Obstacole în calea lecturii

II

În legătură cu viaţa adevărată a scriitorului iată un exemplu în care ruptura dintre realităţile brutale ale existenţei lui şi operă pare definitivă şi nu constituie nici un fel de obstacol în calea lecturii. Scriitorul (mă gândesc la Mateiu I. Caragiale după lectura în România literara a încă a unui interesant articol al lui Şerban Cioculescu despre viaţa lui) şi-a confecţionat într-atât o altă biografie, încât, identificându-se cu ea, începe apoi să creadă el însuşi în ceea ce a imaginat şi să-şi descrie această falsă viaţă cu o atât de mare autenticitate încât ceea ce aflăm apoi despre adevărata lui existenţa ni se pare ireal, vulgar, străin de el… Această bizară dualitate n-are un ecou profund în conştiinţa lui ca în cazul unui erou dostoievskian. Scriitorul ne minte în faţă, fără să clipească, zicând că n-a avut părinţi şi că se trage dintr-un neam umilit care n-a ajuns încă, până la el, la lumină.

Pentru noi se pune într-adevăr problema dacă să acceptăm sau nu aceste fumuri, şi cred că Şerban Cioculescu, pe bună dreptate, e supărat pe cei care iau aceste fumuri drept adevăruri, încercând să creeze deci astfel pentru cititori o biografie spirituală idilică a scriitorului, bună doar, şi nici atunci, pentru uzul şcolar. Căci scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi. Şi conştiinţa colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi scăderilor noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar moarte. Şi aici ajungem La aspectul dramatic pentru o cultură mijlocie ca a noastră, care e ameninţată să devină mică dacă nu are tăria să se uite tn oglindă, să-şi vadă adevăratul chip, să nu întoarcă nasul strâmbându-se cu falsă pudoare când îşi vede urâţeniile, ci să le corecteze într-o luptă încleştată cu destinul, fără teama înfrângerilor. Fiindcă ăsta e spectrul care sperie adesea pe omul nostru de cultură: dacă punem viaţa noastră sub lumina totală a adevărului, nu se vor găsi oameni slabi, care, privindu-l, vor dezarma, şi coeziunea colectivităţii noastre naţionale va slăbi? Desigur, nu e o teamă fără rost, revelarea fără pregătire într-un moment nepotrivit a unui adevăr poate dăuna. Şi aici putem cădea de acord că pregătirea e necesară. Dar falsificarea în prealabil a adevărului unei opere sau a unei vieţi (deci a unei conştiinţe) nu este justificată cu nimic, precum nu este justificată nici; invocarea absenţei momentului prielnic pentru revela-' rea unor fapte de mare interes, în cazul nostru cultural, când analiza acelui moment ne arată dimpotrivă că nimic nu ne împiedică să discutăm despre scriitori aşa; cum sunt ei şi nu aşa cum vor ei sau noi să fie. Asta nu înseamnă că defăimătorii sau babele literare, dornice de a scormoni în cenuşa din vatra scriitorului, trebuie să vadă în rândurile mele o încurajare de a o face. După cum nici sincerii păzitori care venerează şi apără mormintele sfinte ale oamenilor noştri de valoare nu trebuie să vadă în îndemnul de a nu ne teme să ne uităm în oglindă, un sacrilegiu.

Revenind la Mateiu I. Caragiale, putem să fim pe deplin liniştiţi. Cartea sa Craii de Curtea-Veche, fără să zicem ca el că „este realmente magnifică”, expresie care s-ar potrivi doar unor creaţii ca Mizerabilii, Război şi pace, sau, la noi, „Scrisorilor” eminesciene, care, pe lângă puterea şi profunzimea inspiraţiei, ne fac să simţim incendiul înalt al conştiinţei neliniştite a creatorilor lor, este o frumoasă carte fără cusur, datorită căreia putem să-i iertăm autorului ei toate păcatele, fără să-i inventăm însă virtuţi pe care nu le-a avut. Ba chiar putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva unele scene de familie, al căror erou a fost Mateiu, nu conţin mai multă putere de evocare, prin răutatea care le animă, decât cuminţenia celorlalţi copii ai lui Ca-ragiale. Istoria cu pusul îndelungat al mănuşilor ca să nu-i altereze gingaşa mână frigul clanţei când rebegitul tată bătea în geam în viscol să i se deschidă uşa mai repede ne face parcă să-! vedem aievea pe marele Iancu cu mustaţa zbârlită de furie, năvălind pe uşă şi strigând: imbecilule! Iar fiul rânjind. Aici d. Şerban Cioculescu nu trebuie să fie indignat, dacă a fost, fiindcă amintirea e de preţ. Cuminţenia lui Luca Ion nu ne-a lăsat o amintire ca aceasta atât de vie despre tatăl său.

