Iată ţăranul!

M-a vizitat fratele meu vitreg, Gheorghe, om de cincizeci şi cinci de ani, pe deplin conştient de rolul său în societate, familia lui fiind la ţară, în Siliştea-Nouă. Ştiindu-l ţăran, l-am întrebat. Zic: „Ce faci tu, aici, la Bucureşti?” La care el mi-a dat un răspuns pe care îmi rezerv dreptul de a-l folosi în noul meu roman: „Cum, zice, eu, mă? Construiesc societatea. Jumate am şi construit-o! A mai rămas jumatea ailaltă.”

S-ar părea că nici el nu e pe de-a-ntregul convins de gravitatea efortului pe care-l depune, deşi nici acolo în sat nu mai vrea să stea. Îşi angajează forţa de muncă la întâmplare şi uneori se şi califică. Până una-alta, doarme într-o baracă, pe nenumăratele şantiere ale Bucureştiului sau ale altor oraşe, şi nu dă prin satul lui cu lunile.

Întrebându-l ce face, de fapt, pe şantier, el mi-a răspuns că este şef, îşi comandă lui însuşi câte cărămizi să urce, câte să coboare, şef veritabil.

Într-o vreme am aflat că la „Carul cu bere” merg mulţi silişteni. De unde presupun că fiecare comună are preferinţele ei în ceea ce priveşte restaurantele capitalei. Curat ţărani! Totuşi, eu am scris despre ultimii dintre ei, Moromeţii (volumul doi). Critica s-a cam ferit să pună publictil în deplină cunoştinţă de cauză despre drama care se petrecea. Dar să intrăm puţin în fondul problemei. E uşor să ne liniştim spunând că nu există alt drum pentru ţărănime decât cel al cooperativizării. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii.

Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Asta nu e un lucru atât de abisal şi cu asta nu ne putem mulţumi. Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.

Nu e greu de susţinut că, de pildă, Dostoievski nu înţelegea necesitatea progresului social. Dar el a descoperit, ignorând pentru moment istoria, că scena este ocupată de demoni, care, însuşindu-şi ideile necesităţii istorice, dansează călcând peste vieţi omeneşti. In alte împrejurări, un american povestea cum satele erau distruse cu tractorul şi ţăranii erau alungaţi, puşi într-un camion care costa şaptezeci şi cinci de dolari şi trimişi într-o ţară a speranţei, California, unde fructele putrezeau pe jos, neculese, şi nici nu era voie să fie culese, din raţiuni cu neputinţă de înţeles. Natura îşi revărsa roadele asupra pământului în timp ce un ţăran, ameninţat să moară de foame, era salvat de o ţărancă, de sânul căreia era atârnat ca un sugar. Imagine literară forţată, specifică prozei americane, dar care nu exprimă mai puţin realitatea cumplită a dispariţiei clasei ţărăneşti, pe o planetă pe care progresul tehnic n-ar trebui să trăiască din destrămarea unei structuri de viaţă veche de mii de ani.

Cine ne impune această cursă, ale cărei consecinţe nu sunt pe deplin previzibile? înainte de a lăsa în suspensie această întrebare, e cazul să privim realităţile în faţă. Ţările cele mai puternic industrializate, şi care au eliminat clasa ţărănească din arena socială, furnizează cantităţi fantastice de alimente (carne şi cereale) ţărilor care posedă, încă, o clasă ţărănească, după care ni se rupe inima.

Revenind la literatură îmi amintesc de un erou considerat de Moromete cu îngăduinţă, şi pe care-l cheamă Năstase Besensac. Era un om nevoiaş din toate punctele de vedere. Asta se petrecea acum treizeci de ani, când Năstase trebuia să se însoare. Cum s-a însurat şi cum a trăit acest erou nu e interesant. Astăzi, însă, Năstase Besensac, care e un personaj real, are televizor, în faţa acestei realităţi brutale, îmi trebuie timp să reflectez înainte de a mai scrie ceva despre ei: Pentru că, iată, ăsta e ţăranul din zilele noastre, dacă mai poate fi numit astfel…