Capitolul 3

Totul se stinsese deci acum, şi dacă n-ar fi fost Niculae care nu-şi revenea din starea în care îl aruncase hotărârea de neînţeles a tatălui (în ultimul an Moromete cumpărase de la cineva un pogon de pământ şi se spunea că mai avea bani de unul), totul ar fi putut să pară că era mai bine decât la mulţi. Nu miră pe nimeni din familie faptul că puţină vreme după primirea acelei scrisori cu fotografia, tatăl (mereu posomorât însă) puse caii la căruţă şi zise că se duce la Bucureşti. Era de înţeles, câtă vreme cei trei trăiseră pe-acolo, fără nici un rost, ce bucurie să te duci să-i vezi? Acum lasă să se ducă, sunt copiii lui, i s-o fi făcut şi lui dor de ei după atâţia ani.

Moromete plecă cu băiatul lui Parizianu, care se ducea la Bucureşti ca să rămână acolo, făcuse şi el ca şi Niculae câteva clase de liceu şi, ca şi el, trebuise să întrerupă, tot în urma unei hotărâri a tatălui, cu deosebirea că Parizianu chiar că nu mai putea să-l ţină şi îl rugase pe Gheorghe al lui „să se ducă şi el la Bucureşti şi să vadă ce-o face”. Băiatul ăsta al lui Parizianu a fost de faţă la întâlnirea care a avut loc între tată şi feciori. După întoarcerea acasă a lui Moromete, mama lui Niculae şi cu fetele trăiră multă vreme cu gândul că acolo nu putuse să se întâmple nimic deosebit mai ales că tatăl dădu din umeri când fu întrebat, ceea ce putea să însemne că nu era nici mai mult nici mai puţin decât puteai să-ţi închipui. Al lu’ Parizianu povesti însă lui alde tat-său care venise de Crăciun la Bucureşti felul cum decursese revederea între unchiu-său şi cei trei. Şi Catrina şi fetele auziră. Fetele dădură din umeri, nu prea le pasară, dar mama căzu la pat săptămâni de zile şi începând din vremea aceea se petrecu între ea şi Moromete un lucru ciudat şi teribil, asemănător cu ceea ce se petrece de obicei numai între doi tineri care abia s-au cunoscut sau abia s-au căsătorit, şi nu vorbesc nimănui despre asta, dar din pricina acestui lucru se iubesc sau se urăsc apoi toată viaţa. Ce se întâmplase la Bucureşti?

Întâi că, în timpul care se scursese de când cei trei fugiseră de acasă, Nilă îşi făcuse armata, ceea ce deodată arăta că situaţia lui bună în care îl găsise într-adevăr tatăl era de dată recentă, iar în ceea ce îi privea pe ceilalţi doi, Paraschiv nu fusese măturător de stradă decât câteva luni şi Achim niciodată. Oamenii din sat, zise Paraschiv, rânjind cu buzele lui împletite, se opresc la un punct care le convine lor, să arate că tu eşti prost şi ei sunt deştepţi. Sunt pe… măsii, ‘le muma în…, că altă treabă n-au când vin pe la Bucureşti.

Moromete tăcea. Dăduse de ei cu uşurinţă şi nu păţise nimic pe drum, fusese însă tot timpul, ca şi acum după ce îi întâlnise, tăcut. Se uita mereu drept înainte cu acea expresie des întâlnită la ţărani când merg în căruţele lor prin oraşe, că sunt numai ei singuri pe lume cu caii lor chiar dacă trec prin mijlocul unei mari mulţimi sau pe străzile cele mai aglomerate: astea sunt aşezări efemere, ei sunt stăpânii pământului şi nu ăştia care au apă în perete şi nu mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje. Numai la intrare, când dăduseră peste primele şine de tramvai oprise caii să întrebe, şi unul, care se vedea că nu e mare brânză de capul lui, tot aşa, avea şi el o curte aproape ţărănească, în loc să le răspundă prin cuvinte făcuse un gest cu mâna, adică mergeţi şi voi înainte, că tot n-o să înţelegeţi dacă vă spun… Găsiră până la urmă acea stradă…

