi născut în secolul trecut ca să satisfacă apetitul sociologiştilor vulgarii din deceniul 50-60 al secolului nostru. Cineva ar putea să-mi reproşeze că abuzez de perspectiva pe care ne-o dă timpul care a trecut, citând aici idei şi propoziţii ridicule, la care desigur că semnatarii în cauză au renunţat şi ei de mult… Da, dar aceste ediţii sunt în biblioteci, şi nu în câteva mii, ci în zeci de mii de exemplare în care s-au tras şi pus la dispoziţia cititorului de toate vârstele.
Dar, într-adevăr, e mai bine să părăsim aceste studii şi prefeţe şi să ne punem mai degrabă întrebarea: în ce constă, în cadrul literaturii române originalitatea lui I. L. Caragiale? Ce a descoperit el? Fiindcă un scriitor de ce ar fi el mare dacă nu e original şi n-a descoperit nimic? Satiră a făcut şi Vasile Alecsandri, iar despre mediile micilor funcţionari sau comersanţi au mai scris şi alţiiNu simpla fixare sociologistă a mediului descris şi stabilirea genului literar practicat de un scriitor ne dă cheia originalităţii unei opere. Fireşte, descrierea obiectivă a condiţiilor sociale şi istorice e necesară, şi, bineînţeles, condiţionează orice analiză cât de cât serioasă a problematicii unui mare scriitor. Dar dacă ne mărginim doar la această descripţie şi mai adăugăm că opera conţine „forţă artistică”, n-am spus mare lucru. Fiindcă la întrebarea ce înseamnă forţă artistică nu putem răspunde, sau suntem tentaţi să răspundem că prezenţa ei nu ne relevă nimic. In ultimă instanţă, toate operele de valoare creează în cititor acelaşi sentiment că se află în faţa unei forţe artistice, şi dificultatea e cum să descoperim, prin eliminarea a tot ceea ce e comun tuturor valorilor, ceea ce e propriu sau dominant numai în opera unui anumit scriitor. Trebuie să mărturisesc că, de pildă, povestiri de Caragiale, cum ar fi Păcat, sau O făclie de Paşte, sau In vreme de război, sau chiar Calul dracului, au valoare doar pentru că fac parte dintr-o operă mare, dar nu mi se par definitorii pentru originalitatea lui I. L. Caragiale. În schimb, oricare din nuvelele sau schiţele sale, numite Cănuţă om sucit sau Situaţiunea, sau Atmosferă încărcată, chiar luate separat, stârnesc deodată în noi uimire extremă, pe care o simţim totdeauna în faţa capodoperelor şi în care e amestecată admiraţia, încântarea şi chiar şi cea atât de ironizată de unii şi de însuşi Caragiale „emoţiune impersonală” a lui Maiorescu, care nu se mai şterge niciodată din sufletul nostru şi se repetă cu aceeaşi intensitate la fiecare lectură, deşi ştim totul pe dinafară.
Satirizarea în sine a unei anumite lumi sau ordini sociale de mult ne lasă indiferenţi, cu atât mai mult cu cât, în cazul nostru, acea lume sau ordine sociala a şi dispărut. Înseamnă că avea dreptate E. Lovinescu sa afirme că materialul din care e construită opera lui Caragiale e perisabil? Cu toate acestea, nimic mai durabil ~că~ această operă, cu materialul ei cu tot. E o realitate care ni se impune, şi atunci în ce constă secretul acestei „eternităţi” a unui material atât de perisabil? De ce ne place Iliada, deşi a trecut de la crearea ei atât de mult timp? Mai trăim astăzi într-o societate gentilică? Nu, dar ni se cântă „mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”, şi care aduce alor săi mari nenorociri. Mânie, nenorociri! Astea nu le trăim şi noi şi individual şi extinse la popoare întregi? I. L. Caragiale ne mărturiseşte el însuşi în opera lui, nu o dată, cărei muze şi cum i se adresează: „Cântă-mi, zeiţă, parcă zice el surâzând sardonic, prostia ce zace în onorabilul Caţavencu şi ce festă îi juca Agamiţă Dandanache!”
Dar să ievin la greaua întrebare pe care noi înşine ne-am pus-o într-un mod atât de direct. Ce a descoperit Caragiale la eroii săi? Un lucru după cât ni se pare nu prea izbitor, dar cu consecinţe pe planul creaţiei spectaculoase. Să examinăm, sau mai bine să citam un text la întâmplare: un funcţionar are nişte bilete câşti-gătoare, motiv pentru care îşi dă demisia.
„După zece minute omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.
— Mă rog, unde se-ncasează câştigurile de la loteriile care s-au tras alaltăieri?
— Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva să le-ncaseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător?
— Am… două câştigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, şi arată de departe două bilete, ţinându-le graţios între două degete.
— Sunt câştiguri mari?
— Măricele… Am amândouă câştigurile mari! Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, dând să ia biletele:
— Daţi-mi voie, mă rog.
Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, dezdoieşte biletele şi întreabă:
— N-aveţi listele oficiale?
— Ba da. Iată-le.
— Mă rog, zice d. Lefter cu vorba răspicată, avem o dată zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru la Universitate-Constanţa.
— Nu, răspunde bancherul! una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.
— Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci – Bucureşti-Astronomie.
— Ba pardon, zice bancherul. Bucureşti-Astronomie zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru.
D. Lefter nu-şi dă bine seama de ce, dar simte o sfârşeală şi cade, alb ca porţelanul, pe un scaun lângă contor, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia; se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi, zâmbind şi el fără afectare, zice d-lui Lefter, care asculta stupid:
— Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat… şi iaca de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă şi…
— Şi… ce?
—.şi viceversa.
Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:
— Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! Viceversa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi? Vă-nvăţ eu minte pe dv. să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi, ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne învăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!”
E clar, judecând fondul chestiunii, că ne aflăm în plină dramă. Şi totuşi, rămânem stupefiaţi: nu e o dramă, ci o comedie. În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţâcneală care zăcea în creierul individului neştiută până atunci nici de el însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte. In loc de o comedie umană avem deodată de-a face cu o comedie a cuvântului.
În cazul de faţă, ne stă înainte un funcţionar oarecare, şi intenţia satirică lipseşte. Caragiale, fascinat de acest fenomen, îl studiază aici, într-o situaţie dramatică pentru erou, în timp ce în altă parte, satirizând, scoate la iveală, dar parcă în al doilea plan, prostia, venalitatea sau necinstea (Scrisoarea pierdută).
Descoperirea acestei comedii a cuvântului îl aduce pe Caragiale spre conştiinţe adormite sau buimăcite (Căldură mare), sau crapuloase (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), sau de-o lipsă de gravitate angelică, precum la Costică Panaite, care, tot întârziind prin bodegi, uită că are în buzunar o petiţiune iscălită de mai mulţi cultivatori de prune, pe care trebuie s-o dea unui deputat s-o prezinte în Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad:
— Bine, Costică, acuma vii?… ai venit cam târziu.
— Ei! aşi…!
— S-a votat legea.
— Parol?
— Camerele s-a închis de sâmbăta trecută.
Alteori comedia cuvântului care se joacă e mai puţin originală, în schimb stupiditatea care ni se dezvăluie la erou e atât de perfectă, încât ni se pare neverosimilă şi recitim de mai multe ori bucata (Petiţiune) până înţelegem că ne aflăm nu în faţa unui Mitică, cum afirmă G. Călinescu, care sâcâie autorităţile cu cereri vagi şi nimereşte la Regia Monopolurilor în loc să se ducă la Pensii, ci în faţa tâmpeniei umane rotunde şi inventive (cere întâi apă la gheaţă înainte de-a spune ce vrea şi batista impiegatului să se şteargă la gură), şi care n-are nici o explicaţie şi parcă nici un remediu. Această tâmpenie umană nu e aşadar privilegiul doar al moşierului Trahanache sau avocatului Farfuridi, cum ar părea la prima vedere, deşi la ei apare mai agravată. Pedagogul de şcoală nouă, Marius Chicoş Rostogan, poliţaiul Pristanda sau pensionarul Leonida, fără să fie în societate pe treapta de sus, sunt la fel de imbecili ca şi Dandanache, deputat, fără să fie însă asemănători cu el în alte trăsături.
Toate aceste referiri cu privire la originalitatea lui I. L. Caragiale desigur că s-au mai făcut. Ele nu cuprind şi nu epuizează totalitatea lumii caragialeş.ti, dar frumoase nuvele curn ar fi La Hanul lui Mânjoală ar putea să le scrie şi alţii, cum le-a şi scris (M. Sadoveanu), sau chiar multe din „momente”, în care transcripţia limbajului pestriţ de mahala nu trece într-adevăr dincolo de „comicul pur” (D-ale carnavalului, Articolul 214 etc). Asta nu înseamnă că gheara leului nu e prezentă şi în ele, ca peste tot în ceea ce a scris, şi că nu-i aparţin, împreună cu teritoriul pe care şi l-a descoperit şi al cărui unic proprietar universal este, după expresia fericită a unui scriitor american, W Faulkner.
În ceea ce priveşte ediţia pe care am pregătit-o, am eliminat cantitatea prea mare de publicistică, existentă în ediţiile mai mari anterioare, pornind de la ideea că, deşi interesante, aceste articole cu o semnificaţie legată de evenimente ale timpului ar putea să întunece o percepţie mai legată de creaţia propriu-zisă a creatorului lui Conul Leonida. E ceea ce am numit la început. o ediţie „artistică”. E vorba adică de o ediţie care cuprinde aproape tot ceea ce a scris I. L. Caragiale într-o zodie a seninătăţii artistice, care i-a permis să dea la iveală tot ceea ce există în opera lui fără cusur sau îl reprezintă. După cum se va convinge cititorul îndată ce va parcurge sumarul.
