Despre evazionism, literar şi social

Mi-aduc aminte că mă indignam odată împotriva făcătorilor de cuvinte care, spre deosebire de scriitorii preocupaţi de o problematică veritabilă, se mulţumesc să inunde hârtia cu torente de imagini şi cuvinte care nu spun nimic. Astăzi mi se pare că am găsit pentru ei o nouă denumire: scriitori evazionişti.

Nu voi face imprudenţa să concretizez scriitori evazionişti şi cărţi evazioniste, deoarece nimeni nu poate sa ne asigure că în evazionistul de azi nu zace scriitorul angajat de mâine. Maladia însă, în sine, merită să fie discutată. În ce constă ea? Aşa cum spune şi numele, ea constă în ocolirea premeditată, programatică a problemelor reale şi obsedante ale timpului şi societăţii noastre contemporane, şi în evadarea, cu ajutorul unor torente de cuvinte şi imagini, într-un univers al închipuirii, care nu reprezintă nimic din ceea ce frământă nici măcar conştiinţa scriitorului evazionist, necum conştiinţa contemporanilor săi.

Un prozator care a scris o carte, nu chiar foarte legată de o problematică realistă, a primit din partea unui critic preocupat numai de probleme estetice un răspuns cam de felul acesta: am deschis cartea ta şi am dat acolo peste cuvântul „tovarăşe”. Nu mă interesează o asemenea carte, a spus criticul nostru.

Ce l-o fi interesând deci? Şi întrucât un indiciu de fixare în timp şi în spaţiu a unei cărţi contravine idealului său estetic?

Ce s-a întâmplat de s-a ajuns la asemenea poziţii puerile?

Putem oare presupune că aceşti scriitori şi critici, adepţi ai evazionismului în literatură, nu cunosc sau nu înţeleg istoria? Greu de crezut.

Ion Băieşu are o nuvelă intitulată Acceleratorul, în care eroul său, un om slab, deci un om mai mult sau mai puţin obişnuit, suferă un traumatism care nici măcar nu e foarte grav. La dimensiunile lui, însă, experienţa e decisivă. Omului nu-i mai place ceea ce se întâmplă în jurul său şi nu mai are nu atât încredere în mediul care l-a supus la un asemenea traumatism, ci forţa spirituală ca să lupte cu acest mediu, cu unele din ideile şi credinţele lui. Eroul, cu mica lui umanitate, simte că i se închide un drum pe care el nu are puterea să-l deschidă, şi atunci el inventează un timp al său pe care-l accelerează şi-l încetineşte, după dorinţă, refuzând să participe chiar la propria-i viaţă, îmbolnăvindu-se, într-un cuvânt, de ceea ce mai înainte noi spuneam că se numeşte evazionism. Excelentă această povestire care pune degetul pe una dintre problemele reale ale timpului nostru.

Într-adevăr, e cazul să ne întrebăm: evazionismul literar nu este oare expresia unui evazionism social? Nu cumva fenomenul există în realitate, într-o anume parte a societăţii noastre?

Părăsind domeniul abstract al discuţiei despre literatură, îmi vine în minte o întâmplare care m-a şocat tot atât de puternic ca şi nuvela lui Ion Băieşu. Stăteam la coadă, cu ani în urmă, să-i cumpăr mamei o pereche de şoşoni. Erau şoşoni buni, ieftini, şi în cantitate neîndestulătoare, aşa cum se întâmplă la noi adesea, să apară pe piaţă mărfuri bune, ieftine, dar insuficiente. Se făcuse ora nouă dimineaţa, era iarnă, şi stăteam toţi – o coadă lungă – aşteptând să vină vânzătorul şi să deschidă magazinul. Pe la orele nouă şi jumătate, în fine, soseşte, bine dispus, bine îmbrăcat; nu catadicseşte să ne arunce o privire, ne face doar un semn cu mâna, într-un gest căruia i-a exprimat el însuşi sensul, prin viu grai: Ehe, staţi, mai staţi! Nu înseamnă că dacă am venit o să vă dau marfă. Mai am treabă.

Şi într-adevăr a deschis magazinul pe dinafară şi l-a încuiat pe dinăuntru. La acestea am ieşit din rând, am început să zgâlţâi uşa şi să lovesc cu picioarele în ea. El a revenit foarte calm, şi în momentul acela un val de proteste s-a auzit în mulţimea care stătea la coadă. Dar, spre stupoarea mea, nu erau adresate vânzătorului, ci mie. De ce? N-am înţeles în primele clipe. Pe urmă mi-am dat seama că aveam în spatele meu un şir de cetăţeni care, prin nu ştiu ce mister, refuzau să ia cunoştinţă cu realitatea în care trăiau şi considerau firesc ceea ce făcea vânzătorul şi nefiresc ceea ce făceam eu. De aceea protestau. Mă aflam deci în faţa unui evazionism activ.

Care este mecanismul acestui fenomen?

Ce se petrece, când ar fi fost atât de simplu, atât de uşor, să zici nu într-o anumită împrejurare, şi lucrurile să ia o altă întorsătură, sau să zici da, şi anumite lucruri să se petreacă, să se schimbe?

În lumea în care trăieşte, scriitorul, fascinat de ceea ce vede, poate lansa o sondă şi, în, seninătatea conştiinţei sale, poate să studieze datele acestei lumi şi să ne dea, poate nu chiar un răspuns, asta, uneori, e atât de uşor, ci posibilitatea de a contempla noi înşine propria noastră viaţă, cu toate enigmele şi problemele ei insolubile. Şi atunci poate fi sigur că urmările gestului său creator vor fi imprevizibile.