Capitolul 18

Amintirea preotului plecat se şterse însă curând din sufletul Catrinei şi ura ei împotriva lui Moromete ieşi iar la suprafaţă. Drumul pe care apucase Niculae nu-i plăcea şi îl învinuia de acest lucru pe taică-său, dacă nu s-ar fi dus în anul acela la Bucureşti… Şi întâmplarea de atunci, după ce stătuse atâţia ani la întuneric, izbucni iar la lumină cu o forţă sporită. Vrând să se apere, Moromete se prefăcu că nu înţelege legătura şi spuse că de ce, drumul era foarte bun, se spunea înainte că dacă vin comuniştii la cârma ţării o să mănânce lumea. Uite că au venit şi…

Într-o zi însă Niculae se întoarse în sat şi dezminţi această părere naivă a tatălui său. Iată ce se întâmplă…

Sunase Bărăgan cu goarna să se strângă lumea la primărie că are iar notarul nu ştiu ce să le spună. (Nu plecase încă din sat acest notar.) Moromete, ca de obicei, nu se duse, deşi Bărăgan, trecând prin dreptul porţii lui, îi spusese cu glasul lui spart, pe lângă care al lui Dumitru lui Nae părea cu totul obişnuit, ca al oricărui om, iar al oricărui om părea o şoaptă pipernicită:

— Du-te, bă, Moromete, pe la primărie, că a venit alde fi-tău să ţină un discurs!

— Şi ce, bă, Bărăgane, răspunse Moromete din curte, fără mine nu poate să-l ţină?

— Ordin de la notar să se strângă toată lumea, zise Bărăgan fără să fi auzit, căci forţa glasului lui şi a goarnei în care sufla micşora pesemne atât de mult tăria vorbelor altora, încât urechea lui nu le mai prindea înţelesul.

Drept care Moromete îl înjură din curte cu admiraţie şi pe el şi pe notar fără teamă că Bărăgan l-ar putea auzi. Într-adevăr, de când plecase, nimeni nu-l mai văzuse pe Niculae prin sat, dar nu numai pentru asta lumea se adună la primărie în număr mare. Erau, de la o vreme, din ce în ce mai atenţi cu aceşti trimişi fiindcă unora începuse să nu le placă deloc ce făceau alţii şi altora nu le plăcea câtuşi de puţin ce făceau unii. Partidul comunist avea el sediu aici şi mai erau şi alte partide cu fel de fel de denumiri în care se înscriau mulţi, dar adevăratele partide de dinainte de război nu mai erau şi nu prea înţelegeau unii cum se întâmplase acest lucru. Mai mult chiar, nu înţelegeau nici cum vechii ţărănişti şi liberali stăteau cu mâinile în sân şi se uitau la valul care îi îneca fără să facă nimic… Aristide, nu se ştie de ce, îşi vânduse moara şi îşi cumpărase un restaurant la Bucureşti, se lăsase de politică, nu mai ştia nimeni ce e cu el… Trebuiau deci ascultaţi cu grijă mare aceşti tineri ca alde Niculae ăsta, fiindcă trebuia descifrat totul mai dinainte, pentru a preîntâmpina pregătiţi răul, sau, dacă va fi cumva cazul, de luat parte cât mai mult la eventualul bine, cum făcuseră cu moşioara Episcopiei, care e drept că abia le ajunsese pe-o măsea, dar oricum fusese şi asta ceva… Numai un prost ar sta acasă liniştit, după un război în care Neamţul a încercat să dea şi până la urmă a mâncat bătaie de la Rus şi când un comunist vine aici înaintea ta şi zice: puteţi să luaţi pământul care mai e al vreunui moşier, şi pământul să fie luat şi să nu vie nimeni, nici armata şi nici jandarmii să te împiedice. Poţi afla multe de la un băiat cu caş la gură, dacă ai puţină minte, şi poţi ghici din vorbele lui, cu mult înainte, la ce te mai poţi aştepta în viitor. Aşa că veniseră în număr mare, în cămăşi şi izmene, unii desculţi şi alţii încălţaţi şi cu chimire sau brâie roşii cu o simplă curea peste ele, cu pălării care fuseseră odată negre, unii cu bastoane cu gogă la cap, solemni, alţii mititei, slabi şi cu o licărire atât de mică de speranţă în luminile ochilor încât semăna mai degrabă a disperare, şi stăteau toţi împrăştiaţi în faţa acelui băiat, fiecare având aerul că s-a oprit aici ca din întâmplare şi că nu va asculta mult şi îşi va continua drumul spre treburile lui care poate că nu păreau unora aşa de importante cum erau cele de genul celor de faţă, dar erau în orice caz mai stabile şi mai durabile, pentru că fără ele nimeni, de nicăieri, nu putea trăi… Şi atunci sigur că n-aveau să piardă aci decât câteva minute, să mai vadă şi ei cine ar putea crede că îi poate învăţa pe ei ceva, afară doar cum să-i tragă pe sfoară, să le ia produsele şi vitele dacă s-ar putea, pe nimic: dar de stat să audă ce e, or să stea! Iar locul era acelaşi de aproape o sută de ani, cam de când se ridicaseră, aşa cum arătau acum, biserica, şcoala şi primăria, aceste trei puncte de sprijin ale satului, toate trei având pământul foarte bătătorit la intrare, biserica şi şcoala mai mult, fiindcă aveau curte, primăria însă n-avea decât una mică în care era ţinută şareta primarului şi un obor necesar închiderii vitelor contraveniente sau sechestrate pentru impozite, încât adunările de la primărie aveau loc chiar în mijlocul drumului, cele mai scurte bineînţeles, cum era cea de faţă, cu un caracter oficial sau semioficial, cele electorale sau culturale fiind înghesuite tot la şcoală.

