Sadoveanu, sau plăcerea de a scrie

Revista Viaţa românească îi dedică lui Mihail Sadoveanu în întregime numărul 9, un omagiu cu prilejul împlinirii a nouăzeci de ani de la naşterea scriitorului. Aceste numere, după părerea mea, pot avea un cusur: caută să suplinească un anumit gol, real sau presupus, dând deodată prea mult când ar fi trebuit să dea permanent, aşa cum se cuvine să se dea despre tot ceea ce e valoare, fireşte cu măsura cuvenită, ca să nu provoace în cititor reacţia de respingere.

Trebuie să avem grijă de asta. Cultul nostru pentru valori trebuie să aibă în vedere sensibilitatea noilor generaţii, care nu poate fi câştigată de la sine, doar prin superlativele celor striviţi de scriitorul în discuţie. Sadoveanu – exclamă aceştia „cu plăcere” – e scriitorul naţional al românilor! Sadoveanu e ca un fluviu spre care merg toţi afluenţii! Conu Mihai era un om bun, foarte, foarte bun, şi aşa mai departe. Astfel de admiratori totali pot opri un cititor să intre în universul unei mari creaţii pentru simplul motiv că o operă literară nu seamănă cu una cioplită sau zidită, pe care o poţi privi în câteva ore şi să-ţi dai seama de măreţia ei. Trebuie s-o citeşti şi, dacă e compusă din mii de pagini, cum e cazul lui Sadoveanu, îţi trebuie timp ca s-o 96 parcurgi, să zicem patru-cinci luni. Nu e uşor să convingi pe cineva s-o facă fără o privire mai detaşată, şi trufia omului de cultură şi scriitorul din zilele noastre au afuns până acolo încât nu o dată uită că a pătrunde în marea masă a cititorilor nu înseamnă a ignora limitele atenţiei şi curiozităţii acestora, solicitate în zi-lele noastre de numeroase şi interesante fenomene, ci dimpotrivă, se cere să studiezi şi să stabileşti permanent cota acestei atenţii şi curiozităţi, ca o fascinantă bursă a valorilor spiritului unde surprizele pot fi pen-tru unii scriitori catastrofale. G. Călinescu, socotit de admiratorii săi un geniu, se plângea, intuind această realitate, că nu e un scriitor popular. Şi nu se înşela.

Nici vorbă, Sadoveanu a pătruns adânc în conştiinţa noastră, şi el este un scriitor popular, asemeni lui Creangă, Eminescu şi Caragiale. Opera sa însă nu este, pentru cititori, cum este pentru admiratorii săi, pe deplin reuşită pe toată întinderea ei. Fireşte, mi se poate răspunde, nici un scriitor nu îndeplineşte această condiţie, poţi citi în Comedia umană a lui Balzac nu puţine romane în care dialogul este interminabil, abuzul de detalii ucigător, iar plăcerea de a scrie a autorului o ia atât de des înaintea faptelor, încât, dacă în următorul roman nu l-ai regăsi ţinând din nou şi bine în mâini firele acţiunii, ai renunţa definitiv la lectură fără grija, care ar putea să te reţină, că ai fi singurul care ar face-o.

