Capitolul 2

Într-o zi se întâmplă însă ceva care dezvălui familiei că într-adevăr fusese vorba de o uneltire, dar nu din partea cuiva, ci se copsese singură şi îndelung în mintea tatălui.

Iată ce se petrecu… Primeau din partea celor trei câte-o scrisoare o dată sau de două ori pe an, în care unul din ei mâzgălea ca vai de lume că o duc bine… Anii care treceau micşoraseră parcă totul, ura lor că fuseseră bătuţi atât de tare înainte de a fugi, ruşinea familiei că fugiseră ca nişte hoţi… Scriau acasă ca şi când una s-ar fi răscumpărat prin alta… Dar niciodată nu spuneau ce însemna binele acela, în timp ce acelaşi Scămosu povestea în sat că îl văzuse cu ochii lui pe Paraschiv în cunoscutul costum de culoarea prafului, pe care scria, pe spinare, cu litere mari şi albe acele litere ruşinoase.

În acelaşi an, când Niculae rămase acasă, primiră de astă dată o scrisoare în plic şi înăuntru găsiră şi o fotografie. Cei trei dădeau pentru întâia oară amănunte despre viaţa lor şi iată ce spuneau, că Paraschiv nu mai lucra de mult la ucebe, că acum trecuse la setebe (Societatea Tramvaie Bucureşti) şi că era sudor autogen, câştiga atât pe lună. Nilă lucrase în ultimul an la un bloc, cărând materiale cu spinarea şi inginerul îl lăudase şi îl recomandase proprietarului care îl luase pe urmă portar. Asta era în plin centru Bucureştiului, se numea Bloc-Algiu şi se afla pe strada Cheia Roseti. Iar Achim era singurul care reuşise totuşi în comerţ, ţinea pe Calea Colentina un Consum alimentar. Urma fotografia ca o dovadă. Paraschiv arăta bine îmbrăcat, cu o banderolă mică pe braţ, pe care se vedeau într-adevăr limpede literele S. T. B., iar Nilă o şapcă pe cap pe care scria portar. Se strânseseră toţi în pridvor, fetele şi mama. Niculae nu era acasă, era plecat cu caii. Se uitau la poză încercând să înţeleagă şi ceea ce în scrisoare nu se spunea. Nilă arăta mai gras şi avea ochii albiţi, daţi peste cap, stătea în mijloc cu o femeie cu gura strâmbată de o veselie a ei din momentul acela (sau poate că aşa era se strâmbă de felul ei), iar Paraschiv la fel, cu una cam neagră la faţă, putea să fie o ţigancă (sau poate aşa era ea neagră de felul ei), veseli amândoi, în timp ce Achim era mai greu de recunoscut, cu beregata înainte, sub care atârna o cravată groasă, cu nodul cât un ghem, ai fi zis că se spânzurase cu ea şi îi ieşise în felul acesta ochii din cap.

Rămaseră cu toţii tăcuţi, atinşi de uimire. Va să zică ajunseseră bine până la urmă cei trei şi nu în zadar se zbătuseră ei să plece de acasă. Se vedea după haine, după chipurile lor şi se înţelegea şi din felul cum scriau că nu se mai gândesc deloc la ceea ce se întâmplase în dimineaţa aceea când fuseseră bătuţi cu ciomagul şi tăvăliţi pe jos: spuneau „dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite… „ şi se deducea din aceste rânduri întinse pe mai multe foi că acum, după ce au ajuns şi ei cu meserii şi au devenit bucureşteni, vor să uite ce-a fost şi să se împace cu ai lor din sat, din moment ce soarta i-a despărţit şi nu vor mai trăi niciodată împreună. Rămânea doar ca cei de aici să uite, mai ales că întrebau şi de Niculae, cum merge cu şcoala, ceea ce putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic cu nimeni, fiindcă în niciuna din scrisorile lor de până atunci nu puseseră asemenea întrebare. Nu însemna asta că ura lor contra mamei şi a fraţilor vitregi se stinsese? Ceea ce mama şi crezu, după obiceiul multor oameni care gândesc că dacă vezi tu lucrurile în bine, chiar dacă ele sunt rele, n-o să fie pe urmă vina ta că nu le-ai luat aşa cum sunt. Şi zise:

— Bine că au ajuns bine, că ajunseseră de râsul lumii cu ucebe.