Nilă stătea în dosul biroului lui de portar şi se ridicase numaidecât când îl văzu pe tatăl său intrând cu biciul în mână pe poarta clădirii. Era tot Nilă, nu se schimbase deloc, tot stânjenit arăta, ca şi acasă, şi la fel de greoi, cu fruntea lui încreţită, sub capela dată pe ceafă. În sat avea un fel al lui de-a sta în picioare, cu mâinile în buzunar, lângă un salcâm, un om sau un cal, cu un aer nehotărât, gata să plece din locul acela, unde continua însă să rămână cu toate acestea mult timp. Aşa arăta şi acum în faţa tatălui, şi abia după primele întrebări ale lui Moromete (unde e Paraschiv? ca şi când Bucureştiul ar fi fost tot un sat, să ştii care pe unde e) se trezi că în holul blocului era o canapea de piele şi zise:

— Hai, mă, să stăm colea! Şi avu în glas o insistenţă bruscă de parcă tatăl s-ar fi opus. Apoi i se adresă băiatului: Şi cu tine ce e, mă? Ce cauţi aici?

— Am venit la Bucureşti, răspunse al lui Parizianu.

Şi Nilă se agăţă după aceea de el, cu vocea lui moale, cu toate întrebările pe care ar fi trebuit de fapt să i le pună tatălui: Ce face Tita, ce face Ilinca, ce face Niculae? Dar ga Măria când a murit? Cu pauze mari între întrebări, aşa cum fac cei care nu vor să lase nici un înţeles să treacă prin mintea lor, fără ca ei să bage de seamă şi să-l păstreze, având însă, de câte ori deschidea gura, o mişcare greoaie a corpului, ca o respiraţie a gândirii lui încete, care tresărea şi renunţa: asta e, ce să-i faci, ce poţi să faci? Era acelaşi Nilă, cu aerul lui împovărat şi ziceai că îl ştii şi îl cunoşti. Dar se purta tot aşa de neaşteptat cu tine, ca sub pornirea unei răzvrătiri resemnate, pe care era bine s-o îndrepţi contra ta. Deşi la mare pericol nu s-ar fi putut spune că te puteai aştepta din partea lui. Moromete nu stătu mult să se mire de purtarea fiului său mijlociu şi întrerupse curând aceste întrebări fără noimă:

— Tu ce crezi, Nilă, că Paraschiv vine singur încoace, fără să te duci să-i spui? A ajuns el aşa de deştept că o să-şi dea seama de departe, prin tot Bucureştiul ăsta, că am venit eu pe la voi?

Între timp, uşa cea mare de la stradă se deschidea, intrau sau ieşeau oameni. Se îndreptau spre unul din ziduri mai în fund, apăsau pe un buton, se aprindea o lumină roşie, se auzea un bâzâit, se vârau într-un fel de cutie luminată, trăgeau de grilaj, trânteau uşa şi cutia urca în sus, în timp ce nişte frânghii groase şi nişte greutăţi se mişcau cu aceeaşi viteză în jos. Nilă se ridică încet de pe canapea, cu mâinile în buzunare şi rămase mult timp nemişcat chibzuind. În cele din urmă avu o mişcare mică cu mâna spre stradă şi rosti:

— Mergeţi şi voi şi plimbaţi-vă… Acum sunt în servici şi nu pot, dar peste un ceas sunt liber şi mă duc după Paraschiv şi Achim. Plimbaţi-vă p-acilea… Şi pe urmă vă întoarceţi…

Şi le întoarse el însuşi spatele. Dar nu plecă, stătea mai departe, aşa întors, cu mâinile în buzunare, puţin aplecat înainte…

— Să nu vă rătăciţi, zise el moale şi nehotărât, reflectând poate dacă n-ar fi mai bine să-i ţină aci în hol, dată fiind primejdia aceasta care i-ar pândi lăsându-i singuri. Pe urmă însă se decise şi arătă cu mâna afară, încă îndoit dar venindu-i acum în minte o soluţie care ştia el că e bună: uitaţi-vă şi voi acolo unde scrie Jamol, le zise el, pe blocul ăla! Şi adăugă: Vizavi e Cheia Roseti, strada noastră…

Adică să ia şi ei drept reper punctul acela pe care li-l arătase. Se vedea într-adevăr prin geamul mare al uşii o clădire uriaşă pe vârful căreia se aprindea şi se stingea neîncetat un cuvânt albastru, Jawohl. Pesemne că pentru Nilă însuşi, multă vreme, acest cuvânt cu litera m întoarsă pe dos fusese un punct sigur de orientare în marele oraş.

