Un cetăţean care scrie

Din literatura americană am aflat că alături de grădini încărcate de fructe ca într-un paradis pot muri de inaniţie oameni care n-au voie să le culeagă şi să fie plătiţi pentru asta fiindcă proprietarii nu sunt interesaţi de o cantitate aşa de mare de fructe pe piaţă, care ar strica un anumit echilibru al preţurilor. Din literatura R. F. a Germaniei aflăm că există scriitori decepţionaţi de succesele economice ale ţării lor, şi asta nu pentru că ar exista carenţe fundamentale în distribuţia bunurilor, ci pentru că, vedeţi, prosperitatea nu aduce un remediu condiţiei umane actuale şi că genul de fericire în care cred concetăţenii lor e artificial, nu are un caracter universal şi ca atare e efemer.

Asta e, bineînţeles, adevărat! Nu ştim de azi până mâine! Pe urmă, morala creştină nu ne spune de mult că bogăţia e un rău? Tolstoi credea cu simplitate că fericirea apare în sufletul nostru în momentul în care din munca pe care o depunem ne putem hrăni şi adăposti. Restul e de la diavol. Ei bine, restul acela, ce facem cu el? Ce să facă oamenii de afaceri cu sumele lor uriaşe de bani înghesuiţi în seifuri? Am auzit că aceşti posesori de valută se îkitâlnesc din când în când în adunări ultrasecrete şi hotărăsc să ardă o anumită cota din ceea ce a strâns fiecare pentru a nu lua toţi foc de câtă bogăţie au închis în casele lor de bani…

În ceea ce îl priveşte pe Günther Grass, scriitor din R. F. a Germaniei care pe timpul lui Hider (când acesta se căsătorise înainte de a se sinucide) avea douăzeci de ani, el preconizează tocmai o astfel de întoarcere tolstoiana la simpla satisfacere a necesităţilor, re-fuzând, de pildă, înlesnirile oferite de o societate a abundenţei, fumând nu ţigări prezentate luxos, ci luând direct diatsr-o tabachere ţărănească tutunul cu două degete şi răsuokidu-l într-o foiţă. Asta m-a impresionat mult când l-am văzut. Iată, mi-am zis, un om natural, care înţelege să-şi pună şi în practică teoriile, nu numai să propovăduiască altora simplitatea, iar el să se lăfăie în toate bunurile. Într-o revistă am dat de el în fruntea unor tineri care manifestau.

Günther Grass e social-democrat convins şi reproşează societăţii Statelor Unite că nnau produs o social-demooraţie oare ar fi salvat-o de neliniştile şi tensiunea prin care trece în prezent. Scriitorul e prietenul actualului cancelar de oare şna legat destinul politic şi care n-a îmtârziat să se împlinească. Dar eu zic scriitor când lui nu-i place acest cuvânt, prea adesea legat de multe compromisuri şi succese materiale, tipice într-o societate în care un tiraj de câteva sute de mii de exemplare poate îmbogăţi pentru totdeauna pe autorul unei cărţi. Scriitor, deci, nu-i place să fie numit, ci cum? Cetăţean care scrie! Iată! Cum ar fi, de pildă, oa în loc de electrician să zicem cetăţean care se ocupă cu electricitatea. Se înnobilează cuvântul cetăţean, terfelit, ce-i drept, într-o perioadă sinistră în ţara sa.

Aceste naivităţi nu au însă limită, cum s-ar părea, ele sânit totale, şi scriitorul nu păstrează în mod egoist nici un fel de secrete în fiinţa sa. Lui nu-i pasă de asta, chiar diacă e vorba ide lucruri dintre cele mai intime. Nu există intimitate. Omul e o făptură egală în tot ceea ce are şi în tot ceea ce face, în casă sau în stradă: cum putem dărâma barierele şi zidurile care ne împiedică să comunicăm? Pur şi simplu comuni-când, spunând totul. Nu era nimeni prieten cu el din cei care ne aflam la o masă, împreună, totuşi el ne-a povestit, la o întrebare într-un gol de conversaţie, că da, are copii, patru, dintre care doi gemeni. Cu gemenii ăştia a fost o istorie. Doctorul i-ar fi spus, spe-riindu-l, că pipăie două capete şi opt membre, dar un singur corp! Adică ce să însemne asta? E posibil să fie un monstru, i-a răspuns mamoşul. La prima naştere a soţiei lui a cerut voie să fie lăsat să se uite. Un alt doctor decât un neamţ nu l-ar fi lăsat. Mamoşului aceluia, însă, nu i s-a părut nimic neobişnuit în asta. Ei, l-am întrebat eu fără ironie, şi oe-aţi văzut? Că soţia lui, dându-şi seama de ce venise şi ce face el acolo, ar fi strigat la el scoasă din sărite: „Treci încoace şi ţine-mi capul, idiotule!”

