Spiritul primar agresiv şi spiritul revoluţionar

Niciodată, poate, spiritul primar agresiv n-a avut o bază de idei mai solidă ca în această jumătate de secol. Numesc spirit primar agresiv, în accepţia pe care o capătă pentru mine în contextul contemporan această noţiune, acea mentalitate sau acea stihie care apare în timpul unor intense frământări sociale şi care tinde să conteste valorile spiritului. Să le înlocuiască cu ce? Cu nimic! Se poate trăi mai bine şi mai liniştit şi fără ele.

Din partea unei culturi occidentale trecute de apogeu, spiritul primar a fost servit de către grosul acelor intelectuali numiţi „de stânga” (dar care n-au aderat niciodată la partidul comunist), în fond nihi-lişti, printr-un tir neîntrerupt împotriva tuturor valorilor zise burgheze, a tuturor noţiunilor care consacrau o viziune despre lumea stabilă şi o morală nezdruncinată. Poziţia a fost denumită întâi cu un înţeles existenţialist „angajare”, şi în numele ei chemat la judecată Flaubert, care a fost făcut responsr ii de represiunea Comunei din Paris fiindcă n-a luar atitudine în timpul acelor evenimente. Astăzi poziţia se numeşte mai simplu şi mai modest: „contestare”. Gesturile care o ilustrează nu sunt însă mai puţin spectaculoase chemării în judecată a lui Flaubert (care, În treacăt fie spus, a mai apărut o dată în faţa unei instanţe, de astă dată una adevărată, ca să dea socoteală de concepţia sa morală în crearea Doamnei Bo-vary). Acelaşi Jean-Paul Sartre, căruia îi place să se creadă „revoluţionar”, ridică în slăvi într-o enormă prefaţă care atinge proporţiile unui întreg volum de aproape cinci sute de pagini un scriitor foarte cunoscut acum în Franţa, Jean Genet, numindu-l fără glumă sfânt şi martir. In ce constă martirajul acestui talentat scriitor? în hoţie, care îl duce la închisoare, la care aspiră ca la un rai fiindcă numai acolo găseşti exemplarele cele mai „splendide”, mai „sfinte” de criminali pe care îi poţi iubi şi admira. Îi plac lui Sartre toate acestea? Judecând după neuitatul său personaj Autodidactul din La nausee, nu ne vine să credem. Dar insistând în lectura prefeţei sale, altfel destul de indigestă, aflăm explicaţia exaltării sale nemăsurate, „revoluţionare”, faţă de opera lui Jean Genet: cică, chipurile, această lume a pegrei celei mai abjecte, cu care se confundă ca într-o beţie, fără posibilitate de iluzionare din partea cititorului că ar fi vorba de vreo parabolă, liricul ei creator, şi faţă de care imprecaţia şi viziunea neagră a lui Celine par de un inocent şi roz sentimentalism, ar fi, după domnul Sartre, o contestare. Contestare a cui? A lumii burgheze, fireşte, a cui altcuiva?

Am citit în aceste recente luări de atitudine practice în sprijinul studenţilor în grevă din Franţa, în care se afirmă de dragul de a fi purtat pe braţe de „katan-ghezii” de la Sorbona, nici mai mult, nici mai puţin că nimic nu se poate învăţa decât contestând şi autocon-testându-te. Cohn-Bendit, un tânăr fantast şi fascinat de ideea de a vedea fluturând peste toate edificiile din lume, în locul drapelelor naţionale, „care sunt făcute ca să fie sfâşiate”, drapelul negru al anarhiei, devine astfel eroul acestor timpuri, adulat şi ridicat în slăvi de către nişte intelectuali exasperaţi într-un fel straniu de apăsarea propriilor lor tradiţii de cultură şi civilizaţie.