Paraschiv se schimbase, s-ar fi putut spune că mai îmbătrânise, iar Achim arăta parcă mai gras, sau poate era aşa din pricina hainelor orăşeneşti, pe trupul lui mic şi îndesat. Nu se mirară când îl văzură pe tatăl lor, sau poate se miraseră înainte, când le spusese Nilă. Veniseră cu pachete cu salamuri, cu franzelă şi cu sticle cu vin, înfăşurate în hârtie şi urcaseră cu toţii sus, în odaia lui Nilă, la etajul al unsprezecelea. Erau toţi flămânzi şi mai ales însetaţi. Moromete plecase pe la unu după miezul nopţii cu căruţa şi până ajunsese la Bucureşti nu pusese nimic în gură.

— Dar tu, Achime, zise al lui Parizianu, pe tine nu trebuia să te ia în armată? Parcă aşa ne-ai scris nouă ultima dată.

— Hai, mă, tăceţi din gură, se răsti Nilă, ca şi când s-ar fi omorât cineva cu vorbitul, să mâncăm şi pe urmă…

Odaia lui Nilă era mică, dar aveau loc în ea, şi foarte curată. Avea un pat alb de fier, cu saltea şi cearceafuri şi o pătură cu dungi cafenii. Lângă geamul dintr-un singur ochi se afla o masă cu două scaune, pe care o traseră în mijloc şi puseră peste ea sticlele şi pachetele cu mâncare.

— Uite, zise Paraschiv, parcă l-ar fi contrazis cineva, pe Nilă o să-l ia în concentrare, pierde postul… Şi se întoarse spre frati-său: ce-i faci, măi Nilă, dacă primeşti ordin?

— Toarnă mai bine în paharele alea şi mai taci din gură, răspunse Nilă, care, nu se ştie de ce, vroia tăcere.

Lui Paraschiv s-ar fi zis că îi plăcea că frati-său o să rămână fără serviciul lui şi râse deodată de zăngăni fereastra.

— Am vorbit eu cu domnul Algiu, zise apoi Nilă. Măcar să mă întorc, să nu mă trimeată pe linia întâia…

Dar avu un astfel de glas că nici el nu credea în ce zicea, că domnul Algiu avea să-i păstreze lui postul de portar dacă nu l-ar trimite pe front… Începură să rupă franzela cu mâinile şi s-o mănânce cu salam. Nilă părea însă încrezător, aşa în general, deşi gândul acesta, că oricum ar fi rău de el, i se amesteca rar printre înghiţiturile de pâine şi gâtul îi rămânea înţepenit, ca şi când s-ar fi uscat din timp în timp pe dinăuntru.

— Hai, mă, noroc, zise el deodată îndârjit, şi puse mâna pe un pahar, îl ridică şi îl dădu peste cap.

Apoi îl puse la loc gol şi i se văzură dinţii sticlind: asta era, de aceea i se oprea lui îmbucătura în gât şi nimeni nu vroia să-i spună, ca să râdă de el: nu băuse un pahar! Ei, acuma râdea el de ei! Şi avu un fel de scuturătură din ceafă şi îi dădu cu cotul lui al lui Parizianu:

— He! făcu, tu ai patru clase de liceu, mă?!

Asta părea să fie ceva de râs! Paraschiv se uită la el holbat şi buzele lui se învălmăşiră, parcă nu i-ar fi venit să creadă ce-i auziră urechile:

— Ce mă?! Şi ce dacă are patru clase de liceu?! Ştie carte, nu e prost ca tine.

— Ba prost eşti tu, rânji Nilă pe neaşteptate şi îi dădu iar cu cotul lui al lui Parizianu: hai, mă, nu te uita la ce spune ăsta, o să ajungă el să-şi facă casă în Colentina când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă.

Era ciudat că îi puteau trece prin cap lucruri atât de diferite şi totuşi limpezi. Nu se ştia ce era cu el, vinul parcă îi trezea mintea dintr-un somn adânc şi îl făcea mai deştept. Deci, dimpotrivă, în fotografie nu fusese câtuşi de puţin beat, ci foarte treaz, judecând după înfăţişarea lui dezgheţată de acum, după câteva pahare. Paraschiv se uită la el cu nelinişte.

— De ce să nu-mi fac casă în Colentina?! zise el. Că nu vreai tu?

Nilă răspunse de astă dată cu un glas moale, şovăind:

— E mulţi şomeri în Bucureşti, să te duci dimineaţa în Piaţa Mare să-i vezi.

