Scriitorul şi cuvântul

Poate că niciodată meditaţia asupra condiţiei scriitorului n-a fost mai actuală ca în zilele noastre. Desigur, cititorul vrea să vadă ideile în mişcare, să-i fie relatate cât mai pe scurt şi, dacă e posibil, într-un montaj vizual în care imaginea să fie plăcută, gându-rile scriitorului atrăgătoare, iar aluziile la condiţia vieţii noastre să fie eliminate; omul ştie şi singur că e pândit de boli, că e adesea jucăria istoriei, indiferent daca trăieşte într-o ţara mai mare sau mai mica, şi că în cele din urmă trebuie să părăsească forţat această viaţă.

Dar de ce ar fi mai actuală meditaţia asupra condiţiei scriitorului decât a omului în general? Pentru că scriitorul foloseşte cuvântul, care e la îndemâna tuturor, în timp ce bisturiul nu e decât la îndemâna medicului, iar rigla de calcul la aceea a specialistului. Un muncitor poate exclama cu mândrie atunci când condiţia lui în profesiune poate fi ameninţată: nimeni nu-mi poate lua ciocanul din mână! în timp ce un scriitor poate el să exclame cu aceeaşi mândrie că e stăpân pe cuvânt? Nu stăpân absolut, fiindcă nimeni nu e stăpân absolut pe nimic, ci doar atât cât e necesar ca profesiunea sa să-şi păstreze prestigiul, şi încrederea lui în cuvânt să nu se zdruncine. Ori, scriitorul epocii noastre, împreună cu cititorul său, au asistat uluiţi cum cu ajutorul cuvântului au fost create mituri colosale, primitive şi barbare, care au produs tragedii nemaivăzute în lume, cu atâtea victime şi atâţia călăi încât numai o umanitate vindecată şi gata de noi aventuri, cum în mod bizar arată umanitatea noastră în prezent, ne mai poate linişti. Torente de minciuni s-au vărsat ani de zile în lume, la radio, prin presă şi în cărţi dovedind prin efectele care au avut loc forţa teribilă a cuvântului. Rămâne un miracol că scriitorii nu au apărut cu toţii în acest secol ca nişte trişti dezmoşteniţi, aşa cum mulţi dintre ei au ajuns adevăraţi martiri, pierind în lagărele de concentrare sau în faţa plutoanelor de execuţie. Arta lor n-a rămas însă neatinsă. Prestigiul cuvântului s-a clătinat şi generaţiile actuale au de luptat cu restabilirea acestuia în propriii lor ochi şi în ai cititorului.

Ca urmare a acestei situaţii şi în mod paradoxal, unii cred că un drum de ales în acest sens este acela al negării înţelesului consacrat pe care îl are pentru noi cuvântul. Cuvântul n-ar mai fi pentru ei instrumentul marilor construcţii epice sau poetice în care eroul sau sufletul poetului, călărind năprasnic, ar dispărea în marele incendiu al evenimentului. Eroul trebuie să fie un antierou, o figură de carton sau de cauciuc, o figură în orice caz deliberat moartă, autorul declarând cu mândrie că el nu cunoaşte decât un singur fel de a crea oamenii vii, şi anume, în pat… În cel mai fericit caz avem de-a face cu jocuri de cuvinte care abia dacă exprimă un joc al imaginaţiei, dar fără o relaţie solidă cu viaţa omului, aşa cum o trăieşte el în viaţa cea adevărată. E o formă de protest faţă de diminuarea puterii cuvântului? O încercare de-al reînnoi prin devalorizare? Ar fi justificarea superioară a acestei poziţii, şi desigur viitorul ne va spune repede dacă ei au sau nu dreptate.

Alţii, dimpotrivă, păstrează o naivă încredere în cuvânt şi construiesc liniştiţi povestiri şi romane moraliste, ferm convinşi că au cititorii lor şi că rosturile artei şi condiţia scriitorului au rămas neatinse de traumele secolului. Confortabila lor poziţie este însă o iluzie care repede se destramă la cel dintâi şoc cu realitatea; ei nu răspund la nici o întrebare şi nici nu pun vreuna, şi nu au nici măcar instinctul să facă în aşa fel încât morala lor să rămână măcar îngropată în fapte. Nu văd că instrumentul pe care ei îl folosesc senini şi creduli, ca să emoţioneze cititorul prin descripţia dramei puiului de pasăre care e părăsit de ai săi fiindtcă nu poate să zboare, este, în acelaşi timp, instrumentul marilor cinici care îl încurajează cu bătăi pe umăr să-şi vadă liniştit de descripţiile sale înduioşătoare şi să nu-şi ridice privirea asupra lumii timpului său; o lacrimă smulsă cititorului, i se spune, face mai mult decât o tragedie, care mai mult sperie decât convinge.

Care e rostul cuvântului şi condiţia scriitorului între aceste extreme? Nu e nici o îndoială că oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu întotdeauna e plăcuta să te vezi aşa cum eşti. Dar nu poţi urca nici un fel de culmi morale şi ale conştiinţei dacă nu ştii cum arăţi. În deceniul 50-60 această gândire, pe care o moştenim de la cei vechi, era considerată o gravă erezie; omul nu trebuia arătat aşa cum e, ci aşa cum ar trebui să fie, punând astfel arta sub tutela unui cod abstract de morală bizantină care, aşa cum era şi uşor de prevăzut, nu putea decât să condamne creaţia la uscăciune şi dulcegărie. Şi asta tocmai într-o perioadă de mari convulsii sociale şi de răsturnări spectaculoase.

Întărirea prestigiului artei nu e posibilă decât prin crearea de opere durabile, în care cuvântul, asemeni unor pietre cioplite, să se aşeze unul lângă altul până ce edificiul se va ridica trainic şi impunător. Nu exista altă cale pentru destinul creator al cuvântului.

Arta creează în inamicul ei reţinere. Opera de artă dă naştere la o temere superstiţioasă, ca în faţa unei zeităţi, despre care duşmanul ed ştie că o dată creată nu mai poate fi distrusă. Trebuie să ştim să profităm de acest efect magic al artei, să căutăm să-l obţinem, şi atunci forţa cuvântului va spori, şi condiţia scriitorului va fi mai bună. Cine altul să creadă mai adânc şi mai pătimaş în eternitatea artei dacă nu scriitorul însuşi?

SFÂRŞIT