Neobosita inventivitate a tipului infect

Îmi vine în minte o întâmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de ficţiune, pentru simplul motiv că face parte din acele incidente de viaţă pe care oricum ai încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl ştii numai tu, scapă cititorului, şi nu rămâne pe hârtie decât un fapt brut şi inestetic. De aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întâmplarea mea s-ar putea să nu placă.

În grupul nostru, pe câmp, era un băiat care tot timpul îi trântea pe ceilalţi. Eu îmi dădeam seama că alţii erau mult mai tari decât el, şi chiar eu însumi, dar nu înţelegeam de ce se lăsau. Chiar şi eu mă feream de el şi refuzam lupta. Până într-o zi, când prea de tot am fost provocat şi n-am mai putut evita ciocnirea. Lupta a început, şi toţi ceilalţi s-au strâns în jurul nostru, îmi dădeam seama că era adevărat tot ceea ce ştiam eu. Din mişcările şi felul în care se lupta adversarul meu, simţeam că în curând îl voi trânti la pământ. Am văzut însă deodată, chiar în momentul îii care mă pregăteam să-l dobor, că mişcările lui nu mai erau ale unui om care luptă. De pildă, nu mă mai ţinea decât cu o mână, ca să arate celorlalţi, ce? Că dacă-l dobor să poată spune că n-a luptat decât cu o mână!

Iar chipul său căpătase o expresie de paiaţă. Ce vroia să spună? Vroia să-i facă pe ceilalţi să râdă în toiul luptei. Iar dacă l-aş fi pus jos, ce adică, să se considere că, din moment ce el se strâmba aşa, rezultatul luptei nu mai avea valoare?

Mi-am dat seama într-o clipă de toate acestea, dar m-am hotărât să merg până la capăt. Atunci, însă, asemeni unei lighioane care nu ştia să se apere decât într-un singur fel, eliminându-şi, de pildă, conţinutul intestinal, adversarul meu a împuţit aerul. Ceilalţi au izbucnit în hohote de râs. Lupta a încetat. Înverşunarea mea s-a transformat în silă şi ruşine. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut el inventa un asemenea procedeu infect, într-un moment în care ar fi fost cu neputinţă să mai evite înfrângerea?

Era o luptă de copii, pe un câmp plin de verdeaţă, idilic. Dar de atunci mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul, la un moment dat, începe să dea semne că inventivitatea lui în a evita înfrângerea nu va ocoli nici maimuţăreala şi, în ultimă instanţă (chiar dacă nu în aer, ci pe hârtie!), nici crearea unei atmosfere pestilenţiale.