— De ce să se ducă să-i vadă?! zise Achim. A dat examenul, are la mână carnetul, are leafă permanentă, nu ca tine.

— Cine are leafă? se întoarse Nilă ca un taur îmblânzit, dar care avea totuşi, coarne fioroase pe capul lui mare.

— Cum cine are?! zise Moromete mirat. Păi n-are?

— Are! exclamă Nilă cu gândurile în părţi, fără să se uite la ce era înaintea lui şi cu cine şi despre ce vorbea.

— Cum, mă, n-am?! zise Paraschiv răguşit de furie că i se punea la îndoială tocmai ceea ce avea cu adevărat.

Şi scoase din buzunarul de la piept un portofel de piele, îl desfăcu, trase dintr-una din despărţiturile lui un carnet albastru, îl trânti pe masă şi răcni:

— Uite, na, deşteptule! Ce scrie aici? Ia şi citeşte, dacă eşti în stare, că n-am luat eu carnetul ăsta că l-am găsit pe stradă, i-am pus fotografia mea şi să zic că sunt sudor autogen, dar nu sunt, să mă laud ca tine…

Nilă nu se lăudase, dar nu mai zise nimic, tot nu părea convins, îşi turnă un pahar, bău şi rămase cu fruntea în jos.

— Să te fi văzut pe tine cum rezolvai, continuă Paraschiv aţâţat, dând şi el pe gât un pahar. Ai un cazan în perete şi s-a spart, ce faci? Ăla de lângă mine a stat cu gura căscată ca tine, l-au trimis la măturat tramvaiele şi eu i-am spus că mă bag înăuntru şi lucrez acolo. Şi inginerul ca să mă încurce, zice: de ce să te bagi înăuntru când poţi să faci gaură în zid, şi vezi despre ce e vorba. Cum să fac gaură în zid, îi spun eu, să se dărâme casa? Când s-a montat s-a avut în vedere calcarul de ani de zile de când fierbe, şi-l repari! Ei? se holbă Paraschiv la fratele său, cu o admiraţie de sine pe care nu mai putea s-o păstreze doar în mintea lui, din moment ce Nilă i-o refuza.

Şi potolit şi cu încrederea în planurile lui restabilită, continuă:

— Şi atunci, de ce să nu-mi fac casă în Colentina? Locul l-am cumpărat, încet-încet mai cumpăr pe urmă şi materiale şi cu cărămida de-acolo îmi fac casă. Peste un an, doi, tragem stâlpi de la reţea şi băgăm şi lumină electrică. Şi când vin acasă, pun mâna şi ţac, se aprinde odaia. Şi mă duc şi la bucătărie şi ţac, şi lumina la bucătărie… E?! Şi tu ce-o să faci?! O să te-ntorci la grajdurile lui Tirlică din Bolintin, să ţeseli caii şi să umbli prin noroi până la genunchi.

Nilă se trezi la auzul acelui nume din Bolintin şi o secundă dinţii îi sticliră din nou. S-ar fi zis că tot ceea ce spusese Paraschiv mai înainte avea în vedere pe un altul şi nu pe el, pe Nilă.

— Nu de tine ziceam, mă, murmură el, de ăsta al lui Parizianu.

Adică? În care anume punct i se oprise fix gândul? Achim îşi înţepeni şi el gâtlejul cu cravata, neînţelegând nici el.

— Ziceam de ăsta al lui Parizianu că n-are leafă, explică Nilă, că e mulţi şomeri în Bucureşti, să se ducă şi el dimineaţa prin Piaţa Mare şi să-i vadă. Nu de tine ziceam, i se adresă el fratelui cel mare.

Paraschiv îşi vârî portofelul la loc în buzunar şi îşi turnă, lui şi tatălui, în pahar, cu un aer resemnat: nu era pesemne întâia oară când Nilă îi spunea lucruri de acest gen, ca să-şi dea pe urmă seama că el se gândise, de fapt, la altceva: trebuia să fii atent cu ăsta, că după ce spune, te lasă să vorbeşti şi mai se şi încontrează… Mâncaseră tot ce era pe masă şi Achim adună hârtiile, le mototoli şi le aruncă în colţul odăii.

— Ce face, mă, mama? zise el. Niculae mai merge la şcoală?

Al lui Parizianu crezu însă că îl întreabă pe el şi zise:

— Ce să facă, bine.

— Nu, mă, se răsti Achim şi privirea i se ascuţi, parcă ar fi avut spini în luminile ochilor: mama noastră!

