Un nou scriitor

Nu s-ar cuveni ca în preajma unui nou an să salutăm un nou scriitor? Despre toţi cei cunoscuţi s-a tot scris, n-ar fi rândul lui acum să-i apară numele în paginile cronicilor literare, al emisiunilor de radio şi televiziune şi al presei de mare tiraj? De ce nu? El există! Beţia succesului îl aşteaptă, i se cuvine, fiindcă debutul lui îl afirmă ca pe un scriitor adevărat, deşi n-a trecut de douăzeci şi cinci de ani. A mers drept la ţintă scriind nu povestiri sau nuvele, ci direct un roman de două sute de pagini, care va apărea în câteva zile la Editura Cartea Românească şi pe care şi l-a intitulat Dihorul. Numele acestui nou scriitor este Alexandru Papilian, nepot al lui Victor Papilian. Totuşi numele e un pseudonim ales de el la insistenţele noastre. Într-adevăr, prea mulţi tineri scriitori debutanţi cred că pot răzbi cu nume ca Niculae Vasile, Ion Ilie, Gheorghe Petre, Dumitru Niculae, Stan Dumitru etc.

Nu am vocaţia de a descoperi talente. Viitorul scriitor, îmi spun, s-ar putea să-ţi dea, să citeşti la început o simplă nerozie, în care semnele vocaţiei să fie cu desăvârşire absente. Şi atunci ce faci? Rezultă că trebuie să-i spui în mod obligatoriu tânărului din faţa ta că are talent, chiar dacă nu-l are, ca să te pui la adăpost de surpriza care te-ar aştepta mai târziu. Dar s-ar putea ca necunoscutul care îţi calcă pragul editurii sau revistei, sau chiar al casei proprii, să-ţi aducă o carte pe deplin reuşită, şi atunci cu atât mai mult trebuie să baţi toba şi să spui că ai descoperit un mare talent sau geniu. Ei bine, şi dacă după aceea el nu mai scrie nimic reuşit? Ce-i faci? Gorki a spus pe vremuri despre Leonov când l-a descoperit că are talent pentru toată viaţa. Citind azi această apreciere stăm pe gânduri. Drumul spre ocean e o carte greu de citit acum, din pricina prejudecăţilor literare fundamentale care stau la baza ei, dintre care cea mai iritantă este maniheismul, iar Pădurea Rusă e un roman prolix în care zace o btnă istorie de o sută de pagini, dar pe care autorul a înecat-o şi compromis-o prin soluţii şablon, începuturile lui sunt însă strălucite, romanul Soţi şi Hoţul (pe care am bănuiala că autorul l-a stricat la bătrâneţe, scriindu-l din nou şi triplându-i volumul) sunt lucrări echilibrate şi profunde. E greu de crezut că Gorki nu ştia că talentul nu ne e dat în mod sigur pe toată viaţa şi că înflorirea lui depinde în mod hotă-râtor de felul în care îl cultivăm. Dar descoperitorul de talente n-are încotro, el trebuie să spună astfel de fraze, fiindcă începătorul n-are nevoie nici de îndoielile, nici de rezervele lui. Plină de umor a fost reacţia lui Sherwood Anderson, autorul admirabilului Winesburg în Obio, care avea un tânăr prieten la care ţinea foarte mult, fiindcă era o personalitate interesantă. Era obişnuit ca acest tânăr să-l caute zilnic şi să facă împreună plimbări, dar deodată aceste vizite încetară, şi după câteva săptămâni, cunoscutul romancier băgă de seamă absenţa şi se duse intrigat şi bătu cu bastonul în geamul tânărului. „Ce e cu dumneata? îi strigă de jos. De ce n-ai mai venit pe la mine?” „Am scris un roman”, îi răspunse atunci tânărul.

„Sfinte Dumnezeule”, exclamă Anderson şi îi întoarse spatele şi pleacă. Îndepărtându-se însă se răzgândi. Cum sa piardă un tânăr prieten atât de interesant? „Să vii, îi zise, să-ţi dau o recomandare către o editură, dar să nu-mi ceri să ţi-l citesc.” Şi se ţinu de cuvânt ' şi romanul apăru şi într-adevăr nu avu nici un succes. Era o carte cam plicticoasă. Autorul de pe copertă seama William Faulkner, viitorul laureat al Premiului Nobel.

