Capitolul 19

— Am simţit eu, zise atunci Catrina cu un glas înalt în care răzbunarea se hrănea acum cu nesaţ parcă chiar din spinarea lui Moromete întors cu spatele spre uşă. Ai intrat în anul morţii! Mă duc la ailaltă în vale şi o s-o iau cu mine şi pe Ilinca, iar Tita s-o prind că îi calcă talpa pe-aici. Că o să mori şi nu te-ai îndurat să ne treci casa pe numele nostru, o să aibă acum grijă de tine Guica, o să vie din smârcurile iadului să-ţi ţie lumânarea.

Şi începu să dea jos păturile şi velinţele de pe lada cea înflorată în care, după părerea lui Paraschiv, Nilă şi Achim, zăceau pe fund mamudele şi icuşari de aur din munca lor, scoase din ea hainele ei bune, se îmbrăcă cu ele, făcu un pachet din altele şi plecă lăsând totul vraişte, să se uite mai bine cel ce zăcea la acest dezastru şi să vadă şi el cu ochii soarta pe care singur şi-a pregătit-o. Veniră fetele şi aranjară totul la loc, se apropiară de tatăl lor, îi puseră mâna pe umăr, îl hâţânară: Tată, ziseră, să chemăm un doctor, ce te doare?

— Nu mă doare nimic, răspunse el cu un glas stins şi senin, de om care n-o mai duce mult şi nici nu mai ştie ce spune.

Şi în prima noapte când Catrina lipsi de-acasă el o întrebă pe Ilinca în acelaşi fel pierdut în neştiinţa mintii în care cad, după cât se pare, toţi cei cărora li se apropie ceasul:

— Unde e mă-ta?

— La Alboaica, răspunse fata înfuriată.

— Şi ţie nu ţi-a spus să te duci cu ea? se milogi subţire glasul stins al lui Moromete.

Fata nu înţelese:

— Ce zici, tată?

— Tu nu te duci şi tu după ea? Nu ţi-a spus să te duci?

— Ba mi-a spus, da’ ce eu mă iau după capul ei?!

— Aoleo cum mă dor oasele, gângavi Moromete şi cuvintele i se pierdură într-o tuse de moşneag prăpădit care ştii când începe, dar nu ştii când se termină, ahî, ahî, poate s-o ţină şi până dimineaţa.

Îngrijorate, fetele se sfătuiră între ele ce să facă, fiindcă le era frică de maică-sa… Cea mare, Tita, primise ea două pogoane când se măritase, dar Catrina, prevăzătoare, nu i le trecuse pe nume nici până acum şi nu vroia să se certe cu ea fiindcă Niculae, plecând de-acasă, declarase că el n-are nici-o pretenţie la pământ şi deci puteau spera ca mama să le mai dea câte-un pogon în folosinţă, adică fiecăreia câte trei, dacă nu-i ieşeau din vorbă. Dar cum să nu-i iasă din vorbă fără să se facă de râs în sat că au avut dreptate cei trei când au fugit de-acasă şi Guica, toată viaţa, că sunt nişte căţele care le-au mâncat munca şi averea ălora şi acuma uite că se adevereşte, l-au lăsat acolo să moară singur? În acest timp Moromete zăcea nemişcat în pat, îi crescuse barba mare şi abia mai putea ieşi până în grădină sprijinindu-se în ciomag şi ţinându-se de uluci. Tita şi Ilinca se hotărâră să facă aşa: să se ducă peste mama lor la Alboaica şi să-i arate că lumea abia aştepta să le vorbească de rău; că dacă pentru Tita nu mai e vorba de măritiş, Ilinca e nemăritată şi ajunge câţi băieţi i-a gonit până acuma de la poartă, nu mai are chef să i-l gonească şi pe-ăsta de-acum, mai bine se lipseşte şi de pământ şi de tot, îi spune băiatului ce fel de mamă are şi dacă el nu zice nimic şi o ia şi fără, se duce după el acolo la Ploieşti şi îndărăt s-o mai vază nu se mai întoarce niciodată.