Nu era neapărat o întrebare de bine, dar nici de rău, iar spinii din ochi îi ţâşniseră din pricina precizării la care fusese silit: mama, cum întrebase el, era una, iar mama noastră era cu totul altceva, n-o cunoscuseră niciodată, poate doar Paraschiv, dar nici el nu-şi mai aducea aminte.

— Ce să facă, zise Moromete apăsat, bine.

Nilă desfăcuse o sticlă nouă şi umplea acum paharele la toţi. Paraschiv mai mesteca încă, fiindcă vorbind prea mult, uitase să mănânce. Se vedea însă că avea acum gândul la ceva nou, care îl aţâţa mult mai rău ca înainte, dar îi era foame şi nu biruia în el nici gândul, nici foamea, amândouă îi puseseră parcă gheara în gât. Deodată se opri şi sughiţă. Ochii i se umflară în cap.

— Bea, mă, un pahar, zise Achim înfuriat.

Dar Paraschiv nu bău, dădu paharul la o parte şi cu buzele lui împletite se stropşi la Achim mâncând cuvinte; se ameţise şi îi juca beţia în priviri:

— De ce nu vorbeşti la…

Şi aici se poticni. înghiţi făcând ca toată osatura şi muşchiulatura chipului său să participe şi reluă:

— De ce nu vorbeşti la singu-ra-lal…

— Ce e, mă?! se sumeţi Achim cu un glas la pândă.

— De ce nu vorbeşti la singlu-ral? repetă Paraschiv.

— Ce e, mă?! se înfipse Achim iar.

— Vorbeşte la singur-lal.

— Păi cum vorbesc?

— Cum păi cum vorbeşti? De ce vorbeşti la plural?

Acum se înţelesese bine cuvântul, Achim rămase însă mai departe năucit între nesiguranţa dacă i se aducea o învinuire sau dracu ştie ce vrea acum frati-său şi de la el.

— Da’ tu cum vorbeşti? sfârşi Achim prin a se răsti vizibil uluit de pornirea lui Paraschiv şi neînţelegerea cuvintelor care păreau să adeverească astfel că sunt făcute ca să-i încurce şi nu să-i ajute pe oameni să comunice uşor între ei. Tu nu vorbeşti la plural? mai zise el.

— Ce, urlă deodată Paraschiv, mă auzi pe mine?

De duşmănie îi stropi pe toţi cu vinul care îi gâlgâise în gât înainte de a vorbi.

— Şi ce? zise Achim, tot cu ochii beliţi de furie că nu înţelegea.

— Cum ce?

— Ce vreai?

— Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.

— Şi dacă nu e?! zise Achim.

— Atunci de ce zici?

Acum se înţelesese Achim spunând mama „noastră” mamei lor vitrege, vorbise deci la plural şi îi indusese în felul ăsta pe toţi trei, în loc să vorbească la singular, numai în numele lui, adică. Şi cu această rămăşiţă de gramatică, care era poate efectul prezenţei lui al lui Parizianu acolo, cu cele patru clase ale lui de liceu, reintrase Paraschiv în atmosfera de familie faţă de care se arătase atât de senin în scrisori.

— Eu n-am nimic cu ea, nu mă interesează, zise Achim.

— Dacă nu te interesează, zise Paraschiv, atunci de ce întrebi?

— Şi ce dacă întreb? Mă doare gura?

— Atunci nu mai zi că nu te interesează.

Paraschiv arăta parcă istovit de această înfruntare cu frate-său mai mic şi faţa i se scofâlcise şi fruntea îi prinsese pete albe. Începu să tuşească fără veste, o tuse adâncă şi rea, care îi venea din piept şi nu din gât; răsuna odaia.

— Dă-i, mă, doi pumni după ceafă, îi zise Achim lui Nilă, cu o sticlire jucăuşă în ochi.

Paraschiv se linişti.

— Cui să-i dea? zise el. Mie?

Nu mai zise nimeni nimic câtva timp. Nilă se uita la Achim care băgase mâna în buzunar. Băgă şi el mâna în buzunar şi scoase un pachet de ţigări. Paraschiv întinse laba, dar Nilă întâi se feri, pe urmă, la a doua întindere de mână a celuilalt, îl lăsă. Paraschiv scoase din pachet şi puse ţigara între buze.

— Şi ce mai face, mă, Manda lui Bodârlache? îl întrebă el pe al lui Parizianu. S-a măritat?

