Capitolul 6

În schimb însă, Niculae, fără să arate vreodată că ţine cu maică-sa, începuse cam de pe atunci să facă aşa cum îi spusese ea, să se înstrăineze adică de tatăl său şi cu timpul chiar să vorbească din ce în ce mai puţin cu el. Trăgea cu urechea la vuietul întâi îndepărtat al războiului, apoi din ce în ce mai apropiat, pentru ca apoi chiar să vadă cu ochii trecând peste sat în valuri, unul după altul, rostogolindu-se spre apus, întâi nemţii în fugă, şi apoi ruşii după ei… După care se făcu iar linişte şi contingentele mai vechi începură să se întoarcă în sat. Cei mai tineri rămâneau însă mai departe sub arme, fiindcă pentru ei războiul abia începea.

Când băgă de seamă, Moromete încercă să-şi recâştige fiul şi începu prin a-l lăsa în pace cu muncile, ştiind, desigur, cât de mult îl chinuia pe băiat să-l pui la muncă şi că era suficient să-i dai cartea în mână ca să faci din el un miel. Dar mai credea el oare în carte după ce atâţia ani îl silise să nu se mai apropie de ea? Mai credea, sau mai bine zis nu încetase o clipă să nu creadă şi să nu citească pe furiş, fiindcă niciodată nu se petrecuse cu el acea contopire cu lucrul pe care i-l dădeai să-l termine şi nu reuşise să facă din el un băiat priceput, asemănător cu alţi copii din sat care se dovedesc încă de la o vârstă crudă nemiloşii ţărani ce vor deveni nu peste mai mult de zece ani, adică să se însoare, să vorbească tare, să înspăimânte un bou cu un pumn făcându-l să scotă un răsuflu scurt pe nări după o lovitură dată în spate, să-şi înjure nevasta cu acel amestec de sentimente în care autoritatea şi dragostea se schimbă în cursul chiar al unui singur cuvânt spus şi să facă să se afle că ştie, dacă o să fie nevoie, să pună mâna pe măciucă şi să dea fără şovăială la cap oricui ar îndrăzni să se lege sau să-i fure ce este al lui, chiar şi un cap de aţă.

Îl trimitea de pildă să măture oborul şi să dea coceni la iapă, care fătase. Niculae se ducea în obor dar tatălui i se părea pesemne că durează prea mult acest măturat şi răcnea: „N-ai auzit, mă, să dai coceni la iapă?” Niculae lăsa maturatul şi se ducea după coceni şi la întoarcere, cu ei în braţe, ocolea o furcă aruncată acolo cine ştie de cine. „Ridică, mă, chiorule, furca aia de jos, nu vezi că o să te înţepi în ea?”, se auzea iar de pe undeva de unde îl urmărea vocea tatălui şi Niculae se apleca să lase cocenii jos şi să ridice furca, şi atunci se apropiau paşii din locul unde se auzea vocea şi Niculae parcă ar fi avut capul de lemn, astfel de sunet scotea palma ca de curea lipindu-se de tidva lui.

Îşi revenise cu încetul şi ajunse flăcău, şi îl sprijinea acum atent pe tată în toate treburile, dar tot nu se purta în mod obişnuit, în privire întârzia să-i apară, ca la ceilalţi, acea strălucire aprinsă când pe dinaintea lui îşi legăna trupul o fată sau o muiere tânără; rămânea umbrită ferind vechea strălucire de pe vremea când era elev şi ca nişte găini bete se învârteau fetele în preajma lui, fără ca el să le vadă. Iar cele care ştiau prea multe aveau expresii de nelinişte când îl priveau, ca şi când vederea acestui flăcău le-ar fi amintit cu spaimă că ele pierduseră de mult ceea ce el încă păstra, deşi era băiat: credinţa că dincolo de poartă se găseşte o grădină şi în grădină se găsesc încă neculese florile nevinovăţiei. Ele se tăvăliseră însă de mult în aceste flori şi ştiau că pentru ele grădina îşi schimbase pentru totdeauna înfăţişarea.

