Perspectiva de a deveni moralist

Văd cu groază perspectiva de a deveni moralist. Nici măcar lui Tolstoi nu-i stă bine când spune că o pereche de cizme bine făcute de un bun cizmar sunt mai utile omului decât un roman, sau că Simfonia a IX-a de Beethoven nu e bună fiindcă nu conţine nici un mesaj creştin.

Morala constituie pentru artă o primejdie pe care mulţi o subestimează, arta se apropie mai mult de natură prin cruzimea ei infantilă decât morala, care e creaţia spiritului uman matur, împins de nevoia de a pune ordine în viaţa afectivă şi a ţine în frâu instinctele. Uneori ea devine necruţătoare, tinzând la suprimarea totală a instinctelor, ca şi când fără ele fiinţa umană ar putea supravieţui.

Un creştinism „fără ieşire” a neliniştit gândirea noastră europeană ajunsă în faţa descoperirii existenţei, a cărei autonomie faţă de morală trebuia pusă în acord cu divinitatea.

Asta i-a determinat pe unii să afirme că omul e un animal cu conştiinţa bolnavă, dominat de un sentiment tragic al existenţei. Mai înainte danezul Kirkegaard a scris un tratat al disperării, a cărui lectură într-adevăr te poate îngrozi pentru totdeauna. Fiindcă, se spune în el, „creştinismul a descoperit o nenorocire pe care omul n-o cunoaşte, ca om, existenţa: şi asta e maladia mortală”. Iar faptul că nu ştim că suntem disperaţi, că adică suntem nişte sănătoşi închipuiţi, nu înseamnă că nu suntem bolnavi de această boală care se aplică eternităţii noastre, chiar dacă murim fără să fi descoperit vreodată acest lucru. Iar cei superiori în conştiinţă sunt superiori şi în disperare, ştiu adică de ea mai mult decât ceilalţi şi nu mai pot şi nici nu e bine să dea înapoi. De ce? Pentru că disperarea ar trebui s-o considerăm un avantaj enorm. A suferi de acest rău al existenţei „ne aşează deasupra animalelor, progres care ne distinge de ele altfel decât numai pe verticală şi este un semn al verticalităţii noastre infinite, sau,al sublimului spiritualităţii noastre…”

Eroii lui Tolstoi şi Dostoievski porneau deci zadarnic în căutarea inocenţei pierdute. Nu voiau să accepte maladia mortală, turmentaţi de bănuiala că dacă renunţăm la divinitate atunci vom ajunge să gândim că totul ne este permis.

Nu s-ar putea spune că omul secolului nostru n-a gândiit şi astfel, dovadă atrocităţile şi ignominiile pe care le-a comis, crezând deci că poate înfăptui orice nelegiuire, fără să dea socoteală. Totuşi, din călău a ajuns repede victimă, şi astfel a expiat, şi să sperăm că am tras cu toţii din asta destule învăţăminte ca să ne treacă cheful de a le mai comite cel puţin pentru o lungă perioadă de timp. Findcă a gândi că totul ne e permis, în absenţa unei divinităţi care ne-ar pedepsi, nu înseamnă că scăpăm de pedeapsă. Pierim prin propriile noastre fapte, care declanşează în lume, fără a le mai putea opri, dezordini colosale, care năvălesc apoi asupra noastră cu forţa implacabilă a catastrofelor naturale. Să ne purtăm deci bine ca să nu zdruncinăm un echilibru (creat cu trudă de civilizaţia noastră), între instincte şi raţiune. Şi să nu exaltăm puterea nici a instinctelor, nici a raţiunii, sau să le negăm pe rând.

Arta nu ne plasează în afara luptei pentru obţinerea acestei armonii la care aspirăm şi care clipă de clipă este pusă în dezechilibru de expansiunea eului nostru, care foloseşte, cu viclenie, când instinctele, când raţiunea. Opera de artă e seducţie, şi când conţine în ea, elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducţie se micşorează. Scriitorii obsedaţi de mari aspiraţii morale sacrifică o parte din seducţia naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în ei pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nici o putere de convingere.

De obicei vârsta ne împinge spre tot felul de rătăciri, semn al slăbirii puterii creatoare. Naiv, scriitorul ajuns la bătrâneţe îşi închipuie că dacă trece el, de pildă, la brahmanism, brahmanismul lui va fi la fel de seducător ca şi opera sa de dinaintea convertirii.

Aşi dori să am prieteni necruţători care să-şi râdă de mine fără milă dacă, apucând să îmbătrânesc, aşi deveni un moralist sâcâitor, sau m-aşi apuca, Doamne fereşte, să îmbrăţişez cine ştie ce doctrină sau credinţă care m-ar rupe de viaţa mea trecută şi de eforturile mele care mi-au iluminat tinereţea.