Niculae începu să vorbească şi unii plecară aproape imediat, lămuriţi: băiatul vorbea ca şi notarul, doar poate cu mai multă patimă, că au făcut reforma agrară (ce reformă? care reformă?), că au răsturnat dictatura fascistă şi altele de acelaşi gen. Cei mai mulţi însă rămaseră fiindcă nu era deloc limpede unde vroia el să ajungă, şi nu trecu mult şi aflară ce era: cu toate ocolişurile pe care le făcu vorbitorul, el nu putu să-i facă să nu priceapă că nu era la mijloc nici o neînţelegere care în cazul de faţă ar fi putut îndulci lucrurile. Dincolo de frazele lui acaparatoare reieşea că partidul comunist consideră că nu era deloc bine ce se petrecea aici prin satele astea cu moldovenii goniţi de secetă, rătăcind şi dându-şi haina din spinare pentru o bucată de pâine. Şi nu numai că consideră, spuse băiatul, dar chiar se opune şi face apel la toţi să se prezinte şi să vândă la preţul oficial cerealele destinate acestor oameni bătuţi de soartă, la centrele ce se vor forma în acest scop şi că să se gândească fiecare ce-ar fi dacă lucrurile ar sta invers şi ar fi ei în locul moldovenilor şi moldovenii în locul lor? Vorbea bine şi dacă n-ar fi vorbit exact despre ceea ce vorbea, mulţi s-ar fi minunat, după cum chiar se întâmplă, dar aceştia fiindcă nu înţelegeau sau nu se considerau practic în cauză, fiindcă nu le prisosea nimic, abia le ajungea lor din cât făcuseră. Dar nu erau numai dintre ăştia adunaţi acolo.

În acest timp apăruse pe dealul care urca cu zece cincisprezece metri satul mai sus, şi la poalele căruia se afla primăria, un car cu boi. În el stătea un flăcău şi el intră liniştit în mulţime, silind toată lumea să se desfacă şi să-i lase drumul liber. Un om mai în vârstă, adică cu o experienţă oarecare în ceea ce priveşte autorităţile, ar fi înţeles ce era acolo şi ar fi ocolit din vreme pe o uliţă dosnică.

— Treci, mă, şi tu cu boii mai repede, zise şeful postului de jandarmi, unul nou, cel vechi, căruia îi luase Tugurlan puşca, ieşise la pensie şi plecase din sat.