Nu, viaţa lui Mateiu I. Caragiale, în ciuda crudelor şi inavuabilelor ei aspecte, nu constituie pentru mine un obstacol în calea lecturii operei sale. Desigur, el trebuia să spună despre ea că „este realmente magnifică”. Conştiinţa estetică aflată la baza acestei creaţii îl îndreptăţea. Puţini mai au azi curajul să şlefuiască atât de îndelung o carte. Iar dintre cei ce o fac, puţini reuşesc să închidă în această carte o lume cu care s-air identifica. N-are importanţă dacă această lume e reală sau a trăit doar în imaginaţia lui. După cum n-are importanţă dacă această lume ne place sau nu. Ne place „scriitura”, cum ar zice azi un adept al „noului roman” francez. Şi cred ca „umbra marelui Mateiu” va tremura auzind cât de la modă pot fi „craii” săi la atâtea decenii, când alţii dispar sau intră, clasicizaţi, în manualele şcolare şi nu mai discută nimeni despre ei.

OBSTACOLE IN CALEA LECTURII.

Consumul de literatură, la radio, în presă, la televiziune precum şi apariţia scriitorilor în scrierile memorialiştilor, rudelor, prietenilor sau admiratorilor sinceri creează adesea scriitorului o imagine cu efecte rele, greu reparabile, asupra curiozităţii cititorului, curiozitate care e un lucru tot atât de misterios, sau în orice caz fragil, ca şi intenţia artistică înainte de a se produce. Asaltaţi această curiozitate pe toate canalele, oferindu-i o imagine robot a scriitorului şi a operei, şi aţi distrus pentru multă vreme atracţia naturală între cei doi poli (creaţie, curiozitate), întreţinută cu atâta trudă şi prudenţă de artist în cursul vieţii sale, dar pe care moartea îl împiedică să mai poată interveni. Toată viaţa somnul său a fost populat de obsesii şi nelinişti ca nu cumva operele lui să plictisească, interesul pentru rodul imaginaţiei şi simţirii lui să înceteze, obstacole imprevizibile să apară în calea lecturii cărţilor sale.

Ei bine, ceea ce a reuşit el, strică alţii. Opera de artă poate plictisi. Ascultaţi o emisiune, să zicem, despre Rebreanu. Coşbuc cică i-ar fi spus: muncă, răbdate şi încredere. Dacă nu ai astea, n-ai făcut nimic! Şi apoi: un sfert de talent, trei sferturi muncă, dacă n-ai astea, iar n-ai făcut nimic! Cuvintele lui Coşbuc!

Va să zică, opera de artă nu se datorează prectim-pănitor talentului, ci muncii. E o idee pe care înşişi scriitorii, imprudenţi şi din dorinţa de a alunga dintre ei pe leneşi şi pe misticii inspiraţiei, au lansat-o pe piaţă, micşorându-se inutil, fără să-şi dea seama, în faţa gân-dirii comune care a tresărit: Aha! Aşadar muncă! Talentul nu e aşa de important! Păi dacă e vorba de aşa ceva, ce mare ispravă, şi noi ştim să muncim… Drept care, cei mai îndrăzneţi dintre ei şi-au suflecat până sus mânecile şi s-au şi pus cu brâncile pe treabă. Cărţi voluminoase şi multe la număr au început să asalteze editurile din întreaga lume. Editorii nu le pot respinge pe toate. Iar ceilalţi dintre ei, mai puţin ambiţioşi, au început să declare că n-au ei timp să scrie, că i-ar vârî în buzunar pe toţi aceşti scriitori ale căror nume apar mereu prin reviste şi ziare de au ajuns să-i plictisească.

Pe urmă manuscrisul lui Ion… care era să se piardă… Şi cum se ajunge apoi la întrebarea: pe cine parafrazează Rebreanu în scena în care vechiul prim-ministru şi noul prim-ministru se sărută în parlament în romanul Răscoala * Pe Caragiale, fireşte, „pupat piaţa endepedenţi”. Va să zică, doi mari scriitori reduşi la rolul de mici propagandişti puşi în faţa unui public amestecat într-o sală în care după conferinţă urmează film. Este efectul negativ al popularizării operei de artă, popularizare la care însă nu putem renunţa cu nici un chip, dar pe care trebuie totuşi s-o controlăm cu o severitate cu atât mai mare cu cât alcătuitorii acestor emisiuni, sau autorii de „memorii” ne pot riposta că tot ceea ce spun ei sunt lucruri riguros adevărate.