Cam prin vremea când Moromete începuse să-l lase în pace cu treburile, o fată îl prinse totuşi în capcană. Trecea într-o dimineaţă de sărbătoare prin Cotoceşti (cătunul în care erau adunate aproape toate neamurile lui Aristide), îl trimisese taică-său să ia un dublu de la cineva care nu vrea să-l mai aducă îndărăt, şi pe drum îl chemase la un moment dat peste o ulucă glasul şoptit al unei muieri care îl chema să intre înăuntru. Era în dreptul casei unuia dintre cei care aveau porţile mari; un om care nu era bogat dar trăia bine, îşi dăduse fata la o şcoală profesională… îl chema Costică Roşu… Era de Rusalii, sărbătoare în care morţii se cinstesc prin praznice date acasă fără slujbă şi la care se mânca pilaf din făină, din porumb dat la piatră ca să iasă doar un fel de grăunţe care erau fierte în lapte şi îndulcite cu zahăr, sau din orez. Înainte de praznic, gazda spăla pe toată lumea chemată pe picioare, obicei rămas în sat din ceaţa îndepărtată a timpului. Niculae ezită… „Păi, ţaţă Gherghino, se bâlbâi el, eu… „, dar în cele din urmă intră.

Bâlbâială asta nu era numai a lui. Casa lui Costică Roşu fără să fie mai mare decât a altor oameni bogaţi din comună, cu trecerea anilor începuse totuşi să pară că e. În primul rând curtea era de trei ori cât una obişnuită şi era plină de fanare, hambare, coteţe, grajduri, pătuluri şi căsuţe mici de porumbei, ridicate sus pe un soi de prăjini înalte cât un salcâm sau lipite de acoperişurile pătulurilor. Porumbeii împânzeau aerul când zburau, Costică avea sute, de toate culorile şi de toate soiurile, jucători şi prăsitori, ştafete, dintre cei care cântă sau dintre cei care se giugiulesc tot timpul. Se ştie că rudele acestei familii mâncau cât voiau carne dulce de porumbel. Pe o rază mare a satului nimeni nu mai creştea aceste păsări, ştiut fiind că cei care aveau puţini îi pierdeau, fiindcă se lipeau în cele din urmă de un cârd mai mare şi se amestecau şi nu-i mai puteai pe urmă nici cunoaşte şi nici aduce înapoi. De prin aceste construcţii ale gospodăriei lui Costică se zăreau coşuri de locomobile, piese detaşate de batoze, grape şi boroane mari, rotile şi cormane cu care gospodarii îşi cultivau hectarele… Dincolo de curte se întindea grădina… Părea fără sfârşit, fiindcă pe lângă pomi şi zarzavaturi era plină şi de bălării, lipane cât roata căruţii şi bozi nemaipomeniţi, ai fi zis dacă n-ai fi ştiut ce sunt, că trebuie să fie un soi de struguri, cu fructul lor negru, pe care unii ţărani îi cereau voie lui Costică să-i culeagă şi să facă din ei ţuică (atât de rea încât era de mirare că nu mureau bând o asemenea distilaţie otrăvită). Grădina dădea în râul satului pe care îl împingea mult spre mijlocul văii spre care se trecea pe un pod de lemn, cu pilonii atât de vechi încât creşteau din ei, câteodată, firişoare de iarbă şi mici flori de câmp… Găinile lui Costică Roşu ouau pe sub aceste bălării şi bozi din grădină; umblau câinii după ele şi îi vedeai nu o dată cum fug pe vale cu ceva alb în gură. Tot atât de adesea însă se auzea din Cotoceşti şi câte un trăsnet de puşcă de răsunau văile şi se ştia atunci că alde Costică Roşu a mai redus cu unul numărul câinilor care dădeau târcoale orătăniilor lui. De altfel nu numai jigodiile care se apropiau astfel de gospodăria aceasta uriaşă aveau un aer hăituit. Femeile sau copiii care din cine ştie ce pricini trebuiau să împingă marea poartă de la drum a curţii aveau în ei un aer nesigur, gata s-o închidă dacă cine ştie ce semn li s-ar fi părut că face ca intrarea lor, deşi cunoscută sau dorită de unul din membrii familiei, s-ar putea să nu fie dorită de ceilalţi, sau chiar de unul singur dintre toţi, şi-atunci cel mai bun lucru era să rămâi dincolo în drum şi să aştepţi acolo să ţi se spună ce să faci. Din pricina asta erau sărbători şi obiceiuri care ocoleau casa lor. Femeile se fereau duminica în zori la cimitir, după ce se termina jelitul morţilor, să se apropie de înstărita muiere a lui Costică şi să-i ofere colacii lor mici, să nu se spună cumva că s-au dus să primească colacii ei frumoşi şi mari, sau cozonacul cu care îşi umplea coşniţa. Unele se mai apropiau, dar nu dintre cele socotite sfioase sau cu ruşine şi tot aşa se întâmpla şi de sărbătorile Rusaliilor, când grupuri de băieţi şi fete intrau prin curţi la spălatul picioarelor. Le vedeai cum ocolesc două feluri de case: pe cele prea nevoiaşe, unde ştiau că gazda o să le dea păsat de porumb rău făcut, de nu puteai să-l mănânci (şi nu intrau câteodată chiar dacă femeia, cu o înfăţişare speriată, văzând că băieţii şi fetele nu vor, ieşea la poartă şi îi chema cu gura), şi pe cele prea bogate, să nu zică pe urmă că au intrat să mănânce străchinile lor dulci de orez cu lapte, fiindcă acasă nu aveau. Cutare putea să se ducă, nu era chiar cea mai mare necuviinţă, dar pe urmă acasă ai lui îi scoteau totul pe nas, nu-i fusese, i se spunea, ruşine să intre acolo, să creadă lumea că e nemâncat? Astfel că, bogatul şi săracul se pomeneau la sărbătoarea morţilor făcând amândoi acelaşi gest de umilinţă, ieşind lângă stâlpul porţii şi chemând în şoaptă: Florico, Gheorghe, hai veniţi!

