Fatalitatea relaţiei

Nu e uşor să-ţi închipui replica unui adversar. Cine s-ar recunoaşte drept purtător al unei maladii, aşa cum am încercat s-o descriu eu? Un scriitor care s-ar simţi vizat întâi ar nega că e vorba de o maladie, şi, al doilea, ar respinge descrierea fenomenului.

Nimeni n-ar accepta o discuţie pe acest teren. Ba chiar, în felul în care am pus problema, n-ar accepta nici un fel de discuţie. De ce? Pentru că mie îmi este la îndemână să pun problema în acest fel, iar scriitorului evazionist nu-i este. Încât, pentru folosul discuţiei noastre, să ne propunem să părăsim avantajele pe care noi înşine ni le-am creat şi să încercăm să înţelegem care ar fi gândirea intimă, filosofică şi estetică, a scriitorului care respinge tipul de literatură pe care noi ii apăram.

Mă gândesc deci. Cobor în forul meu interior. Simt o pace indestructibilă şi o mare desfătare spirituală, re-flectând cum să scrii o carte despre un om pur care îşi vâră cele două degete groase ale mâinilor sub vestă şi, ştiind perfect în ce epocă istorică trăieşte, se detaşează de orice fel de probleme şi de orice fel de adevăr. El este un om în sine, fără viaţă de relaţie, nu numai socială – asta nici măcar nu intră pe departe în discuţie! – (ştiţi, odinioară, când un editor trebuia să publice un romn de tip Zola, cu mineri în revoltă, scria dedesubt, în semn de scuză şi ca să nu trişeze faţă de cititorii săi, roman social, adică o specie aparte care îşi are curioşii respectivi, care trebuiesc anunţaţi în felul acesta că le-a sosit şi lor marfa pe piaţa), no, nu e vorba de relaţia socială, ci de relaţia simplă, să-i zicem eternă, dintre un individ şi încă unul, sau şi mai puţin, de relaţia dintre un individ şi obiectele care-l înconjoară sau soarele care-l încălzeşte. Ba, de ce să ne oprim aici? Un individ fără nici un fel de relaţie. Nu este o plăcere? În lumea noastră literară a apărut o prejudecată foarte înrădăcinată, că literatura trebuie negreşit să desbată probleme de conştiinţă. E adevărat că le desbate, dar de ce trebuie negreşit? Cine a hotărât chestia asta? Şi, mai ales, cine a hotărât că singurul mod de a o face este cel de relaţie, aşadar cel care ar explica drama sau fericirea omului prin fatalitatea relaţiei dintre un individ şi altul sau dintre individ şi societate? E o prejudecată de care tot mai mulţi scriitori vor să se dezbare. Trebuie să atacăm problemele omului dintr-un punct de vedere inedit! Facem abstracţie de fatalitatea relaţiei şi-l lăsăm pe erou să se uite în sine, să descopere, să vadă ce-i mai rămâne. Ei bine, nu e interesant de ştiut ce-i mai rămâne omului dacă face această abstracţie? Şi dacă-i rămâne ceva, acest ceva n-ar fi un teritoriu al său, absolut liber, în timp ce teritoriul de relaţie e condiţionat? Ei, chiar nu credeţi că merită să explorăm acest teritoriu al libertăţii absolute? Şi nu vă încălzeşte inima ideea că trebuie să ne convingem prin scriitură, negând cu fiecare frază pe precedenta, dacă acest teritoriu există, iar dacă există, să-l cultivăm? Şi la urma urmei ce-i oferă omului fatalitatea relaţiei? Veşnice conflicte între individ şi iubita sa, între el şi familie, între el şi un grup de indivizi, între el şi societate! Care îi macină viaţa şi, asemeni regelui Lear, îl face să rătăcească în cumplite erori, nedreptăţi comise de el însuşi şi pentru care nu-l iartă nimeni! Care au constituit obiectul literaturii de când există ea, creând opere în care s-a spus aproape tot! Cu ce a fost încoronată viaţa unui om ca personajul dumitale, Ilie Moromete, victimă a relaţiei, care la sfârşitul vieţii sale este dus cu roaba acasă, el, care iubise atât de mult această lume, cu caii şi pământul lui, care aveau pentru el o dimensiune metafizică? La ce bun să creezi astfel de eroi, cu un astfel de sfârşit? Nu, hotărât, trebuie să ferim literatura să intre în asemenea impasuri, fiindcă, să fie clar! literatura de relaţie se află într-un impas, şi nu literatura noastră pe nedrept numită evazionistă.