— Nu s-a măritat, îi răspunse băiatul.

— Ce e, mă, zise Achim, ţi-e dor de Manda lui Bodârlache?

— Din pricina ei am mâncat eu bătaie de la tata în dimineaţa aia, zise Paraschiv.

— Da’ ce, numai tu ai mâncat?… Şi ce ţi-a făcut Manda lui Bodârlache?

Paraschiv însă nu vru să spună, trase din ţigare cu sete, de i se văzură dinţii, umplu odaia cu fum şi se întinse pe patul mic al lui Nilă, cu pieptul în sus. într-un târziu zise:

— Barim dacă…

— Ce-ţi pasă ţie acuma de Manda lui Bodârlache, zise Achim.

— Nu-mi pasă, dar când mi-aduc aminte de noaptea aia, parcă mă zgârie dracii în coşul pieptului.

Achim vru să-i spună iar nu se ştie ce, dar Paraschiv se ridică în capul oaselor. În colţ ziarul foşnise. Paraschiv duse degetul la gură, se îndoi ca o pisică şi ascultă la pândă. Ziarul foşni din nou.

— Să ştii că acuma îl prindem, şopti el, Nilă, ia dă-mi perna aia.

— Bă, să nu-mi murdăreşti perna, se împotrivi Nilă.

Paraschiv însă nu-l luă în seamă, trase singur perna, îi desfăcu nasturii, o despuie de faţa ei, şi făcu semn băiatului să se dea la o parte de pe pat. Vârî apoi mâna între perete şi deodată împinse patul. Prin golul făcut îi ţâşni aproape în faţă un şobolan mare. Paraschiv răcni:

— Daţi-vă la o parte! Al lui Parizianu, ţine piciorul aici pe gaura aia să nu fugă.

Între perete şi scânduri se vedea într-adevăr o gaură, dar mult prea mică faţă de grosimea şobolanului. Băiatul puse piciorul pe ea. Paraschiv desfăcu faţa de pernă şi pândea şobolanul care alerga tremurând ca o piftie pe la colţurile odăii, încerca să se urce pe pereţi.

— Stai tu, fire-ai al dracului, dacă nu te prind eu acuma pe tine, zise Paraschiv.

Şi într-adevăr, când bestia se repezi la un moment dat printre picioarele lui, Paraschiv îi puse înainte gura desfăcută a feţei de pernă şi îl văzură toţi zbătându-se şi chiţcăind înăuntru, ca un purcel. Paraschiv ţinea strâns faţa de pernă, cu ţigara în gură, şi pe chipul lui se aşternuse o expresie schimonosită, dar nu pentru că prinsese şobolanul, ci pentru ceea ce tocmai îi trecea prin cap să facă cu el.

— Bă, zise Nilă ameninţător, aruncă-l dracu afară pe coridor, să nu-l storcoşeşti în pernă, că…

— Cum afară pe coridor, strigă Paraschiv, să vie iar? Bă, da’ deştept mai eşti şi tu, mă Nilă, mă mir cum dracu te ţin ăştia pe aici şi nu te dau afară. Ia deschide fereastra, al lui Parizianu!

Băiatul o deschise. Paraschiv ridică faţa de pernă cu şobolanul, se apropie, scoase mâinile şi urlă:

— Veniţi, bă, să vă uitaţi.

Nilă nu veni, dar Achim şi al lui Parizianu se lipiră cu burţile de marginea geamului şi se uitară în jos să vadă ce-o să se întâmple. Bulevardul era înţesat de oameni, se mişcau încoace şi încolo ca într-un furnicar. Paraschiv apucă faţa de pernă de fund, o răsturnă şi o scutură în capul lor, şi şobolanul căzu în vid. Îl urmăriră cum se rostogolea în aer cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Şi când ajunse jos se auzi o izbitură, ca un plescăit într-o apă, apoi ţipete de groază, urlete subţiri de femei. Se retraseră de la fereastră şi Paraschiv râse gâfâit şi îi aruncă lui Nilă faţa de pernă în cap.

— Na, mă, zise el, te-am scăpat de gherlan!

— A căzut în capul cuiva? întrebă Nilă curios.

— Uite-al dracului că n-a căzut, zise Paraschiv, s-a făcut terci pe trotuar şi i-a stropit pe ăia cu sânge!