Astfel intrase şi Niculae în ziua aceea în marea curte a lui Costică Roşu. Fusese ultimul chemat, în curte mai erau şi alţi băieţi şi fete, cei mai mulţi desculţi (Rusaliile cădeau în iunie), toţi foarte veseli şi gata să se supună obiceiului. În mijlocul curţii gazda pregătise două căldări mari cu apă fiartă, în timp ce rudele o ajutau pe muierea lui Costică aducând pelin din fundul grădinii. Presărară iarba argintie în jurul căldărilor şi făcură acelaşi lucru până la scara pridvorului, să calce băieţii şi fetele pe ea când aveau să urce şi să se aşeze la masă – şi spălatul picioarelor începu. Spălau cele două femei, bătrâna şi nora, şi trecu apoi la căldare, cu mânicile şi rochia sumese, şi fiica. Şcoala ei profesională n-o scutea de treburi în casă, asta nu însemna că ea se omora cu ele. Era o fată cu mişcări încetinite şi stăruitoare şi când începu să spele, după un timp bunica striga la ea cu acea voce parcă a altcuiva, care ştie dinainte că vorbeşte zadarnic, dar că nici altceva mai bun nu are de făcut: „Hai, Ileano, dă cu mai multă apă, eu am spălat trei şi tu de-abia unul”.