Aşa este. Recunosc eu însumi. La fel e şi Sadoveanu. Volume întregi îţi trec prin mână până ce dai peste câteva sute de pagini în care motivele doar anunţate mai înainte prind relieful misterios al marilor creaţii. Apoi din nou urmează o depresiune, şi din nou urcăm. Dar asta nu înseamnă că aceste sute şi sute de pagini, care preced reuşitele, au pentru cititor vreo justificare. Au avut-o pentru Mihail Sadoveanu, ca o condiţie a creşterii ascendente a inspiraţiei sale, pe drept cuvânt una din cele mai lungi şi mai fertile. Este însă un semn de întrebare dacă e o condiţie şi pentru lectură. Riscul ar fi îndepărtarea de operă, pe care nimeni n-ar contesta-o, dar pe care puţini ar citi-o de la primul până la ultimul volum. Mi s-a întâmplat mie însumi să fiu ţinut mulţi ani departe de Sadoveanu din pricina entuziasmului nediferenţiat al unui prieten, pe atunci critic literar, care mă irita cu sentinţele şi speculaţiile lui filosofice despre cărţi ale marelui povestitor pe care le citisem izolat şi nu-mi plăcuseră absolut deloc, cum ar fi, de pildă, Ostrovul lupilor. Într-adevăr, înţelepciunea aceasta asiatică, atât de profundă în ochii unora şi prezentă din plin în această carte, nu m-a câştigat nici după ce l-am citit pe M. Sadoveanu în întregime, când am descoperit că aveam ce admira în vasta lui operă, ca să trec uşor peste scepticismul şi tristeţea fatalistă care pluteşte ici-colo pe deasupra întinsului său teritoriu inventat. Aceşti nori de melancolie pot fi desigur emanaţia mormintelor strămoşilor noştri, spulberate de vânturile istoriei, care le-au împrăştiat oasele peste tot cuprinsul ţării, şi scriitorul putea deci imagina, uimindu-se, un om care cu o simplă creangă să descopere în pământ, acolo unde erau duse de lupte şi ploi, prezenţa acestor oase. Pentru popularea, în conştiinţe, a trecutului unei colectivităţi naţionale, efortul artistic al lui Mihail Sadoveanu este într-adevăr cel mai mare şi mai împlinit din câte avem şi acoperă, cum am mai spus şi altădată, cel puţin un secol de literatură cultă, pe care cronicarii nu ni l-au putut da pe deplin. Pânza contemporană a fost însă pictată, cu mai mare succes, de către alţii, şi a atribui palidelor sale povestiri despre târgurile moldoveneşti calităţi care strălucesc în literatura unui Camil Petrescu, a Hortensiei Papadat-Bengescu sau a unui Liviu Rebreanu (din Pădurea spânzuraţilor, dar chiar şi din Ion, unde viaţa învăţătorului şi a preotului, stâlpii spirituali ai satului, ştearsă la Sadoveanu, e plină de tragism şi de culoare la autorul Răscoalei) înseamnă să pui în mod arbitrar peste literatura română modernă pălăria unui singur scriitor, dintr-o admiraţie care dovedeşte neînţelegerea chiar a operei acestuia. Fiindcă iată ce citim în articolul care deschide numărul omagial al Vieţii româneşti: „Mihail Eminescu a râvnit o epopee aromânească, dar, fulgerat înainte de vreme, n-a reuşit să înalţe construcţia; visul său l-a realizat Sadoveanu: în cărţile acestuia sunt fragmente ale acestui tot, epopee mitică şi arhetipală”.

Aşadar, şi Eminescu este estompat! Terminologia aceasta cu preluarea sarcinilor, ce a „râvnit” un scriitor şi cine a venit pe urmă şi a realizat, miroase a sociologism vulgar.

Dar poate că mă înşel, poate că nu trebuie stingherită critica să oficieze în templul unei opere, mai ales că mulţi dintre critici se apropie de ea fără prejudecăţile amintite aici. Şi, cine ştie? Poate că cititorul nu asistă ca noi la aceste ceremonii cu o stare de spirit la pândă, ci el înţelege poate doar atât, că trebuie să citească din moment ce atâta lume s-a strâns acolo şi cântă. La urma urmei, Sadoveanu însuşi a avut o mare înţelegere pentru ceremonii, ca o expresie a rân-duielii care nu trebuie turburată. Plăcerea lui de a scrie, care nu l-a părăsit nici când natura i-a retras cuvântul, când, nemaiputând vorbi, se apucase să înveţe din nou limba, a fost o rânduială de ale cărei consecinţe era pe deplin conştient. Fiind, în tinereţe, contestat cu violenţă de un critic, i-a răspuns, dar pe urmă a regretat, şi-a ridicat privirea peste zări şi nu s-a mai uitat niciodată la cei care au scris despre el, nici de bine, nici de rău. E un exemplu demn de urmat.