Şi râse iar şi se trânti pe pat cu ţigara în gură şi trase iar cu sete din ea, de i se văzură acum parcă şi măselele, nu numai dinţii.

— Şi zi, mă, al lu’ Parizianu, ce mai face tac-tău, strigă Achim, roşu la faţă şi el de vinul băut, cu ţigara între degete.

— De ce-ai venit, mă, p-aici? zise şi Paraschiv.

— A venit la Bucureşti, îl informă Nilă, dar cu îndoială, urmând, după glasul lui, ca băiatul să mai spună o dată dacă e adevărat şi, dacă vrea sau dacă poate, să mai spună şi de ce a venit, că el nu prea înţelesese.

— Ai vreun servici pe-aicea, mă? zise Paraschiv cu respect.

Putea să aibă, avea patru clase de liceu şi nu strica să vorbeşti cu consideraţie despre cineva care te uiţi la el că e mai mic, dar nu ştii ce ajunge şi poţi să ai nevoie de el.

— Sau ai venit şi tu că ai auzit că pe aici umblă câinii cu covrigi în coadă? adăugă el, văzând că băiatul tace.

Deci se putea să ajungă şi rău şi atunci n-avea nici un rost tot respectul, cu toate clasele lui de liceu. Nilă zise:

— O să stea pe la mine dacă n-are unde, anunţă şi parcă se lăudă el, dar apoi tăcu, prins parcă de mari îndoieli.

— Cum să stea pe la tine, se zborşi Paraschiv, şi dacă pleci în concentrare unde mai stă?

— Treaba lui, ce-ţi pasă ţie?

— De ce să nu-mi pese, nu mi-e nepot de văr?

— Ce, o să-l iai tu la tine? se hlizi deodată Nilă şi se uită în toate părţile atât de triumfător încât s-ar fi zis că aştepta să râdă pereţii de pretenţiile lui Paraschiv.

Achim se dădu pe spate şi râse în felul lui, de parcă se înăbuşea.

— Şi tu ce râzi, mă! blodogări Paraschiv scos din pepeni, îl iai tu? Ia să vedem unde îl iai? Şi adăugă pe deplin edificat: Deşteptule.

Se lăsă tăcerea şi câtva timp toţi trei fumară, pierduţi în plăcerea pe care le-o făcea lor tutunul. Paraschiv rânjea mereu, trăgând din ţigară şi avea pe chip acea expresie amestecată a celui ce caută pe îndelete în creierul lui ce să mai scoată din ceea ce venirea atât a tatălui cât şi a nepotului îi stârnea amintiri. Se uita la ei şi toate se cântăreau în el şi îi apăreau pe faţă cum se schimbă lumina când trec norii prea repede pe un cer nestatornic. Nu se topiseră prea mulţi ani de când nu-l mai văzuseră pe tatăl lor, dar totuşi erau ani şi ce făcuseră ei trei fugind de acasă şi furând, atât de nepăsători faţă de o posibilă întoarcere, pe care fapta lor n-o mai îngăduia? Ce putea tatăl lor să înţeleagă din ceea ce ei îi arătaseră şi ce trebuia el să ghicească din felul lor gâtuit cu care se răstiseră ceasuri întregi unii la alţii? Ce să înţeleagă acum din tăcerile lor fără rădăcini, din fumul ţigărilor lor? Că degeaba avea băiatul acela al lui Parizianu patru clase de liceu, că nu era adică, şi n-avea cum să fie altfel decât ei, sau chiar dacă avea să fie, asta era ceva atât de îndepărtat încât până atunci totul avea să se uite, toate cuvintele şi toate gândurile, spuse cu glas tare sau doar lăsate să fie înţelese dintr-o gâjâitură sau mârâitură? De asta le ardea lor acum, ce era cu al lui Parizianu?