Ileana parcă nici nu auzi, dar nici bătrâna nu mai stărui, nu era acuma timpul, în zi de sărbătoare, să-i spună în faţa străinilor ceea ce îi spunea pesemne de mai multe ori pe zi la ei în casă. Niculae îşi scoase piciorul gol din sanda, îl puse pe buza căldării şi fata începu, cu mişcările ei moi, să-l spele şi pe el. Mâinile îi erau închise la culoare, cum îi era şi obrazul. Deasupra piciorului flăcăului întârzia îndelung, şi gâtul ei oacheş, pe care alunecau în părţi două cozi negre, cu străluciri de castană, stătea liniştit sub ochii lui. La al doilea picior se întâmplă ceva, fata scăpă săpunul din mână şi se aplecă fără veste şi începu să-l caute, cu braţul dezvelit până la umăr, pe fundul căldării. Băiatul îşi pierdu echilibrul în aceeaşi clipă şi se feri să nu se sprijine de ea şi atunci mişcarea fetei se opri şi ea ridică privirea în sus şi se uită la el. Niculae puse din nou talpa pe buza căldării. Fata scoase săpunul, dar îl scăpă din nou şi din nou se uită la el. De astă dată lovită de o buimăceală care îi încetini şi mai mult mişcările, de parcă ar fi picnit-o somnul, şi păstrând o mână pe piciorul lui, fata se aplecă şi căutând săpunul îi atinse o clipă cu sânii coapsa. Între timp mama şi bunica terminaseră cu ceilalţi şi care cum îşi scotea piciorul de sub braţul care îl scălda cu mici lovituri de apă fierbinte, călcând pe pelin, o lua vesel spre pridvor şi de acolo se uita în voie peste curtea aceasta întinsă în care poate nu intrase niciodată până atunci.

Niculae însă nu se grăbi să urce după ce fata îl lăsă, arăta parcă supărat de ceva, se încruntase, se dăduse mai la o parte şi stând aplecat peste genunchi se sprijinea de tulpina unui măr care crescuse chiar alături de pridvor şi îşi tot lega şi dezlega mereu curelele de la sandale. Parcă se cocoşase şi nu mai putea sta drept şi nu ştia ce să mai facă să nu bage cineva de seamă că nu-şi mai putea dezdoi spinarea. Gazdele chemară pe tineri într-una din odăile casei şi acolo se aprinseră lumânările înfipte în colaci, mama fetei intră cu o oală nouă în mână în care ardea tămâie, cu busuioc verde şi iarbă albă la mănuşe, tămâie deasupra luminilor care în umbra dimineţii de vară a odăii tremurau în flăcările lor ca şi când ar fi ars direct din mierea galbenă din care fusese stoarsă ceara, picurau pe coaja pâinii şi îngheţau în şiroaie aurii; fetele şi băieţii se închinară toţi deodată şi vocea bătrânei spuse ceva de odihna şi pacea sufletelor celor morţi. Apoi se aşezară toţi la masă şi se aduseră străchini pline cu orez cu lapte şi apoi nuci şi covrigi.

Niculae amuţise şi după prânz se duse la horă şi rămase tot aşa mut, uitându-se la fata lui Costică Roşu dintr-o parte şi de la distanţă, cu luciri întunecate în ochii lui care până atunci fuseseră luminoşi ca o oglindă.

Când soarele se lăsă dincolo de salcâmi şi începu să cadă amurgul se duse acasă, mâncă şi după ce întunericul se aşternu negru peste sat, plecă şi se duse în Cotoceşti. Nu rămase însă pe uliţi, coborî în vale la pod şi acolo se aşeză jos şi începu să se uite în grădina lui Costică Roşu. Nu se vedea nimic, iar în întunericul nopţii, pătulurile şi toate acareturile abia zărite printre salcâmi şi pomi apăreau, pe cerul luminat doar de stele, mai îndepărtate şi mai mari, stârnind o clipă în băiatul singuratic care se uita la ele îndoiala că s-ar afla pe nişte locuri ştiute. Podul de lemn era însă acolo prezent şi sigur, ca şi apa râului care curgea susurând în liniştea nopţii.