Acestea sunt izbucniri. Apoi apele se retrag şi apare un fel de năuceală, şi mulţi se întreabă: am făcut-o din entuziasm sau din prostie? Este într-adevăr responsabil Flaubert de represiunea Comunei din Paris, sau nu mai ştim ce să mai spunem şi ce să mai facem pentru a ne detaşa de secolul al XlX-lea din ale cărui idei încă ne hrănim?

Fenomenul l-am cunoscut şi noi, în alte condiţii şi cu altă coloratură, într-o cultură încă departe de a-şi fi atins apogeul. Valorile au fost, de asemenea, supuse unui tir neslăbit, timp de un deceniu, şi aduşi la judecată scriitori clasici şi contemporani care n-au înţeles cutare ridicare a ţăranilor, sau cutare manifest muncitoresc care se produsese în timpul existenţei lor, spu-nându-se chiar şi atunci când realităţi biografice şi de istorie literară constituiau o dovadă că acel clasic sau contemporan nu avusese cum să devină partizan al ideilor lui Karl Marx: cu atât mai rău pentru el, îl vom scoate din manualele şcolare şi îl vom rade din conştiinţa publică. Nu erau excluse nici atitudini marcate de un comic imens când se făcea din opoziţia de idei cu un mare clasic o chestie personală. Un scriitor, de pildă, pe vremea când era critic, se exprima în felul următor: „Sunt foarte supărat pe Titu Maiorescu şi n-o să-i iert niciodată că…” Urmau nişte idei care i se atribuiau marelui om de cultură. Dacă e să ne gândim că valorile trăiesc în cărţi şi în conştiinţe, asta înseamnă că fostul critic era supărat nu pe Maiorescu, căruia puţin îi păsa de el, ci pe cărţile lui şi pe cei care le preţuiau, susţinând astfel, fără voie, curentul de opinie al spiritului primar agresiv care cerea smulgerea lui Titu Maiorescu din spiritualitatea noastră.

Era adusă creaţia pe terenul gândirii celei mai vulgare, atribuindu-i-se literaturii, din oficiu, un caracter popular şi un romantism menit să împiedice, în numele unei viziuni a viitorului, explorarea prezentului, a cărui descripţie era proclamată doar în teorie. Toţi doream să creăm o literatură revoluţionară, să profităm de ştiinţa relaţiilor sociale, aşa cum a folosit-o Marx în studiile sale, şi să ne formăm propria noastră gândire. Şi atunci: Cum?! Propria noastră gândire?! Cum proprie? Şi pentru ca o astfel de erezie „duşmănoasă” să nu prindă rădăcini, se intensifica şi mai tare, cu toate mijloacele presei, radioului şi ale editurilor, tirul asupra valorilor. Nu era vorba nici pe departe de o necesară şi mereu actuală confruntare a vechilor valori cu spiritul revoluţionar al timpurilor noastre (confruntare care nu le micşorează puterea de atracţie în conştiinţa prezentului, dacă sunt adevărate valori, şi confruntarea, una adevărată, care nu falsifică înţelesurile operei confruntate, dimpotrivă, le sporeşte strălucirea, prin lumina puternică în care o concepţie nouă despre lume le pune), ci o acţiune de discreditare a valorilor prin aducerea lor la spiritul comun al înţelegerii vulgare, anulatoare. Cine se îngraşă în acest timp şi din toate acestea? Spiritul revoluţionar? Nu, spiritul revoluţionar trăia din alte surse, fără intermediari. Se îngraşă spiritul primar agresiv căruia îi place să afle că nu mai există valori, că creaţia literară e o excrocherie, iar inspiraţia o postură ridicolă.

