Obstacole în calea lecturii

Autorii mei preferaţi au început să fie doar cei care mă feresc de senzaţia, care mi se furişează adesea, când citesc, în inimă, că în loc să ies afară şi să trăiesc, stau închis în casă şi pierd timpul. Altădată nici un scriitor care purta acest nume nu mă făcea să preţuiesc, atât de avar, propriul meu timp, al existenţei mele. O pagină bună mă răsplătea, îmi era suficientă; acum toată cartea trebuie să fie bună! Tot felul de obstacole stau în calea lecturilor mele. Iată, de pildă, am cumpărat recent Sadoveanu, Anii de ucenicie, Ion Barbu, Versuri şi proză, şi fiindcă era vorba de un scriitor din judeţul meu, Galaction, Chipuri şi popasuri. Să văd, zic, cum au scris ei, după ce am văzut, mai demult, şi am admirat, copleşit, cum se pot scrie confesiuni spunând tot adevărul în felul cum a făcut-o, de pildă, Rousscau. Ştiam, aveam adică în minte ideea că la scriitorul român marea confesiune e opera sa, şi că adevărul crud despre existenţa pe care el a dus-o, ca om şi ca scriitor, îi cam displace. Lumina în care s-ar pune respectând adevărul nu-i convine, deşi, aşa cum s-a spus, adesea viaţa şi firea sa sunt mai spectaculoase decât opera. Totuşi, mi-am spus, să citesc, oricum, voi găsi ceva revelator…

„Mărturia literară” a părintelui Galaction nu mă surprinde însă cu nimic faţă de ceea ce opera sa desvă-luie. Vreau să spun că n-o luminează câtuşi de puţin din vreun unghi nebănuit şi nici n-o întunecă. Ceea ce e strălucit la acest povestitor rămâne, aşa cum se cuvine, inexplicabil, iar ceea ce e slab se explică din gros prin etalarea intenţiilor morale. Părintele „cade” în greşeala trufiei când ne arată cu degetul ideile creştine care i-au călăuzit existenţa şi creaţia. „Aşa cum se întâmplă cu orişicine care a cutezat sa turbure pe contemporani cu visurile şi cu scrisul lui, am căşunat şi eu discuţii, controverse şi schisme, declară el. Unii nu se pot împacă cu limba mea literară; alţii mă găsesc prea bigot şi moralizam; alţii – cu mai multa devoţiune şi mai puţină jertfă deşartelor frumuseţi pămân-teşti… Îi rog pe toţi să citească şi să recitească bucata mea Trandafirii. Bucata aceasta rezumă, lămureşte şi simbolizează surprinzător toată simţirea şi toată literatura mea.”

Dacă e aşa, îmi zic, hai să citesc această bucată. Şi caut la pagina 59. A scris-o în 1910, adică la treizeci şi unu de ani, în plină putere, iar recomandarea s-o citim ne-o face în 1942, cu nouăsprezece ani înainte de moarte, deci la vârsta când spiritul e mai puţin şovăielnic şi poate greşi mai greu. Asta în viaţa morală şi în viaţa practică, sau în ştiinţa despre viaţă şi despre moarte – dar nu despre artă. Eliberarea spiritului de vitalitatea biologică nu duce pe artist în mod obligatoriu spre iluminări estetice. Tolstoi era chinuit la şaizeci de ani de povara dorinţelor trupului său, fără să ne spună însă, el, care ştia parcă totul, că o data scăpat de această povară şi creaţia artistică, în cazul lui, eşuează în didacticism. Maturitatea artistică nu coincide obligatoriu cu maturitatea biologică şi uneori nici chiar cu a spiritului. Este arta o categorie a spiritului, ca fenomen obiectiv, subiectiv însă forţa creatoare a artistului n-are vârstă şi se manifestă printr-o independenţă turburătoare atât faţă de stadiul biologic al vieţii creatorului, cât şi faţă de stadiul spiritualităţii lui.

Părintele Galaction povesteşte cum o fată l-a plăcut la vârsta de doisprezece ani şi i-a dat un buchet de trandafiri. Turburat, băiatul găseşte apoi în sine un impuls religios care învinge dorinţa sexuală care creştea în el asemeni unui fir de iarbă otrăvită şi depune aceşti trandafiri sub o troiţă. „«Aici să depui florile tale” am auzit clar în mintea mea… Cuvinte minunate, cuvinte simbolice!

Într-adevăr! De-aici avea să iasă povestirea De la noi la Cladova, cu care părintele s-a mândrit mult. În ea, un preot are puterea de a împărtăşi cu grijanie şi nu cu altceva o femeie care murea după el. Când am citit demult această nuvelă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cum e posibil, îmi ziceam, că conceapă cineva o asemenea mistificare a sufletului unui biet preot, care trăia destul de paşnic în Gladova lui şi nu era cine ştie ce căutător al inocenţei pierdute, care să lupte, asemeni unui părinte Sergiu, cu însăşi Ispita, apărută fără veste în chilia lui şi dorind să-l piardă? Biata Borivoica îl iubea pe dunăreanul nostru din tot sufletul, îl dorea ca bărbat, dar nu-l ispitea pe credincios, nu-i păsa de credinţa lui, nu voia să-i corupă sufletul, să-l rupă din armonia unei aspiraţii către care, eventual, s-ar fi chinuit. De aceea şi bietul preot nici nu e silit să-şi taie, ca în Tolstoi, vreun mădular ca să reziste.

Mă uit la sfârşitul cărţii cu chipuri şi popasuri. Ce să mai citesc? Acest obstacol, istoria cu trandafirii, mă împiedică să merg mai departe. Cine i-a strecurat copilului ideea că… ce e cu viaţa ideilor şi viaţa oamenilor? Hotărât, viaţa părintelui Galaction trebuie să fie foarte interesantă. Dar el nu vrea s-o spună… Citesc mai departe în sumar: Cum l-am supărat pe Caragiale. Nu cred! Cum să-l fi supărat părintele Galaction pe Caragiale?

Închid cartea şi ies afară. Şi atunci îmi aduc aminte că Gala Galaction ne-a lăsat, pe lângă aceste articole care nu ni-l dezvăluie, un Jurnal de mii de pagini. Nu ştiu: a apărut oare acest Jurnal? Şi îmi spun că trebuie negreşit să-l citesc şi să aflu: într-adevăr, aşa a făcut acest mare povestitor cu trandafirii aceia pe care i-a dat fata?