Compromisul cu prietenii

Cum se face, cum reuşeşte un român să întoarcă pe dos mănuşa tragică şi s-o arunce în faţă destinului? Dintr-un duşman potenţial îşi face un prieten pe viaţă.

Devenind bucureştean şi debutând în literatură, eram invitat la cenacluri, la revelioane. Asistam la veselia generală crunt şi plin de orgoliul răspunderii universale pe care o simţeam că îmi apăsa umerii şi părăseam aceste petreceri însumându-i pe toţi.

Cum se puteau sclifosi atât de inconştienţi, mă întrebam eu, când ştiau totuşi foarte bine în sinea lor că într-o zi vor muri? Ce înţelegeau să facă din viaţa lor? Cum credeau ei că poate fi învinsă această fatalitate? Prin jocuri de cuvinte care îi făceau tot pe ei să râdă de idioţenia propriei lor gândiri? Jucau mici scenete, improvizau sau cântau acompaniaţi de pian, reclame (eram uluit de memoria colosală pe care o aveau în acest sens), şi, pentru ca nimic să nu le turbure câtuşi de puţin seninătatea sufletească, inventau, inspirându-se din Urmuz, jocuri numite, de pildă, Ismailuri, cu ajutorul cărora luau în tărbacă oameni şi idei ale timpului, scriind fiecare, pe o temă dată, lucruri groteşti şi aberante, care constituiau răzbunarea inteligenţei lor sclipitoare faţă de obtuzitatea sau demagogia 50 unora dintre contemporanii lor intelectuali care urcau cu energie şi fără scrupule pe scena socială şi care, dacă ar fi aflat, i-ar fi privat pe aceşti urmuzieni de libertate pentru multă vreme. Aveau însă grijă să distrugă acele hârtiuţe. Ma mir cum mă suportau între ei, fiindcă după fiecare scandal plecam trântind uşa şi aveam sentimentul că am rupt cu grupul lor pentru totdeauna. Nu, după un anumit timp mă invitau din nou, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar eu mă duceam crezând de fiecare dată că o să-i găsesc schimbaţi. De unde! Peste ani, şi asta mi se părea formidabil, dădeam peste aceiaşi oameni parcă i-aşi fi văzut ieri. Eî bine, am sfârşit prin a rămâne prieteni, vreau să spun că n-a devenit niciunul duşmanul meu înverşunat, după câte figuri le-am făcut la toţi.

Dar fiindcă cititorul aşteaptă de la noi „mărturisiri” literare, e cazul să povestesc că unul din ei era critic literar şi că, în clipa când i-am dat să citească acea versiune a primului volum din Moromeţii, pe care mă hotărâsem eu în iarna anului 1955 s-o dau la tipar, i-a trecut prin cap că, în sfârşit, a venit momentul să-mi plătească şi mie pentru aceste nenumărate figuri pe care i le făcusem, şi iată cum a procedat. Mi-a citit cartea şi, când ne-am reîntâlnit, s-a uitat senin în ochii mei şi mi-a spus foarte liniştit şi cu multă grijă să fie clar în expunere şi să înţeleg exact ceea ce dorea să-mi comunice:

— Impresia generală cu care rămâi după lectura romanului dumitale, mi-a zis el, este, întâi, că eroul, acest Moromete, e cam nebun. Încercând să cauţi explicaţia în ce constă nebunia lui, nu prea reuşeşti. E foarte autentic descrisă şi pare foarte adevărată. Şi atunci îţi vine în minte că o singură explicaţie poate fi: că şi autorul e cam nebun. Acuma, asta n-ar fi o piedică în calea publicării romanului în revista noastră, dimpotrivă, dar, judecat ca roman, nu prea ţine, ţi-aş propune să faci din el nişte nuvele. Ar avea mare succes şi ai fi perfect pe linia întâlnirii din pământuri, dar cu un registru mai bogat şi mai profund…

„O să găsesc oare altul mai bun ca ăsta care să se priceapă la literatură?” m-am întrebat eu, trecând fără să fi înregistrat prea bine peste prima parte a spuselor lui. Fiindcă a doua mă interesa.

— De ce crezi dumneata că romanul meu nu ţine ca roman şi îmi propui să fac din el nişte nuvele?

— Păi, uite de ce, mi-a răspuns el ricanând.

Şi m-am pregătit să-l ascult cu o curiozitate limpede: avea ceva să-mi spună? Era critic literar, sau un simplu veleitar? Era un foarte bun critic literar! Dar avantajul creat de mine prin neacceptarea unei prietenii în stilul pe care mi-l propunea mediul literar a fost decisiv, pentru ca omul din faţa mea nu m-a cruţat nici el şi mi-a spus crude adevăruri, când existau suficiente motive să mă copleşească cu elogii, cum tăcuseră alţii.

— Să ştii, i-am spus eu la urmă, că mi-ai dat, rân-jind, preţioase sfaturi. Păstrează-ţi rânjetele pentru amicii dumitale, cărora sunt sigur că o să le povesteşti cu lux de amănunte cum a decurs întâlnirea, iar eu o să-mi păstrez sfaturile, care n-ar fi stricat să fi ieşit din alt cap. Dar ce să facem! Luăm şi noi ce găsim!

N-a înţeles ce i-am spus şi a citit neîncrezător prima parte a versiunii refăcute, finale, pe care i-am prezentat-o spre publicare. I-a dat drumul, dar a şi scris un articol mic şi reticent în Gazeta literară, ca să poată să scrie pe urmă unul mai mare, în care să-şi arate nemulţumirea că n-am făcut totuşi din romanul meu nişte nuvele. Ce frumoase ar fi fost! Interesante! Era, ca orice critic dotat, tiranic în opiniile lui şi abia la urmă, când a citit romanul în întregime, s-a convins că eu şt nu el avusesem dreptate în oe priveşte ideea dacă trebuia sau nu să fac un roman. Iar eu nu mai trebuia să fiu convins, din moment ce-i ascultasem judicioasele sfaturi, că nu fusese crud cu mine, ci drept.

A scris apoi un articol plin de entuziasm şi am de-venit prieteni. Şi-a păstrat poziţia iniţială, dispoziţia de a nu-mi trece cu vederea scăderile literare. Cu cele umane, însă, am ajuns amândoi la un compromis, şi în cincisprezece ani nu ne-am certat în mod serios niciodată. Am ajuns chiar să cred că faptul a devenit imposibil, cum imposibilă e pentru unii împăcarea, trecerea peste ura care ni se injectează la un moment dat în inimă. Şansa e să fim în acel moment greu al ciocnirii umane obsedaţi de ceva care să ne acapareze întreaga fiinţă. Injecţia de ură se varsă atunci pe undeva pe lângă noi.