Lui Gorki, „părintele” realismului socialist, care văzuse şi trăise multe în viaţa lui, i-a fost dat să cunoască, într-o întâmplare memorabilă, spre ce limite extreme poate ajunge spiritul primar dacă îl laşi să înflorească. Se organizase în 1924 sau 1928 la Nijni-Novgorod o demascare religioasă prin arătarea reală a producţiei de moaşte la care se dedau în secret călugării. Avusese loc totul la un bâlci tradiţional şi se luaseră şi oarecare măsuri de păstrare a ordinii, autorităţile crezând că vor fi tulburări, că adică acei pravoslavnici care mai cred în moaşte se vor scandaliza de faptul că s-a îndrăznit să se meargă cam departe. În loc de asta, populaţia se uita foarte curioasă şi se minuna în cea mai deplină linişte de ceea ce i se dezvăluia. Ia uite, domnule, ziceau, va să zică aşa, cu oase pisate amestecate cu untdelemn fabricau preoţii sfintele moaşte, şi nu că erau ele adevărate, ale Sfântului Antoşa sau ale Sfântului Pantelei! Ţţţţţ! Gorki, nedumerit de această reacţie, s-a apropiat de unul şi l-a întrebat: Ei, ce credea, era bine sau era rău ce se făcuse? „Foarte bine, i-a răspuns acela, bine aţi făcut că aţi arătat cum e cu popii. Acuma ştiţi ce ar fi bine?” Şi aici marele scriitor, autorul Spovedaniei, şi-a ascuţit atenţia să nu-i scape nici o nuanţă adevărată, autentică, venind de la izvorul nesecat al intuiţiei primare, despre ce ar fi bine de făcut de aici înainte pentru a împinge şi mai departe spiritul revoluţionar: „Să-i luaţi acuma, a zis acel ins, la rând şi pe medici, şi pe ingineri şi să arătaţi cum e şi cu ei…” Iată de ce îi trebuie atâta timp spiritului revoluţionar ca să învingă şi de ce suntem supuşi atâtor erori încer-când să ni-l însuşim: spiritul primar agresiv şi apoi spiritul anarhic, de negaţie, înfloresc şi ele pe terenul liber al marilor răsturnări, şi nu o dată, în istorie, asistăm la stingerea temporară a spiritului revoluţionar şi la înflorirea, nu chiar efemeră, a celor două din urmă. Şi nu o dată ne trezim, crezând că suntem revoluţionari, susţinând cu exaltare tezele spiritului primar a cărui grosolănie şi agresivitate le confundăm cu ardoarea şi fermitatea altitudinii. Iar intoleranţa obtuză şi ameninţarea brutală le contemplăm cu stupoare, dar şi cu o secretă convingere că spiritului filistin mic-burghez, care ne însoţeşte în revoluţia socialistă, şi spiritului reacţionar burghez, împotriva căruia luptăm să-l eliminăm, nu li se cuvine ceva mai bun, asta merită, fără să ne dăm seama că nu spiritul filistin mic-burghez şi nici spiritul reacţionar burghez cad victime, ci marile va-lori clasice şi contemporane, şi până la urmă noi înşine, când e prea târziu să ne mai putem apăra şi trebuie să ne degradăm în triste, sumbre şi isterice palinodii. Falsa ardoare a dat naştere la scene mari, demne de o mare literatură. Dacă cei care le-au trăit ar fi ţinut fie şi un jurnal, sau pur şi simplu şi le-ar rememora astăzi, scriind amintiri sau făcând mărturisiri literare, am putea astfel înţelege multe din enigmele timpului. De ce, de pildă, cutare scriitor se ridica împotriva chiar a celui care îl apăra în şedinţă publică de atacurile spiritului primar agresiv, zicând: „Tovarăşe… pe ce drum vrei să mă împingi?” Cu alte cuvinte, cum de îndrăznea apărătorul să-l abată de pe drumul „sănătos” pe care se afla în tovărăşia spiritului primar agresiv, care stârnea în el nehănuite porniri masochiste? Luarea unei atitudini era deci în primul rând blamată chiar de victimă. Scena a avut loc aievea şi riscă să se înece în uitare dacă eroii ei nu-i vor scoate la suprafaţă cadrul, ambianţa, stihia care îi stătea în spate. Fenomenul însă nu se produce, vreau să spun, nu apare nimic. Asta înseamnă că terenul nu e încă cu totul degajat în conştiinţa noastră.

