Fuseseră acolo examenele mai grele?

N-am plecat direct spre Abrud, ci întâi spre Bucureşti, falsul librar cu trenul iar eu cu autobuzul, cu „chioara”, care trecea prin sat totdeauna seara, dar nu oprea, avea staţie la Râca. I se spunea aşa fiindcă de când o ştiam maşina asta n-avea decât un far.

În Bucureşti am tras la falsul librar şi au trecut două săptămâni până ce am plecat spre Abrud, timp în care am rătăcit de dimineaţa până seara prin marele oraş fără să-l cunosc şi nedorind să-l cunosc, trăind doar sub fascinaţia vitrinelor lui, a clădirilor sale înalte, a marilor lui bulevarde, a vieţii lui secrete din care veneau spre mine doar strălucirea şi mişcarea vie a reclamelor orbitoare şi frumuseţea fetelor şi femeilor.

Ne-am urcat într-un accelerat şi falsul librar mi-a spus că mi-a făcut rost de un carnet de elev care îmi dă dreptul să plătesc numai cincizeci la sută din bilet. Mi se pare că l-a prins un conductei1, căruia a trebuit să-l dea ceva. Nu mi-era gândul la viaţa lui, ci la a mea. Abia am observat cum a cucerit în câteva ceasuri o elevă în tren. Ulterior am aflat că avea două neveste, una la Bucureşti şi alta la Miroşi, cu copii şi o mulţime de alţi copii prin toată ţara şi că era totuşi institutor, şi din când în când profesor suplinitor la liceul „Mihai Viteazul”. I-am scris mai pe urmă din dorinţa de a avea un mentor, dar în afară de muieri şi de astfel de aranjamente pe care le făcea folosindu-se de informaţii de la minister, cum îmi făcuse mie, nu se pricepea la nimic. Era însă un om inimos şi dacă n-ar fi avut reaua inspiraţie să se bage în politică, fanatizat de idei care în fond îi erau străine, nu şi-ar fi pierdut cârma după război şi ar fi îmbătrânit cucerind mai departe fete şi muieri.

Era noapte când ne-am dat jos într-o staţie de munte, ca să schimbăm trenul. Gara frumoasă, aşezată la poalale unor dealuri încărcate cu brazi, era la ora aceea pustie şi trebuia să aşteptăm câteva ore. M-am aşezat pe o banca de lemn din faţa peronului şi am stat aşa tot timpul copleşit de o emoţie puternică în timp ce o cădere de apă de undeva departe îmi însoţea, intensificând-o, această stare de singurătate şi fericire, care venea din sentimentul că evadarea mea se înfăptuieşte şi că e fără întoarcere.

Am continuat apoi lunga călătorie. Stăteam la geam, roţile păcăneau, oraşe şi sate, şi văi adinei sau brazi înalţi îmi ieşeau gonind înainte izbindu-mi ochiul, repezindu-se uneori cu violenţă asupra ferestrei mele şi făcându-mă să mă trag înapoi înspăimântat.

La Turda ne-am dat jos şi ne-am urcat într-un tren mic care oprea foarte des şi mergea foarte încet. Era plin de moţi, cu muierile şi fetele lor, urcau şi coborau neîncetat. Ai fi zis că e trenul lor, făcut de ei, anume aşa de mic ca să urci şi să te dai jos din el din mers, cum se şi întâmpla. Seara, pe la orele nouă, această „mocăniţă” şi-a terminat drumul şi s-a oprit la Abrud.

Peste oraş cădea o ploaie măruntă. Am găsit uşor clădirea şcolii, care era pe un deal la marginea oraşului şi portarul ne-a arătat care era locuinţa subdirectorului şcolii, profesorul Mayer.

— Cine e acolo? ne-a întrebat el.

— Cineva din Bucureşti, i-a răspuns falsul librar şi a adăugat: sunt profesorul…

Ne-a primit înăuntru şi în câteva minute am devenit elevul acelei şcoli. A doua zi falsul librar a plecat, iar eu am aflat că era adevărat ce spusese el, la această şcoală nici măcar nu se dădeau examene de admitere, fiindcă locurile nu erau complecte. În clasa întâia aveam patruzeci de locuri şi elevi abia douăzeci şi şapte. Se dădeau însă examene de bursă şi bineînţeles m-am înscris şi eu. Profesorul de matematici pe care îl chema Lokspeiser vorbea prost româneşte, punea totdeauna viitorul înaintea oricărei acţiuni în care ne implica. Unui elev care a declarat că el nu poate rezolva tema şi renunţă la examen şi că ar vrea să iasă afară i-a răspuns:

— Veţi rezolva tema şi veţi tăcea. Veţi fi disciplinat şi veţi stătea până la sfârşitul orei.

Examenul de istorie cu profesorul Mayer a fost însă foarte obositor. Mă săturasem să-i tot răspund. Mai pe urmă am aflat că el nu dădea niciodată nota zece şi că mie a trebuit să-mi dea fiindcă i-am răspuns la toate întrebările.

Am ieşit din clasă împleticindu-mă şi seara în dormitor am simţit iar că de fapt nu adorm, ci îmi pierd cunoştinţa, aşa cum mi se întâmplase la Câmpulung. M-am trezit târziu cu o senzaţie apăsătoare de chin. Nu ştiam unde sunt şi am luat-o spre fereastră pe care am deschis-o şi am sărit jos în stradă. Am căzut pe brânci şi mi-a clănţănit bărbia de pavaj. Asta parcă mai m-a răcorit. Am intrat îndărăt pe poartă şi m-am întors în pat. Dimineaţa m-am uitat să văd de la ce distanţă sărisem. Mi s-a părut că am visat deşi aveam bărbia vânătă şi mă dureau coatele şi genunchii. Nu înţeleg cum de n-am murit sau nu mi-am rupt picioarele.

Spre prânz s-a afişat în hol lista celor reuşiţi la examenul pentru bursă. Eram în capul ei, pe toată şcoala, cu media generală zece. M-am îndepărtat nedumerit: atunci de ce a ieşit aşa de prost la Miroşi?! Fuseseră acolo examenele mai grele? Şi dacă şi la Câmpu-Lung aşi fi ieşit ca aici? Mai poate cineva să spună că n-ar fi fost tot aşa?!

Şi în minte îmi veni, o dată cu un surâs şi înainte ca toate acestea să rămână definitiv în urmă, o scena care se petrecuse acolo în curtea şcolii din Miroşi. Câţiva din cei vechi ieşiseră afară din ateliere să-i vadă şi să stea de vorbă cu cei noi. Că de pe unde sunteţi, c-o fi, c-o păţi. În acest timp un domn corect îmbrăcat, dar nu prea îngrijit, nu prea tânăr şi parcă neras, cu pantalonii burlan, puţin adus de şale, se apropie tiptil ieşind de undeva şi când ajunse în spatele celor care părăsiseră lucrul îi cârpi năprasnic după ceafă şi făcu acelaşi lucru cu picioarele trântind vreo doi-trei din ei la pământ, care se duseră de-amboua, imprimându-le parcă în acelaşi timp şi mişcarea de ridicare, care îi retrimise glonţ prin uşile atelierelor.

Şi îmi amintesc expresiile lor. Păreau, în orice caz, veseli! Cine ştie? Poate că într-adevăr era veselă viaţa lor acolo, cu acest sistem moştenit de la romani, în care învăţătura severă de carte sau de meserie era însoţită de pumni cumpliţi după ceafă şi picioare îndesate în spate.