Părea în trecere pe-acolo, dar nu era, avea şi el ordinele lui, însă nu prea hotărâte, cum învăţase el înainte. Ce era asta? O întrunire legală sau una particulară? Şi contra cui se apăra aici ordinea, în caz de dezordine, contra ţăranilor, sau a băiatului ăla care nici nu se legitimase? Încât el se adresase celui cu boii cu îndoiala şi pe chip şi în glas, care de altfel tot nu înţelesese, zdroncănitul căruţei, boii uriaşi din faţa sa şi vederea simplă a mulţimii fiind de ajuns pentru înţelegerea lui, că adică toate acestea existau şi mai mult decât atât ce mai putea fi? Oameni adunaţi acolo de pomană, care făceau totuna cu galbenul de miere al luminii soarelui, care bătea din plin la ora aceea peste întreg pământul.

O babă profită şi ea de această spărtură făcută în mulţime de carul cu boi şi trecu cu nişte pui de gâscă, cu o expresie la fel de călătorită ca şi a feciorului, deşi ea mergea desculţă pe jos… Iar şeful postului de jandarmi se îndepărtă şi el, având aerul că aceste întruniri civile erau totuşi perfect legale şi nu-i inspirau nici un fel de nelinişti, fiindcă era de faţă notarul şi asta însemna că şi el şi primarul ştiau ei ceva, altfel n-ar fi sunat cu goarna.

— Om vedea noi atunci ce-am face, ne-om descurca noi şi fără tine, zise deodată, cu o voce spartă, unul dintre cei cu chimir. Şi se adresă apoi celorlalţi: ia daţi-l jos de-acolo pe băiatu-ăsta a lui Moromete. Alde tat-său s-a procopsit chiar de dimineaţă cu o pereche de cizme noi pe un dublu de porumb şi fi-său ne face propagandă să dăm partidului comunist să împartă el egal la toată lumea. Du-te, măi băiatule, şi vezi-ţi de treabă, nu veni tu aici să ne înveţi pe noi cum să trăim, oameni bătrâni.

— Foarte rău că şi tata s-a luat după alţii, fără să-şi dea seama că cu o cizmă nu te procopseşti, dar pe ăla îl faci şi mai nenorocit…

— Dacă are cizme noi, nu e el aşa de nenorocit, zise unul desculţ, având aerul că nu s-ar da nici el în lături până nu l-ar vedea pe acela cu totul nenorocit, desculţ şi fără cămaşă pe el, adică fără nimic de tot, să-i mai rămână doar sufletul, atunci poate că nu i-ar mai lua nimic…

Câteva râsete arătară că deşi oamenii nu au fost câştigaţi de partea vorbitorului, totuşi n-au fost îndepărtaţi, li se mai putea vorbi încă, ceea ce tânărul activist şi făcu.

— Domnilor! răcni atunci unul din ei, ca şi când spusele oratorului ar fi ajuns la acea margine unde lucrurile, nemaiputând fi întinse mai departe, trebuiau oprite cu orice preţ, permiteţi-mi, domnilor!

Şi cum nimeni nu se grăbi să-i facă locul pe care şi-l pretindea înaintând, începu să şi-l croiască cu bastonul în mână, dând pe unul şi pe altul la o parte şi oprindu-se în mijlocul adunării. Era un ins cu faţa trasă, ras complet şi îmbrăcat într-un costum negru, cu pălărie bună, pe care când scoase răcnetul o dădu pe ceafă cu mâna în care ţinea bastonul. Părea să fie prăvăliaş, funcţionar sătesc, sau chiar învăţător şi chemarea să i se permită să vorbească o făcu cu o voce cu prelungiri oratorice gâtuite, parcă de nebun, pe care de altfel le şi reluă şi le păstră tot timpul cât vorbi, producând asupra celor adunaţi, aşa cum se dovedi, o adâncă turburare.