Fiindcă abia ieşiţi dintr-un deceniu în care ne-am afirmat luptând uneori lipsiţi de cele mai elementare arme împotriva spiritului primar şi demagogic, care se lăfăia agresiv şi pusese stăpânire pe multe poziţii cheie, de unde pândea rânjind cu cinism manifestarea creatoare, am intrat în altul, în care pe lângă continuitatea pe care o aduceam cu literatura dintre cele două războaie – şi nu e cazul să citez aici reuşitele reveniri ale unui Arghezi, Camil Petrescu, M. Sadoveanu (nu Mitrea Cocor şi nu încă altele, dar desigur Nicoară Potcoavă), George Călinescu, Z. Stancu, Geo Bogza, E. Jebeleanu, fără să mai vorbim de generaţia mea, zisă de mijloc, care a debutat şi apoi s-a manifestat din plin în acelaşi deceniu – mai aduceam cu noi, pe lângă creaţia propriu-zisă, şi victoria împotriva spiritului primar agresiv, ale cărui cetăţi, apărate adesea cu arme inexpugnabile, a trebuit să le cucerim rând pe rând şi nu fără victime. Ce-au înţeles din acest proces şi din aceste victorii înduioşaţii admiratori ai lui Radu Gyr, care au tresărit la un moment dat? Sunt gata s-o ia la goană cu călcâiele sfârâind la cea mai mică adiere agresivă a spiritului primar şi să se transforme rapid în şi mai trişti comedianţi ai principialităţii ca cei din deceniul trecut. Spectacolul ar merita pânze epice.

Îmi amintesc că prin anii 50 presa literară şi paginile de literatură şi artă din ziare se luptau din greu cu „teoria aşteptării”, care, chipurile, îi împiedica pe scriitori să scrie despre contemporaneitate. Se zicea că marii scriitori s-au băgat totdeauna în miezul evenimentelor şi că zadarnic aşteaptă unii sub vraja acelei teorii, fiindcă „muncitorii nu aşteaptă”. Sugestia era că în cele din urmă timpurile istorice pe care le trăiam vor sfârşi prin a se dispensa de acei încăpăţânaţi care stau şi aşteaptă şi că vor pieri împreună cu teoria lor, i acea pretinsă „distanţă” fără de care, vezi, dragă Doamne, nu puteau ei să scrie. Şi aşa cum au arătat irenimentele, dispensarea aceea a şi venit, şi era neverosimil şi tragic să-l vezi pe Mihail Sorbul, autorul ztimei roşii şi al Dezertorului, asociindu-se cu un oarecare redactor „înarmat ideologic”, ca să scrie o nouă piesă: bietul Mihail Sorbul venea adică cu talentul? iar luminatul redactor venea cu orientarea. Oamenii din realitatea reală sunt ghidaţi de întâmplări implacabile şi pline de substanţă, nu sunt eroi de romane fade, produse ale unei imaginaţii excitate. Închipuiţi-vă: Mihail Sorbul, la vârsta lui, era şi el convins de necesitatea unei literaturi revoluţionare şi voia s-o facă. A scris chiar o nuvelă, Meeting, care mi-aduc aminte că a şi plăcut.

Au trecut de atunci aproape douăzeci de ani, în acest timp am fost, vrând-nevrând, în miezul evenimentelor, am cunoscut personaje şi întâmplări memorabile. Am fost eroi, şi nu spectatori. Ştim multe. Şi s-a creat şi „distanţa” aceea necesară pentru a putea descifra în linişte sensul tuturor răsturnărilor. Iar ideile care domină perioada noastră de acum nu mai alimentează spiritul primar agresiv şi intolerant de altădată.

A pierit stihia care alimenta falsele mituri atât de dragi spiritului primar şi cu ajutorul cărora îşi făcea jocul.