Ilinca avea acum aproape douăzeci şi opt de ani şi într-adevăr viaţa ei de fată nu fusese uşoară, din pricina mamei, care sărea cu gura pe ea de fiecare dată când băiatul cu care era ea în vorbă venea seara la poarta lor şi fluiera s-o scoată din casă. I se făcea rău mamei când auzea acest fluierat, şi parcă i se aprindeau flăcări de ură în ochi când se uita la ea şi o vedea repezindu-se la oglindă să se dreagă înainte de a o zbughi pe uşă: „Du-te la şanţ, îi spunea, să te întinzi în el ca Sora lui Ilie Pipa… Că numai asta ştiţi, şi la Dumnezeu nu vreţi să vă gândiţi!” „Da, răspunse în cele din urmă fata, scoasă din minţi de îndărătnicia smintită cu care maică-sa i se punea înainte în prag şi nu vroia s-o lase să iasă, parcă tu mult te-ai gândit la Dumnezeu când ai fost fată. Dacă nu mă laşi în pace să ştii că mă mărit ca Alboaica fără să te întreb şi n-o să mă împac cu tine câte zile oi avea!” Dar mama nu se sperie şi greu de spus dacă anii care trecuseră şi nehotărârea fetei nu aveau ca pricină şi persecuţia aceasta a ei fără măsură, aţâţând-o pe fată neîncetat cu vorbe care nu o dată o făceau să i se aprindă obrajii de ruşine, sau s-o apuce plânsul şi să ţipe în gura mare: că o să fugă de-acasă cu primul care avea s-o ceară, sau să înceapă cu maică-sa o luptă fără milă şi întâmplă-se pe urmă ce s-o întâmpla, chiar dacă una din ele avea să intre în mormânt. Aşa de tare ajunseseră să se urască. Avu însă noroc, băiatul pe care îl cunoscuse în ultima vreme, deşi nu avea mai mulţi ani decât ea, era un înţelept, cum se întâmplă nu o dată, şi el nu fluieră seara la poarta ei, ci pur şi simplu intră în casă şi făcu acest lucru ziua, şi zise „sărut-mâna” mamei şi se purtă nu se ştie cum că rămaseră toţi înmărmuriţi: mama se potoli deodată ca un cazan în care ai fi vărsat o căldare de apă rece, ura fetei se topi şi ea, iar Moromete începu să discute cu acest străin ca şi când l-ar fi cunoscut de mult, deşi el era de pe undeva din Ploieşti, lucra la aviaţie, pe la magaziile de scule… Fiindcă în apropierea gării, pe întinderea netedă a câmpiei se construise un aerodrom pentru avioanele astea noi care zburau ca glonţul.

Ameninţarea fetei celei mici îşi făcu efectul, şi mama se întoarse acasă, dar nu trecu bine pragul că din pat se auzi o voce înăbuşită care nu mai avea de mult puterea să facă frică, dar al cărei gât păstrase totuşi bine amintirea sunetului care făcea teamă:

— Cine e?

— Eu sunt, zise mama sfidând, nu pentru tine am venit, pentru fata asta care se mărită, da’ să nu te-aştepţi că o să murim de grija ta.

— De ce să mori de grija mea, zise Moromete distinct, ţi-a cerut cineva să mori? Te-ai dus la ailantă în vale, de ce te-ai întors?

Şi spunând acestea se mişcă încet în pat, ca şi când ar fi vrut să se culcuşească mai bine şi să bolească mai departe, fără să-şi arate faţa bărboasă.

— Ştiu, zise el, că dacă n-ar fi fetele astea nu mi-ai da nici o cană cu apă. Aşa că…

Se făcu tăcere. Mama se dezbrăca de hainele bune cu care venise şi nu răspunse decât târziu:

— Aşa că ce?! Le-ai făcut şi le-ai crescut tu? Ce le rămâne lor de pe urma ta? Vezi bine că ai intrat în anul morţii şi nu te gândeşti să le dai şi lor câte-un pogon de pământ!

— De unde ştii tu că am intrat în anul morţii?

— După fapte, răspunse Catrina fără şovăire; şi adăugă: faptele te-au pus la pat!

În clipa aceea Catrina nici nu se uitase la el, şi nu văzuse cum Moromete făcuse unul din marile lui gesturi de odinioară, pe care ea i le cunoştea totuşi atât de bine. Ridicarea braţelor spre cer, întinderea lor în formă de cruce, pornirea bruscă din loc cu paşi înfricoşători prin disperarea care le dădea un impuls atât de încordat, sau mişcarea care îi înmuia ei totdeauna inima altădată şi îl ierta de tot ce făcuse şi avea să mai facă: izbirea genunchilor cu amândouă palmele, însoţită de un geamăt adânc de suferinţă…

— Faptele mele crezi tu că sunt rele ca să mă vezi murind? strigă el cu o voce de o tărie uluitoare. Eu să mor din pricina faptelor mele? Atunci toată lumea să moară şi să mori şi tu, n-ai mai ajunge să treci pragul.