Mă opresc aici, neliniştit. Dar de unde-mi vine neliniştea? Au existat parcă pe lume nişte teritorii în care nu numai literaţii, ci întreaga populaţie, de multe milioane, a unor imperii, trăia în felul acesta… Aurul îl aruncau, râzând, unor străini care puseseră pentru prima oară piciorul pe pământul lor. Conflicte nu existau între ei, le alungaseră, reuşiseră să descopere teritoriul absolut din fiinţa lor. Iar acei străini au pătruns cu uşurinţă până la împăratul lor, l-au luat prizonier (erau puţini aceşti străini, câteva sute!), au cerut toate bogăţiile şi, după ce le-au obţinut, l-au ucis pe împărat şi au început să măcelărească îngereasca populaţie de câteva milioane, care nu cunoştea fatalitatea relaţiei şi care cine ştie de când trăia astfel… N-a fost măcelărită în întregime, pentru că mai era aur de scos din pământ. Au fost trimişi misionari cu biblia care, studiind obiceiurile ciudate ale acestor oameni, au ajuns la concluzia că atât de duşi erau în absolut aceşti băştinaşi, încât era nevoie ca ei, misionarii, să tragă clopotele în sat, la orele douăsprezece noaptea, ca să le reamintească bărbaţilor că e timpul să-şi îndeplinească datoriile lor conjugale.

Este opinia unui specialist care a cercetat aceste imperii, şi nu o fantezie de scriitor. E vorba de cunoscutele imperii distruse de conchistadori.

În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, am cunoscut odată un gânditor care mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria.

Să presupunem că există un astfel de badea Gheorghe. E nevoie doar să presupunem, pentru că, în realitate, unde a boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul-Înalt? La Călugăreni? La Plevna? în Munţii Tatra?

Mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe şi că el a învăţat, din vicleniile ei, viclenii şi mai mari şi a ştiut în felul acesta să i le dejoace, uimind pe foarte mulţi din acest continent, care nu o dată se trezesc întrebându-se: cum existăm noi, românii? Cine suntem? Ce e cu noi? Ce este asta, România?

Dar să ne oprim puţin asupra unui ipotetic badea Gheorghe, mare sabotor al istoriei. Ei bine, ce i-a făcut el acestei istorii? Ce dureri i-a provocat? Ce tulburări în mersul ei îi aparţin lui badea Gheorghe prin faptul că i-a întors el spatele? Dacă şi istoria l-ar fi imitat, şi badea Gheorghe şi istoria ar fi stat supăraţi spate în spate, atunci am fi avut motive să ne bucurăm că, ia uite, cum a reuşit el să determine această zeiţă să producă ravagii în alte părţi, în timp ce plaiurile lui badea Gheorghe au rămas neatinse şi din ele nu s-au auzit secole întregi decât fluierul doinitor şi cântecele lui senine, estompate doar din când în când de zgomotul ierbii fragede ruptă de la rădăcină de boturile umede ale boilor.

În realitate, peste aceste plaiuri a curs sânge, iar acel badea Gheorghe nici n-a existat.

Cineva s-ar putea întreba: e chiar atât de importantă literatura, încât să intre în interiorul ei astfel de avertismente? După părerea noastră este. Chiar dacă există dorinţa, proTocată de dezamăgiri, de a o îndepărta de la această misiune. Nu micşorând în gândirea noastră forţa de influenţare a conştiinţelor pe care o are arta rezolvăm dezamăgirile noastre. Dezamăgirile nu sunt, fireşte, de ordin literar. De ce, atunci, să suporte ideea de literatură aceste consecinţe?

Nu arta de relaţie s-a depreciat, ci acei scriitori care au falsificat-o. Desigur (şi asta am mai spus-o cu altă ocazie) e foarte adevărat că sarcinile prea mari înăbuşă literatura, exilând-o în domeniul abstracţiilor. După cum sarcinile prea mici, sau prea periferice, o coboară în anecdotic sau în amorf.

Putem noi scoate literatura din dialectica implacabilă a existenţei? Sigur că da. Dar atunci cei care sunt însetaţi să o facă trebuie să prevadă şi posibilitatea că, la ora douăsprezece noaptea, peste somnul lor, populat de jocuri frumoase sau groteşti, cineva să vină să le bată foarte tare clopotul fatalităţii relaţiei.