— Paraschive, Nilă, Achime, zise deodată Moromete cu glasul lui de odinioară cu care îi scula dimineaţa din somn pe cei trei, Paraschive, Nilă, Achime, repetă ca şi când cu adevărat urma să-i trezească dintr-un somn în care însă trăiau cu ochii deschişi şi care le punea viaţa în primejdie, ascultaţi… Ascultaţi că am ceva să vă spun o singură dată… Sunteţi copii mei orice-aşi face, şi eu sunt tac-tău, oricum aţi vrea voi s-o întoarceţi… A venit timpul să recunoaştem fiecare… Greşit a fost că nu v-am lăsat în sat să vă arăniţi… Greşit a fost că aţi fugit de acasă când puteaţi să vă faceţi rostul vostru şi să munciţi pământul… Dar dacă voi aţi uitat de acest lucru, eu n-am uitat… După fuga voastră n-am avut decât un singur gând şi gândul ăsta a fost la voi… Cum să fac… Cum să procedez ca să aflaţi că muncesc pentru voi şi că puteţi să vă întoarceţi fără grijă şi să găsiţi tot pământul la un loc cum fusese?… Şi mi-am reparat greşeala mea, am muncit zi şi noapte să pun la loc pogoanele vândute… Şi am reuşit… Am mari speranţe, dacă nu-l mai dau pe Niculae la şcoală (şi n-o să-l mai dau fiindcă îi ajung şi lui clasele care le-a învăţat să se arănească şi el) să mai cumpăr un pogon şi să refac totul complect şi să-mi mai rămână sa ne facem noi, adică eu şi mă-ta şi ăilalţi o cojmelie alături şi să vă rămână vouă casa, s-o măriţi şi să vă însuraţi în ea… Paraschive, Nilă, Achime e timpul să reparaţi şi voi greşeala voastră… Am la mine banii, nu vă vorbesc în vânt… Întoarceţi-vă acasă… Ce vă aşteaptă pe voi aici, măi, copiilor?! Să muriţi într-o odăiţă ca asta, în timp ce acasă aveţi bătătura largă şi pământul întins cât vezi cu ochii?… Să fie de aur meseria ta, Paraschive, şi tu să câştigi bani cu duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portar şef şi nu face să trăieşti printre oameni străini care nu te cunosc de când erai mic, cum te cunosc cei din satul tău şi te jucai prin ţărână cu ei… Un bine a ieşit pentru voi stând aici trei ani în Bucureşti, n-aţi pierdut timpul degeaba, aţi învăţat ceva, ştiţi şi voi ce e lumea şi ce sunt oamenii, da atât încât să vă daţi seama că o clipă mai mult dacă mai staţi n-o să mai puteţi să vă întoarceţi înapoi chiar dacă aţi muri… Şi de ce să muriţi când sunteţi băieţi tineri? De ce să pieriţi în floarea vârstei? Paraschive şi Nilă şi Achime? Ai?! De ce să vă prăpădiţi?!…

Era ca şi când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era adevărul care se oprise deasupra lor la toţi, părinte şi copii, şi nu mai vroia să părăsească odaia. Moromete tăcu. Peste feciori căzuse o tăcere împrăştiată în cuvintele tatălui, neputându-se despărţi în trei părţi, înţelesul lor îşi pierdu din putere şi ajungea la urechile celor trei micşorat şi demn de dispreţ. Ce mai vroia şi ăsta acum? Cine l-a pus să se răsucească aşa atâţia ani, să mai muncească pentru ei, aşa cum zisese, când dacă i-ar fi întrebat pe ei mai din vreme… Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la un om cu o fire ca a lui pe care i-o cunoşteau de când erau mici… Veşnic istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui după ce toată tinereţea îşi bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic şi că să fie ei muntele acela de aur, şi degeaba se duce Paraschiv cu căruţa, că trece pe lângă nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit?! Îi vrea îndărăt acasă? Va să zică e bun acuma Paraschiv! Şi te pomeneşti că e bun şi Nilă! Mai târziu ei spuseseră ce mai gândiseră încă în clipele acelea: că aşa era, cât o duseseră rău prin Bucureşti, alde tat-său nu vrusese să audă de ei. Şi acum când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă, iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic şi tot tat-său le-a făcut şi le-a dres. Încât, nu văzură, după nesfârşita tăcere care se aşternu în odaie, cum pe chipul încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră broboane de sudoare.

— Nu vreţi, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă şi Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea deasupra voastră nu mai există.

Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea la o parte, cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă, o deschise larg, o lăsă aşa deschisă şi începu să coboare scările. Dar cu toate că nu trântise în urma lui acea uşă, nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau măcar să-l însoţească şi să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar dacă nu mai putea să facă lucrul acela care li-l cerea el, ţineau la el şi-l înţelegeau…

… Şi se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra mereu acea uşă deschisă în urma lui, doar-doar se vor întoarce băieţii lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la şcoală, deşi ar fi trebuit, dacă ar fi înţeles că nu mai era pentru el, pentru Moromete, nici o speranţă… Cei trei erau duşi pentru totdeauna…