Şi deodată se dădu jos cu mişcările vânjoase ale unui om pe deplin sănătos şi sigur de sine şi se ridică în picioare cu amândoi pumnii încleştaţi ridicaţi în sus să lovească. Catrina ţâşni spre uşă, şi ieşi afară ca şi când n-ar fi fost în odaie. Moromete ieşi după ea cu paşi care făceau să duduie pământul, dibui după scară după acelaşi par de porumb cu care îi ciomăgise pe cei trei înainte de a fugi şi se luă după ea.

— Stai pe loc că te omor, strigă el alergând. Ai zis că te duci la ailaltă în vale şi mă laşi aici să mor singur. Du-te la ailaltă în vale, mâncate-ar pământul!

Şi ridică ciomagul să-i reteze picioarele. Catrina îşi pierduse firea, fiindcă în loc să iasă la drum, unde ar fi scăpat, o luase pe după colţul casei, dar nu-şi pierduse şi instinctul, căci fugea ca o fetiţă de doisprezece ani, îi sfârâiau călcâiele. Moromete alerga şi el din răsputeri, cu parul în aer, dar era departe de a o prinde, însă era limpede că o zăpăcise, nu vroia deloc să părăsească împrejurul casei, cu toate că de câteva ori Moromete fusese gata să arunce după ea cu parul; dar în aceeaşi clipă ea pierea pe după colţ…

Lumea ieşise într-o clipire la porţi şi se uita şi unii aveau pe chip uimire: nu le venea să-şi creadă ochilor. Şi în casa asta, parcă spuneau ei cu tristeţe, se întâmplă astfel de lucruri? Nu s-ar fi putut să nu se fi întâmplat? Bietul nea Ilie, a căzut şi el odată bolnav şi uite ce-a păţit, nici să bolească liniştit nu l-a lăsat asta care se duce în fiecare duminică la biserică. De ce s-o mai fi ducând! Unul dintre ei, un bărbat aproape mic de statură, tânăr să fi avut treizeci şi cinci de ani, cu o privire de om atât de bun, încât te întrebai dacă nu cumva el e aşa de bun fiindcă nu e în stare să fie rău, intră hotărât în curtea vecinului (căci era un vecin, îl chema Cârstache al lui Dumitrache) şi îi tăie drumul lui Moromete desfăcând braţele ca să nu-l mai lase să treacă.

— Nea Ilie, măi nea Ilie! se auzea glasul lui cu o tonalitate egală şi insistentă. Nea Ilie, măi nea Ilie. Nea Ilie, măi nea Ilie!

Moromete aruncă din mâini, cu o vigoare iarăşi de neînţeles pentru un om bolnav, parul, şi gemu:

— O, zise el, mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Apoi după o lungă tăcere continuă: Mă, nu mai vreau decât un singur lucru, altceva nu doresc: să se ducă, să nu-i mai aud glasul, să plece…

— Ei, ho, c-o să plece, nu era nevoie să se uite lumea la noi ca la ţigani, spuse Ilinca din pridvor, supărată pesemne numai din pricina asta. Ziceam că eşti bolnav şi tu te prefăceai! Mă miram eu cine umbla în cuşniţă după pâine şi lua brânza din borcan. Că mie îmi spuneai că nu suporţi decât „puţin lapte”, se maimuţări Ilinca. Ie-te-te!

Catrina însă plecă de-acasă şi nu mai ţinu seama de ameninţarea de mai înainte a Ilinchii şi îi spuse că ori merge cu ea la ailaltă în vale până se mărită, ori nu-i dă nimic ca zestre, şi o să le dea pământul copiilor Alboaicii, că tot are ea mulţi şi bietul Albei munceşte din zori şi până în noapte ca să-i ţie. Să aleagă.

Speriată de astă dată, Ilinca spuse că o să vină, gândindu-se în acelaşi timp cum să facă să nu se certe cu maică-sa pentru totdeauna. Fiindcă n-avea două, avea una singură şi nimănui nu-i e uşor să rămână fără mamă, oricât de mari şi de îndreptăţite ar fi pricinile care ar îndemna-o să rupă cu ea. Şi atunci se gândi la Niculae. Să vie Niculae pe-acasă şi să încerce el să-i împace pe părinţi. El era bărbat şi după câte ştia ea pe tatăl ei îl durea faptul că el, Niculae, nu venea pe-acasă decât o dată pe an, când avea concediu, deşi ar fi putut să vie aşa cum făceau alţii în fiecare duminică, nu era decât un ceas de mers cu trenul de la Pălămida până la gara Balaci.