Sperietori de ciori

Am văzut zilele astea ceva foarte vesel în saloanele de ană „Apolo” de pe Calea Victoriei. Sculptură pop-art, dacă nu cumva mă înşel asupra denumirii. Era prezent mult tineret. Nu ştiu dacă aceste sperietori de ciori (fiindcă aşa îmi păreau acele producţiuni plastice expuse în salonul de jos, se puteau vedea şi din stradă) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-au descreţit fruntea. Groteşti, copilăresc sinistre, aceste întruchipări caraghioase, compuse din fier forjat, măşti de gaze şi alte elemente constituind parcă probe ale unei civilizaţii arse de incendii uriaşe, ne înveselesc prin prezenţa imaginaţiei care contribuie la alcătuirea lor şi care pe această cale au, deci, ceva legătură cu arta cea mare, aşa cum a avut totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de această apropiere poate răsfoi şi găsi asemenea viziuni într-un album de reproduceri de Bosch, Bruegel sau chiar Goya.

— Cum poţi să afirmi aşa ceva? îmi spune în clipa aceea un cunoscut care parcă îmi ghicise gândurile. Nu merită apropierea de arta cea mare nimic care poate fi făcut cu uşurinţă de oricine, chiar dacă istoria civilizaţiei artistice ar fi creat de mult tipare şi pentru astfel de elucubraţii. Stăm prost, mon cher, continuă el într-un autentic şi nesimulat stil caragia-lesc, dacă am ajuns să ne împăcăm cu ideea că nu mai avem ce spune şi am început să-i imităm pe copii, cazând în mintea lor, care orice-ai zice nu pot crea nimic, lipsindu-le, fiindcă sunt prea mici, Ideea, singura capabilă să coaguleze într-o viziune originală ceea ce ne aduc simţurile. Arta abstractă are, fără îndoială, un sens: e o artă decorativă! Pus pe pereţi, un tablou de Kandinsky sau de Vasarely nu arată deloc rău. Dar unde să pui năzdrăvăniile astea, în ce loc? în parcuri, să sperie noaptea pe îndrăgostiţi? În holurile caselor de cultură, să nedumerească pe tinerii muncitori, sau nu cumva crezi că îşi au locul în muzee? Cum?! Lângă Paciurea, autorul genialelor Himere? Blasfemie! Ai să zici că în acest caz ar trebui scoase şi aruncate la gunoi şi acele opere de artă primitivă ale negrilor, compuse din simple bucăţi de lemn în care un măr de metal în burtă închipuie buricul, şi nişte cuie înfipte în cap, părul din cap. Ei bine, ce-i fi găsind dumneata interesant chiar şi în asemenea aşa-zise opere în care deformarea şi monstruosul nu sunt decât expresia neştiinţei de a crea, ca şi la copii, şi care îşi au o justificare în muzee doar fiindcă reprezintă copilăria autentică a artei, şi nu arta copilărească făcută cu premeditare? Ei bine, mie nu-mi plac şi faic vinovată de decăderea artei acea tendinţă din arta plastică contemporană care împinge creaţia artiştilor spre dispariţia formelor coerente. Eu nu concep ca din tragedia unui oraş distrus de bombardament domnul Picasso să facă artă abstractă. Moartea şi suferinţa nu sunt abstracte, iar ţipătul unei femei nu-mi apare în conştiinţă sub forma unor mâini diforme ridicate în sus şi a unui chip scălâmbăiat cu ochii puşi de-a curmezişul figurii. Nu trebuie intitulat un asemenea tablou Guernica. Şi încă Picasso nu e un exemplu convingător, fiindcă el a pictat admirabile pânze cu femei şi copii în care membrele corpului stau la locul lor într-o armonie care ne aminteşte de cei mari… Arta înseamnă, între altele, şi memorie. Admirăm pe regina Nefertiti nu numai pentru că e o frumoasă persoană, ci şi pentru că prin ea imaginaţia noastră reconstituie vechiul Egipt, vechea sa civilizaţie, vârsta noastră, dându-ne fiorul eternităţii! Or, ce fior pot da aceste drăcovenii din faţa noastră omului din anul 10.000, presupunând că ele s-ar păstra până atunci printr-o întâmplare? Ei, ce fior?!

Şi fiindcă eu continuam să fiu vesel şi să surâd, omul meu tăcu, mă privi pieziş câtva timp, aşteptând, şi pentru că probabil văzu că n-aveam de gând să renunţ la veselia mea şi să-i răspund, îmi întoarse spatele şi ieşi furios din expoziţie.