Da, rupte din contextul vieţii şi operei, puse cap la cap şi confecţionată astfel o biografie şi o operă pe gustul comun. E posibil aşa ceva? ar întreba cineva incredul. Un mare scriitor rămâne un mare scriitor, orice i-ai face!

Ba nicidecum, puteţi încerca dumneavoastră înşivă şi veţi vedea că nu e atât de greu pe cât pare la prima vedere. Faceţi o ediţie Caragiale în care să puneţi în frunte şi în cantitate mare bucăţi ca Arendaşul român, Românii verzi, Rrromânul, Rrromânca, Savantul român, 1907 Din primăvara pâna-n toamnă ş-c. L, scrieţi o prefaţă în care să arătaţi că valoarea piesei O scrisoare pierdută stă în faptul că demască moravurile electorale şi ale aşa-zisei „libertăţi” burgheze şi veţi diminua cu treizeci la sută interesul pentru operă al tână-rului cititor neavizat şi care aude pentru întâia oară din această ediţie că I. L. Caragiale e un mare clasic român de valoare universală. Cine să mai observe în acest caz că fascinaţia operei literare asupra cititorului nu se exercită prin ideile ei de suprafaţă, prin aparenţa ideologiei ei comune, ci prin ideile ei adânci, oare o fac rezistentă în faţa timpului şi care depăşesc cadrul strâmt al decorului istoric? Altfel ce interes ar prezenta pentru noi nişte alegeri într-un regim care practic nu mai există? Şi apoi, creaţia în sine? De ce trebuie bruiată cu astfel de scrieri, al căror rol de moment s-a epuizat? Nu este creaţia un lucru care atrage pe scriitor în aceeaşi măsură cu ideile care îi dau coeziunea secretă? De ce n-am alege atunci, în primul rând şi poate chiar exclusiv, în ediţia noastră, numai acele lucrări care sunt şi desăvârşite din acest punct de vedere al creaţiei? Nu aşa a gândit şi autorul însuşi când le-a ţinut departe de volumele editate de el în timpul vieţii?

Să nu uităm că toate acestea, memorii, amintiri, ediţii, intră în bibilioteci şi stau acolo, şi cititorul naiv (şi nu sunt toţi cititorii, la început, naivi?) dă de ele, nu le mai poate scoate nimeni chiar dacă toată breasla noastră ar protesta. După ce criterii să le mai scoţi din moment ce au fost publicate? Ţi se poate dovedi, cu „scrisorile” în mână, ale scriitorului, că nimic nu e inventat.

Nu există decât o singură cale sigură pentru scriitor de a se apăra de acele „amintiri” şi „ediţii” ale contemporanilor care i-ar vulgariza viaţa şi opera. Sa spună el însuşi despre sine şi creaţia sa astfel de adevăruri dure încât nimeni să nu mai poată trece peste ele. Putem să mai trecem peste Jurnalul intim al lui Maiorescu? El există şi e complicat să-i răstălmăceşti sensurile. Titu Maiorescu l-a scris încă de mic. Într-adevăr, nu la bătrâneţe trebuie începută această întreprindere, ci încă la tinereţe şi terminată la maturitate. Fiindcă scriitorul român, ajuns venerabil, se irită prea adesea de îndrăznelile sale de odinioară şi peniţa sa nu mai alunecă pe hârtie decât ca să istorisească frumoase fabule poetice, menite să-i creeze o figură aureolată de înţelepciune. Da, dar după ce el nu va mai fi în viaţă, se vor găsi tineri talentaţi şi cinici care vor sfâşia această mască. Şi aceştia nu vor fi cei mai răi, fiindcă nu-l vor nega, ci îi vor stabili doar (e drept, adăugând şi hohotele lor de râs) statuia lui vie şi plină de interes pe un soclu verosimil. Cei mai răi vor fi inşii duioşi, care vor vărsa lacrimi cu veneraţie pe fabulele lui şi vor produce, ştergându-se cu mâna la ochi, emisiuni pentru ilustrarea ideilor şi necesităţilor curente ale timpului, la radio, televiziune şi în manualele didactice.

Mi se face frig când mă gândesc! Hotărât, trebuie să iau măsuri, să-mi scriu eu însumi încă de pe acum „amintirile”, „mărturisirile” eţetera. Nu e nici o glumă!