Nu se ştie de ce, Moromete îşi ieşi din pepeni. Se uită la ea cu privirea sticlind de vrăjmăşie şi îi spuse:

— Taci că ai auzit şi tu de ucebe, lovi-te-ar moartea cu popa în braţe.

Nu se înţelese de ce tatăl nu era pe faţă bucuros de aceste ştiri neaşteptate, se gândiră însă toţi că în sinea lui îi părea bine, fiindcă uite că se putea spune că scăpase de grija lor şi nu mai trebuia, ca până acum, să ia altă vorbă când cineva îl întreba ce mai fac copiii ăia ai lui pe la Bucureşti. Fetele chicotiră.

— Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea dintâi poziţia ciudată a ochilor acestuia în mijlocul fotografiei.

— Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu vedeţi? Sunt beţi toţi!

— Ei taci că ştii tu, i-o întoarse mama. Ai fost tu acolo să vezi că erau beţi! Aşa arată pozele.

— Nu, că ai fost tu, zise Moromete abia stăpânindu-şi furia. De multe ori te-ai pozat tu!

— Nu, că le ştii tu pe toate, zise mama pufnind în râs, fiindcă era adevărat că în viaţa ei nu fusese să se pozeze nicăieri, şi de ieşit din sat ieşise şi ea de vreo două, trei ori, până la oraşul cel mai apropiat, la Pălămida.

— Şi muierile astea cine-or fi, tată? zise cea mică, avidă să afle tot, uitându-se acum singură cu fotografia în mână.

— Muierile lor, cine să fie, răspunse Moromete ridicând fruntea din pământ şi ţintind-o pe fată cu o privire la fel de albă ca şi a lui Nilă, deşi în ziua aceea el nu băuse nimic. Şi adăugă: sau crezi că sunt ale altora? Nu vezi cum se ţin cu ele pe după mijloc, să nu se scape? Ce se fac ei unii fără alţii dacă se scapă, nu cad jos şi-şi sparg capetele?

Mama intrase între timp în tindă şi vedea de foc, dar curând ieşi şi-şi făcu de lucru pe prispă, începu să scuture nişte ţoale vechi. Moromete se ridicase, coborâse din pridvor şi pierise nu se ştie unde. Mama se aşeză apoi pe căpătâiul roşu plin cu foi de porumb, pe care şezuse înainte Moromete şi luă iar fotografia în mână, vrând parcă să descifreze în ea înţelesul purtării tatălui. Rămase multă vreme privind-o, în timp ce fetele intrară ele în tindă şi luară seama la ceea ce se fierbea pe vatră. În cele din urmă mama, cu o expresie senină, ridică din sprâncene ca şi cum ar fi înţeles şi puse fotografia de-o parte… Nu era nimic, toane de-ale lui, cine ştie ce i s-o fi părut: cei trei arătau bine, fata cu care era Paraschiv pozat era chiar frumoasă, oacheşă cum arăta, o creştină şi ea, o fi găsit-o şi el pe-acolo şi s-or fi luat… Treaba lor, ce mai avea acuma cu ei? Bine că n-au ajuns ca alţii care au murit pe acolo de oftică! O mică nedumerire tot mai stăruia însă pe chipul Catrinei. Intră în tindă şi începu să vorbească cu fetele: Paraschiv era la setebe, asta a înţeles. Nilă era portar. Dar Achim?! Era croitor?!

— De ce croitor? zise Tita.

— Păi parcă aşa am înţeles, parcă aşa zicea în scrisoare: costum…

Fata însă se pare că se gândea acum la ale ei şi parcă nici nu auzi ceea ce spusese maică-sa: nici nu-i răspunse şi mama nu mai zise nici ea nimic.