Noul scriitor român a apărut în birourile Editurii Cartea Româneasca prin primăvară. Romanul lui plăcuse foarte tare unui redactor, dar displăcuse profund altuia, care chiar scrisese pe toată coperta manuscrisului, parcă indignat, Respins. L-am lăsat pe tânărul debutant să discute cu ambii redactori şi între timp am citit şi eu romanul. Era bun, dar era plin nu numai de cuvinte şi expresii cu care cititorul român nu e obişnuit şi care exprimau în mod inutil anumite laturi ale eroului (crudităţi, cuvinte obscene, trivialităţi din domeniul fiziologiei), ci şi idei care dezvăluiau prea violent o gândire şi o conştiinţa maculată. De cine? Nu voi dezvălui substanţa romanului, fapt e că exista în el suficient material inacceptabil pentru a displace. De pildă: eroul vorbeşte în treacăt despre copii. Urmează un epitet scabros extras din activitatea digestivă a micilor fiinţe. „Ce nevoie ai, i-am spus tânărului romancier, să-l faci pe cititorul care are copii să te dispreţuiască şi să arunce cartea din mâini?” „De ce să mă dipreţuiască?” m-a întrebat. „Fiindcă, i-am răspuns, sufletele pure nu pot fi atinse de nici un fel de murdărie. Omul din curte din Moartea lui Ivan llici, de Tolstoi, care îngrijeşte în toate amănuntele pe stăpânul său muribund şi neputincios, ră-mî complet senin în timpul acelor îndeletniciri şi are aerul să spună: «Ce să facem! E un om! Toţi vom ajunge la fel!».” „Dar, a protestat viitorul scriitor, nu eu, ci eroul meu are o gândire care vede ceea ce e murdar. Ce să fac? Eroul meu e contrariu celui la care vă referiţi!”

Avea dreptate. Operele unor scriitori moderni ca Joyce, Celine, Genet şi chiar Sartre abundă de trivialităţi, în La nausée, de pildă, eroul are mania de a căuta pe jos ziare murdare de excremente şi de a le rupe cu plăcere, autorul vrând, adică, să sugereze infantilismul eroului, care, asemeni copiilor, nu distinge, în fazele prin care trece materia, ceea ce e degradat, iar în momentul când această plăcere îl părăseşte, apare răul de existenţă, greaţa adică, şi nu cum crede cititorul obişnuit că ar trebui să apară această greaţă când sfâşie acele ziare. Foarte subtil! Ceilalţi măcar urmăresc şi alte efecte pe care le obţin din plin, de pildă, umorul negru, scatologic. Sartre ia însă lucrurile cu totul în serios, filosofic!

„Mon cher Alexandru Papilian, i-am spus viitorului romancier, părerea mea e că la noi cititorul român stă mai bucuros de partea lui Tolstoi decât de a lui Joyce, pe care încă nu-l cunoaşte. Eroii dumitale fac parte din galeria demonilor meschini şi nebuni, bine descrişi, în descendenţă dostoievskiană, de F. Sologub şi L. Andreev. Celebrul roman al lui Sologub are o expunere epurată de trivialităţi, pe alocuri chiar plină de lirism, deşi eroul e însăşi trivialitatea. Nu-ţi pune probleme metafizice, taie cuvintele urâte şi temperează acele idei murdare pe care cititorul ar putea, confundându-te cu eroul, să ţi le atribuie.”

Ceea ce ai şi făcut.

Recitesc acum cartea tipărită, şi impresia iniţială că mă aflu în faţa unui nou scriitor mi se întăreşte.

Viitorul romancier are prezente toate instinctele necesare creaţiei. Nu-i scapă cuvintele pe hârtie fără să fie conştient că ele alcătuiesc propoziţii, care o dată materializate sunt departe de a fi inocente, cum cred unii debutanţi şi chiar consacraţi. O frază în plus, şi deodată puterea celor anterioare e diminuată. Una în minus, şi sensul e ciuntit. Limpiditatea şi transparenţa stilului şi absenţa unei gesticulaţii haotice a gân-dirii (care dau la un moment cititorului senzaţia că nu mai citeşte o carte, ci mestecă în gură câlţi amestecaţi cu sacâz, cum se întâmplă cu multe romane analitice care apar) sunt pentru mine dovada incontestabilă a talentului la Alexandru Papilian. Iar intriga e prezentă, una adevărată, al cărei deznodământ violent, anunţat curajos încă din primele cincizeci de pagini, ne întăreşte convingerea că viitorul romancier poate scrie şi cărţi bune şi care să şi placă unui public larg.

Nu voi spune în încheierea acestor însemnări că Alexandru Papilian are talent pentru toată viaţa. O să vedem. S-ar putea să înceapă să scrie versuri. Asta ar fi culmea! Sau s-ar putea să înceapă să facă critică şi teorie literară! Cine ştie ce-ar putea să mai facă!

Germenele surprizei poate fi descoperit chiar în finalul acestui debut, unde scena pe care el ne-o descrie minuţios ne aminteşte de o cunoscută exemplificare a lui Caragiale cu privire la o anumită halbă ridicată în ăer şi care urmează să se spargă în capul cuiva. Alexandru Papilian o cunoaşte, este absolvent al Facultăţii de filologie, totuşi se preface că n-o înţelege. Sau chiar n-o înţelege! De unde ar reieşi că sfaturile maeştrilor nu sunt luate în seamă de generaţiile următoare, care vor să ia totul de la capăt pe cont propriu. Şi că, prin urmare, esteticeşte vorbind, nu există în artă progres…!