— Domnilor, zise el ridicând bastonul în aer şi subliniind cuvintele zgomotos şi agitat din tot trupul şi mai ales cu pieptul şi braţele cu care descria prin aer gesturi ca de prooroc care anunţa venirea apocalipsului, astăzi, domnilor, nu trebuie să fii comunist. Trebuie să fii… trebuie să fii… anti-comunist!

Asta era tot ce avusese de spus şi îi lucea în priviri o convingere holbată că a spus ceva atât de important şi hotărâtor încât după aceea nu mai era voie să nu se mai întâmple o dărâmare. Şi într-adevăr horcăitul lui demenţial stârni îndată tumult şi începură să se audă glasuri care cu greu ar fi putut fi închipuite cu câteva clipe mai înainte. Parcă erau zbierete de măgari furioşi, loviţi de strechie, sau lătraturi de câini flocoşi, întărâtaţi cu ciomagul de-a lungul gardurilor. N-or să dea nimic, se auzeau glasurile lor urlate atât de tare că se pierdeau în propria lor răguşeală furioasă, nimic nu vor da, nici un bob, ştiu ei ce fac, treaba lor, sunt stăpâni pe târla şi pe pământurile lor, să se ducă în p… mă-sii toţi ăia care fac pe deştepţii cu centrele lor de colectare cu tot. Să nu îndrăznească să vie cineva să le spună lor ce au de făcut, să facă la ei acolo la oraş, dacă vor să fie mai cu moţ şi să le dea ei moldovenilor să mănânce, şi să-i ţină la ei, dacă sunt aşa deştepţi. Ce e asta, să facă ei astfel de centre, cine le-a spus să le facă, i-a rugat cineva? Păi dacă nu i-a rugat nimeni, de ce se amestecă, de ce nu-şi văd de treburile lor, cu politica lor? Au politica lor, au ajuns la putere, ce mai vor? Să-şi vadă de partidul şi de ce mai au ei acolo la oraş, sindicatele-alea, şi ce mai au… Taci că se găsiră miloşii să vină aici şi să facă ei pomană altora, dar nu din buzunarul lor. Uitaseră parcă de Niculae, băiatul lui Moromete, şi mai târziu, dezmeticindu-se, cei cu scaun la cap spuseră că dacă au fost ei vinovaţi că şi-au pus mintea cu el, şi el dacă ar fi înţeles în minutele alea că tot ceea ce auzise nu i se spunea lui personal, ci celor care îl trimiseseră şi că ei făceau asta acum fiindcă îşi dădeau foarte bine seama că nu mai au pe nimeni stăpân, şi că şi lui Aristide i se mai tăiase nasul şi nu vroiau să vie alţii noi peste ei nu s-ar fi întâmplat nimic, s-ar fi putut cel mult retrage din faţa lor şi să se facă astfel nevăzut, lămurind, fără o înfruntare nelalocul ei, această ieşire a lor care „depăşise marginile”, era adevărat, dar începuse şi lor să le fie frică de ce se spunea, că o să li se ia pământul şi trebuiau să se opună acuma, cât mai aveau timp. Niculae însă se încorda ca un arc în faţa lor, şi deodată răcni el însuşi cu o voce parcă plină de triumf:

— Ba o să daţi!

— N-o să dăm! urlară atunci şi ei, cu ochii roşii şi îngrămădindu-se ameninţători şi aţâţaţi cum nu se mai poate.

— Ba o să daţi, strigă şi Niculae cu vocea ca o lamă sclipitoare.

— N-o să dăm!

— Ba o să daţi!

Atunci ei se îmbulziră pe scări şi puseră mâna pe el. Îl traseră în jos de pe trepte, îl înghesuiră cu burţile lor revărsate peste chimir şi începură să-l lovească. Individul în negru îl izbi cu bastonul în gât şi numai o mână ridicată în aer, care ea însăşi vroia să dea, feri capul băiatului de o nouă lovitură de baston care poate că l-ar fi dat gata. Stătea mai departe între ei, înfipt ca o vergea, cu chipul ca piatra albă, cu privirea lucind şi repetând din pricina surâsului care îi înţepenise pe figură, prevestitor şi sarcastic:

— Ba o să daţi! O să daţi!

