Farmecul uitat al teatrului

Publicul a uitat oare de farmecul teatrului, teatrul de totdeauna care se străduia să aducă pe scenă un rege cu coroana pe cap, sau un general în mijlocul statului său major, sau un revoluţionar în mijlocul maselor al căror exponent era? Se simte oare publicul despărţit de esenţa teatrului din pricina decorului? îl supără oare semnele care sugerează ierarhiile şi structurile de viaţă în mijlocul cărora se petrece drama sau comedia? Iluzia vieţii autentice despre care se vorbea că trebuie să ne-o ofere scena a încetat oare să-'l mai intereseze pe spectatorul din zilele noastre? Se petrece un fenomen curios. Teatrul, despuiat de faldurile lui de odinioară, care îi îngreuiau mişcările, a revenit la sursa sa iniţială, când regizorul juca împreună cu actorii şi spectacolul se pregătea în văzul publicului: aşa ne apare Regele Lear pe scena Teatrului Naţional într-un spectacol care a fost apoi dus şi peste hotare, unde cică ar fi stârnit entuziasmul cronicarilor teatrali, spre satisfacţia naivă a regizorului şi directorului teatrului.

Actorii sunt îmbrăcaţi ca acasă, în moda timpului nostru, chiar daca e vorba de împăraţi sau mişei (mişeii apar desculţi, ca să li se vadă mişelia din cap 122 până în picioare), iar un tânăr nobil e îmbrăcat în pantalon de văcar american cu o cămaşă neagră străvezie, care să sugereze toată ticăloşia neagră a personajului. Va să zică nu renunţăm nici la decor, nici la costumaţie, ci le dăm alt înţeles. Care? Nu se înţelege bine. Răspunsul ar fi, jucăm totul în stilul în care au fost probabil jucate piesele pe vremea lui Shakespeare, adică, încropit cu ce avem. Da, suntem regizori săraci, teatrul n-are cu ce să ne plătească decorurile scumpe, nu vine lumea, abia putem să plătim lefurile actorilor, lumina, caloriferul, şi alte mizerii care ne strică viziunea regizorală…

Asta îmi aminteşte de un spectacol pe care l-am văzut la Hanoi cu o piesă de Moličre. Mizantropul ţi femeia pe care el o iubea atât de tare erau îmbrăcaţi în costume vietnameze, cu umbreluţe deasupra capului şi evantaiuri în mână, pe care le agitau permanent. De ce nu?

Altceva poate fi supărător într-o punere în scenă în care regizorul e atât de dornic să se afirme. Încărcarea spectacolului tocmai cu elemente de care el a vrut să se descarce. Chiar acel puţin decor şi acele sumare costume care au rămas. Chiar ideea sa regizorală, a cărei prezenţă n-ar trebui s-o simt, dar pe care o simt mereu şi care până la urmă oboseşte. Prin ce? Prin neclaritatea ei. Nu se poate ca pe vremea lui Shakespeare, fiindcă se poate ca pe vremea noastră. Se regizează ca pe vremea noastră, dar cu idei de demult. Dar nu chiar. Tot felul de zgomote şi de alergături şi zdupăituri bruiază aproape permanent textul, şi în loc să uit de decor, cum ar vrea regizorul, mă uit nedumerit la mantilele de nylon ale regelui Lear şi ale fiicelor sale, care de altfel în scena respectivă joacă admirabil. Dar asta şi pentru că în acele momente regizorul are buna inspiraţie să înceteze cu mişcarea acolo în fund, pe schelele acelea metalice care îmi amintesc de cele care mi s-au pus în vara asta în jurul casei ca s-o zugrăvească.

Nimic nu e inocent într-un spectacol după cum nu e nici în text, şi gestul, care nu e o consecinţă a gândirii dramatice, cu alte cuvinte a celei din text, devine o consecinţă a gândirii particulare a regizorului, care construieşte un spectacol al sau ignorându-l total pe autor, care are totuşi şi el idei regizorale, incluse în text şi în armonie cu viziunea sa proprie despre pasiunile oamenilor şi care ar trebui respectată. Altfel ce facem cu moştenirea unei culturi? Schelele acelea în orice caz îmi atrag mereu privirea, materialitatea lor fără sens îmi deturnează atenţia şi plec de la spectacol cu ele în minte, însoţind în mod stupid fiorul tragediei. Tot aşa picioarele desculţe ale acelui ticălos. Asta înseamnă naturalism în teatru. Iar isteria celor două surori ne propune de asemenea o viziune viscerală, zolistă, asupra pasiunilor. Există şi un astfel de teatru, nu trebuie amestecat cu cel shakespearean. Nici vorbă, spontaneitatea, mişcarea mai largă, libertatea gestului, care nu se mai împiedică de o scară de palat, de un fald de mantilă, de un paloş imens agăţat la şold, sunt lucruri menite să fascineze publicul, şi mulţi se simt pe drept cuvânt foarte atraşi de aceste tendinţe de primenire a artei regizorale. Am fost pe punctul să fiu eu însumi fascinat de experimentul de la Teatrul Naţional, şi ar fi foarte trist dacă felul de a vedea al celor care, ca şi mie, nu le-a plăcut în întregime spectacolul ar putea constitui un argument ca astfel de experimente să nu fie încurajate. Bineînţeles, să nu aibă loc chiar pe prima noastră scenă, chiar dacă directorul Teatrului Naţional şi-ar fi descoperit, în ultimă instanţă, un suflet de hippie. Şi, desigur, regizorul să nu exagereze şi să dorească atât de tare să acopere complet ceea ce avea frumos şi dădea totuşi atâta farmec clipelor când în vechile interpretări apariţia regelui era anunţată de salve de tunuri şi cântec de trompeţi, iar pasiunile se dezlănţuiau sub acoperirea unor acte de cruzime zguduitoare, şi nu prin hohote dubioase. Oricum, Lear e un rege, nu un bătrân care s-a smintit tăvălindu-se pe jos în mijlocul unei cete de hippies,ci s-a scrântit în spiritul său, prin devitalizare, fiind un biet moşneag, şi nu un bărbat în puterea vârstei plesnind de sănătate. N-are sens! Ce-ar face atunci regizorul în cazul în care ar avea de pus în scenă o piesă cu hippies? Te pomeneşti că le-ar pune la toţi coroane de regi pe cap! Lucru care n-ar fi absurd în sine. Dar noi nu judecăm aici lucrurile în sine, ci în raport cu o operă pe care n-o putem împrumuta altora, când ea aparţine unui anumit tip de civilizaţie care a dat pasiunilor ideale şi înjosirilor umane o anumită măreţie. Dacă mişcarea hippie are pretenţia Ia existenţă, n-are decât să-şi creeze ea valorile ei. De ce trebuie să i le dăm noi pe ale noastre să ni le pocească!