În cartea sa cea mai bună, Toboşarul, apar astfel de scene descrise minuţios. Acest toboşar e un pitic a cărui mamă nu l-a conceput cu soţul, ci cu amantul. Soţul, un viitor S. S., având bănuieli, l-a lăsat pe copil să cadă pe scara unei pivniţe, uitând intenţionat chepengul deschis. Copilul păţeşte ceva la spinare şi nu mai poate depăşi în creştere un metru înălţime. Părea apoi şi puţin arierat, îi plăcea, la o vârstă nepotrivită, să bată în continuare toba lui de copil şi mai ales să spargă geamurile şi vitrinele oraşului cu 150 ţipătul său care era atât de pătrunzător şi de o atât de înaltă frecvenţă încât urechile obişnuite nu-l percepeau. Mama, cu amorul ei adulterin, are un sfârşit tragic, şi aici interesul cărţii devine maxim. Soţul a inventat pentru ea suferinţe inumane. De pildă s-o facă să asiste la un pescuit de ţipari folosind drept momeală capete moarte de cal, pline cu viermi. Femeia moare. Apoi când armatele sovietice pătrund în regiune, copilul se răzbună, şi o răzbună şi pe mama lui, scoţând de unde fusese ascunsă insigna S. S. a tatălui şi dându-i-o sub ochii soldaţilor, simulând sau poate chiar neştiind la ce pericol îl expune prin acest gest. Tatăl o înghite fulgerător, dar convulsiile îl apucă imediat şi par suspecte ostaşilor cu înfăţişare mongolă sau turcmenă, care îl lichidează imediat. Asta ar fi trebuit să fie epilogul, dacă autorul n-ar fi avut reaua inspiraţie să caute dincolo de această naraţiune, cam posomorită, dar foarte solidă, şi memorabilă, alte semnificaţii, urmărindu-şi piticul său şi în perioada postbelică. Sunt foarte livreşti şi deloc serioase evenimentele care urmează, şi autorul abia găseşte cu greu o idee de încheiere, care nu se reţine.

Nu citisem această carte şi poate că nici n-aş fi citit-o vreodată, dacă o reclamă excepţional de eficientă nu m-ar fi înfuriat şi nu m-ar fi determinat în acest fel s-o citesc. Eram la Viena, invitat la o aşa-zisă masă rotundă, cincisprezece-douăzeci de scriitori europeni, să ne spunem părerea despre relaţiile noastre cu publicul şi cu lumea în care trăim. Intervenţiile erau scrise dinainte şi multiplicate, pentru ca îndată după ce luai cuvântul, în pauză, toată lumea să le poată reciti. Chiar din primele ore a luat cuvântul un critic literar, cunoscut sub numele, dacă nu mă înşel, de doctorul Mayer. A vorbit şi a intervenit de nenumărate ori în discuţii, ca un ciocan, cuvintele lui te izbeau parca în cap, forţându-ţi atenţia şi sco-ţându-te literalmente din sărite prin voinţa pe care o avea să-ţi acapareze atenţia cu ideile lui. În pauză i-am luat textul tradus în franţuzeşte şi l-am recitit; era intitulat decis şi agresiv (sau aşa mi se părea din pricina vocii care încă mă urmărea): Connaissez-vous Günther Grass? M-am trezit exclamând: „Nu-l cunosc şi nici nu vreau să-l cunosc”. Am citit totuşi textul: era delirant. Ulterior, după lectura romanului, am gândit cu silă: iată ce ne lipseşte nouă, scriitorilor români, un doctor Mayer, încăpăţânat, îndârjit, agresiv şi entuziast, care să pună pe unde se duce, şi să se ducă, astfel de întrebări-ciocan, cu care să nu înceteze să izbească în capetele indiferente ale opiniei europene până ce efectul nu se va fi produs chiar şi pe această cale strâmbă: nu, nu cunoaştem literatura română! Şi să sfârşească prin a o cunoaşte. Dar să nu mă îndepărtez de subiect şi să închei aceste însemnări care mi-au fost prilejuite de o cronică într-o revistă literară pariziană în care se spune că ultimul roman al scriitorului, intitulat Anestezie locala, e cam dezamăgitor. N-am citit romanul, ca să-mi dau seama direct dacă are sau nu valoare, dar subiectul şi ideea lui (un elev contestatar, care vrea să-şi ardă în piaţa publică dinele, ca să sensibilizeze opinia oraşului faţă de războiul din Vietnam) m-au înveselit şi mi-au evocat figura scriitorului mustăcios pe care mi l-am închipuit agitându-se în continuare pe scena lumii lui, atrăgând atenţia, stârnind discuţii şi în cele din urmă, pe la şaizeci de ani, luând Premiul Nobel. Dacă va fi consecvent şi dacă cei patru copii pe care îi are nu-şi vor impune împreună cu energica lor mamă punctul lor de vedere (o mamă e mai atentă la bani decât un tată cu gărgăuni), Günther Grass va refuza acest premiu. Un singur lucru însă e necesar ca acest eveniment să aibă loc. Günther Grass să nu mai scrie romane de valoare îndoielnică (Toboşarul îi ajunge) şi miracolul economic al ţării sale să nu se stingă. Fiindcă atunci din ce s-ar mai alimenta dezamăgirea sa şi a colegilor săi, cetăţeni care scriu? Ar fi atunci siliţi să devină cetăţeni care rabdă, motiv care a aruncat de câteva ori Germania în cele mai grave convulsii pe care le-a cunoscut istoria modernă.