— Uite că dăm! strigau ei înăbuşindu-l cu suflarea gurilor lor deschise, înghiontindu-l, împingându-l, plesnindu-l peste obraji, uite că dăm, să te saturăm, să te înveţi minte altă dată să mai vii în mijlocul nostru să ne spui tu ce trebuie să facem.

Sări notarul şi îl trase din mijlocul lor, îl vârî în biroul lui şi încuie uşa cu cheia. Nu era însă nevoie, nimeni nu urcă treptele primăriei să-l urmărească, se potoliră repede şi o jumătate de oră mai târziu putu să iasă şi să treacă chiar printre ei, fără să-i mai facă nimic, păreau că nici măcar nu se uită la el, parcă ar fi trecut nimeni printre grupurile lor dese şi nemişcate.

— Sări, mă, Moromete, şi du-te şi apără-ţi băiatul, strigase din drum Stan Moameş, cu un glas de parcă ar fi fost vorba nu de băiatul altuia, ci chiar de-al lui.

— Da’ ce, mă Stane, l-am trimis eu acolo? răspunse Moromete înfuriat. Bine i-au făcut, să se înveţe şi el altă dată să-şi mai pună mintea cu toţi proştii. Vor ei să schimbe lumea, că n-o schimbară alţii mai deştepţi, o s-o schimbe Marin al lui Radu Lungu cu Ouăbei! Uită-te şi tu la el faptă, vine în sat şi nu dă şi el întâi pe-acasă, că are şi el o casă aici unde a copilărit şi a învăţat carte, i-o fi şi lui dor de ei, de mă-sa şi tat-său…

Când dăduse acest răspuns Moromete crezuse că Stan Moameş vrusese adică să spună nu că Niculae ar fi păţit ceva la propriu, ci l-o fi încolţit cineva cu vorba, din ăştia colţoşii fără nimic în cap care n-au altă treabă decât să ia seama la ce spune un copil. Când însă auzi ce s-a întâmplat alergă acolo oprindu-se în drum pe la Parizianu, luându-l cu el, dar Niculae nu mai era de mult la primărie, iar cei adunaţi acolo aveau chipurile tăcute şi trase în jos şi arătau acum ei înşişi trişti şi întunecaţi de pornirea care îi împinsese până acolo încât puţin le lipsise să nu devină nişte ucigaşi…

— Frumos vă stă, mă, vă muma în… de nenorociţi, spuse Moromete rostogolindu-şi ochii în fundul capului. Şi proşti sunt şi ăştia, ‘le muma în… şi lor, că vă cheamă pe voi să vă spună cu frumosul, în loc să pună parul pe voi să vă sature!

— Asta ai făcut din copilul tău, strigă Catrina fără cruţare. Să ajungă să fie omorât de oameni, că n-ai vrut tu, de dragul ălora, să-l mai laşi să-şi urmeze darul cu care l-a înzestrat Dumnezeu… Dar nu e nimic, mă duc eu şi-i spun, că el nici nu ştie, şi să nu te mai vadă pe urmă la faţă câte zile ai avea… Te-aranjez eu pe tine, n-ai nici o grijă…

Într-adevăr, nimeni nu putea s-o împiedice să facă ceea ce spunea… Moromete arăta îngrijorat… Asta ar fi fost cu adevărat o lovitură… Tăcea, şi chipul lui, care se trăgea parcă în jos, arăta că rezistenţa lui slăbea şi că îndura din ce în ce mai greu această luptă în care mama dovedea dimpotrivă din ce în ce mai multă putere. Nu se mai temea nici de plecările lui de-acasă, căci întoarcerile îi erau din ce în ce mai puţin târzii şi îl aduceau îndărăt din ce în ce mai mult la fel cum plecase. Într-o zi îşi rupse cămaşa de pe el şi începu să se vaite cu un glas plin de jale zicând că mai bine ar veni o moarte să-l ia şi să scape… Şi se puse la pat, nu se mai sculă şi nu mai vru să mănânce.