Stâlpul de foc imaginar

Ceea ce pasionează un elev în şcoală şi e revelator pentru înzestrarea pe care o demonstrează el mai târziu e un simplu accident, alteori e o bizarerie. În şcoala primară, la cererea de asemenea ciudată a celui de-a! doilea învăţător al meu, d. Georgescu din Balaci (pe primul despre care am vorbit mai înainte îl chema Ionel Teodorescu şi era originar din sat) am scris vreo optsprezece pagini despre istoria invenţiilor. Toată şcoala a rămas uluită. Domnul Georgescu m-a pus să-mi copiez lucrarea, s-o publice el undeva. Ar reieşi că ar fi trebuit să ajung fie inventator, fie, în orice caz, un specialist în această materie. N-am ajuns!

În ceea ce priveşte literatura, colegul meu Ion M. Ion, cel căruia fratele său i-a ieşit într-o zi înainte să-l anunţe cu o extremă încântare că acasă „mai e mămăligă”, a scris tot sub temă dată, cea mai bună „povestire neobişnuită” din toată clasa. După ce a citit-o, mi-aduc aminte că au intrat la noi şi ceilalţi învăţători, chemaţi de domnul Georgescu, să asculte şi ei. Râdeau toţi afară de mine, care nu înţelegeam de ce: tot ceea ce citea colegul meu mi se păreau minciuni, lucruri incredibile, şi mă miram că nimeni nu bagă de seamă. Cum s-a luat după un cocoş care a zburat peste coşar, cum l-a apucat un cal cu dinţii de fund şi l-a aruncat afară din grajd, cum a căzut într-o fântână şi a ieşit de-acolo deşelat şi răscrăcărat…

Abia acum câţiva ani mi s-a dezvăluit misterul acestui personaj, când i-am făcut o vizită la Roşiori, unde e maestru mecanic. M-a invitat la el acasă şi la întrebarea mea de ce instalaţia electrică nu e îngropată, mi-a răspuns că n-o avea, a instalat-o el personal şi n-a vrut sa mai spargă zidul. A început după aceea să-mi povestească, deşi nu mai vedeam oe se mai putea adăuga, în acest timp privirile i se aprinseră de o luminiţă intensă, care mă subjugă:

— Să vezi ce s-a petrecut în ziua când am terminat cu montatul tuburilor şi racordul la reţea. Lucram la instalarea contorului şi a siguranţelor. Afară ploua şi trăsnea, uite-aşa alergau fulgerele în jurul casei, ca nişte şerpi de foc. Eu lucram pe viu, fără mănuşi şi fără cizme de cauciuc. Trece curentul prin mine şi eu nu simt nimic. La şcoala de maiştri demontam întrerupătorul de lângă uşă, puneam două degete pe fire şi când intra cineva, hai noroc, mă, îi spuneam, şi îi întindeam mâna şi ăla mi-o strângea şi fleaşc! cădea jos bâţâind. Nevastă-mea, zice, Ioane, vezi să nu păţeşti ceva şi n-apuc să-i răspund, că o dată bum! un stâlp de foc trăsneşte în mijlocul casei, şi intră în pământ şi lasă în urmă fum, flăcări şi miros de pucioasă…

Şi privirea lui se lărgi în acea clipă şi se uită la mine dând puţin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în faţa unei realităţi invizibile profanilor, aşa cum fac dansatorii indieni când mimează lucruri obişnuite dar care prin spirit devin misterioase. Luminiţa stranie din privire i se mărise şi ea şi ardea incandescent.

— Şi nu ţi-a luat casa foc? zic eu.

— Nu!

— Şi nici tu n-ai păţit nimic?

A clătinat din cap şi a negat mut şi parcă autofas-cinat de viziunea care parcă îi trăia încă înaintea ochi-lor şi îi dilata nu numai pupilele, ci şi sufletul său turburat de această predispoziţie care nu-l părăsise cu trecerea anilor: pornirea irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real şi de a intra în lumea închipuirii în care însă începi să crezi şi tu că e tot reală.

Dar oare nu asta e şi predispoziţia artiştilor? M-am simţit, uitându-mă în ochii lui, parcă exclus din această lume aleasă. Imaginaţia mea nu s-a înfierbântat niciodată în felul acesta. Nu eu trebuia să ajung scriitor, ci el.

Abia astăzi aflu că alev fiind, scriam şi eu scrisori prin sat foştilor colegi într-un stil nu prea obişnuit. „Voi ce mai beţi, ce mai mâncaţi? Soarele tot de la răsărit răsare? Popa Alexandru tot cu aţă albă îşi coase izmenele?”

Ar trebui sa le văd aceste scrisori, ca să cred că nu sunt inventate de alţii.