Capitolul 5

Şi iată că Parizianu răspândi în sat ceea ce aflase de la fi-său. La început Moromete nu observă, dar zilele în care în casă începu să nu se mai facă ba focul în sobă, ba mâncarea să fie bună de dat doar la porci, ba să lipsească de dimineaţă şi până seara atât mama cât şi fetele, începură să se ţină lanţ. „Bă, strigă Moromete cu glasul lui cu care altădată băga groaza în toţi, ce e cu voi? Vă omor pe toţi.” Dar nu se mai sperie nimeni, fetele îi arătau dosul, iar mama se îmbrobodea îndelung în faţa oglinzii şi rostea chiar înaintea lui, cu un glas în care răzbunarea ţâşnea cu violenţă ca dintr-o fântână, izmenindu-se ca să-i imite glasul lui din clipa aceea, topit adică de dragostea lui mălăiaţă pentru feciori: Măi copiilor! Măi copiilor!

Fetele însă nu se înţeleseseră cu mama, ele ştiau una şi bună că orice-ar fi zis tatăl lor acolo la Bucureşti, cei trei n-aveau să se mai întoarcă şi asta era singurul lucru care le interesa. Încât după ce trecu un an, se potoliră şi începură să se poarte iar bine cu tatăl lor, cu atât mai mult cu cât, deşi era război, Moromete continua să câştige mereu cu drumurile lui la munte şi le dădea bani să-şi cumpere de zestre. Catrina însă continua să spună că o să se ducă „la ailaltă în vale” şi cu timpul prinse ură şi pe fete. Cuvintele „mă duc la ailaltă în vale” începură să revină în gura ei încărcate de ameninţări întunecoase („o să vedeţi voi!”), stârnind până la urmă în cele două surori o înverşunare surdă împotriva „Alboaicei” care nu se ştie ce-i spunea ea când se ducea pe acolo de reuşea s-o tragă parcă cu aţa. „Mă duc la ailaltă în vale” începu să însemne în glasul mamei că se ducea la cealaltă fiică, spre deosebire de astea de aici, pe care le făcuse cu Moromete şi care „îi semănau” că primeau bani de la el în loc să-i dea peste mână.

Ce-o atrăgea acolo „în vale” atât de tare? Amintirea primului ei bărbat, cu care nu trăise decât câteva luni, a tinereţii care se dusese, a casei în care se întorcea în zori de la cel de-al doilea bărbat la care ţinuse şi unde născuse a doua oară? Sau cu adevărat ura ei împotriva bărbatului era aşa de mare încât chiar se gândea să spargă casa şi să-i lase? Chiar nu mai putea fi dres traiul lor nici cu preţul unei vieţi care îi lega şi care, orice s-ar fi zis, era acolo sigură în bătătură, cu casa şi cu cele două loturi şi fără cei trei? Cei trei nu mai erau, ce mai vroia? „Păi asta credeţi că e în toate ale ei?” se mira câteodată Moromete, dar răspunsul Catrinei care nu întârzia arăta că tatăl se ferea şi că se simţea totuşi încolţit de ceva nemilos care nu numai că nu-l ierta dar ameninţa să se ţină de el cu o îndârjire din ce în ce mai mare şi să nu-l lase nepedepsit până în clipa morţii. „Ai crezut că n-o să auzim, spunea mama cu obrajii arzând în flăcări de duşmănie nepotolită. Toată viaţa ne-ai minţit până n-ai mai putut nici tu şi te-am crezut, şi ce ţi-ai zis: «Ia să mă duc eu la feciori, că a venit vremea!»„ Ridica pumnul în aer şi ameninţa: „Nu scapi tu numai cu atât, că o să mă duc eu la ailantă în vale. N-o să mă duc acuma, ştiu eu când o să mă duc!” „Ei, când o să te duci?” mai răspundea Moromete curios, fără să-şi dea seama că nu mai avea în spate o familie în care cuvintele şi gesturile lui să fie încărcate cu înţelesuri cu atât mai adânci şi mai de temut, cu cât erau menite să ţină în cumpănă porniri atât de diferite şi de neîmpăcat venind de la nişte copii care ei înşişi aveau nevoie, chiar în fiinţa lor oarbă, de un stăpân care să nu ţină la niciunul din ei dar să-i ţină totuşi pe toţi în frâu. Acum însă, silit să ţină doar la cei care îi rămăseseră, nu ştiuse să ţină aşa cum ar fi trebuit şi cea dintâi care se răzvrătise împotriva lui era chiar mama, care ar fi trebuit să-l înţeleagă.

„O să mă duc când o să intri în anul morţii şi o să începi să zaci, răspunse Catrina speriindu-le până şi pe fete, care încercară să o potolească, dar nu cu prea mare convingere, fiindcă ştiau că pământul e în mâinile ei şi ţinea de puterea ei la care cât să dea. Iar fetele astea, să prind eu vreuna că stă lângă tine, o brazdă de pământ dacă o să vază de la mine!”

Moromete ieşea afară sau se ridica de unde era şi o lua spre poarta de la drum ca spre poarta mântuirii: dincolo de ea era lumea, mai blândă decât femeia pe care o lăsa în casă, putea să se ducă şi el în lume şi să scape…

Dar nu se ducea, cu toate că uneori întârzia până după miezul nopţii şi pe Catrina o apuca neliniştea îndârjită, că putea în felul acesta să rămână fără el. Nu cumva s-o fi dus de tot? Dacă nu se mai întoarce? În asemenea clipe părea înghesuită de îndoieli dacă făcea bine ceea ce făcea. Tot ameninţându-l în felul acesta şi neascunzându-i ura pe care i-o purta putea într-o zi să-l facă să nu se mai întoarcă. Asta era una. Şi în afară de asta anul acela al morţii lui părea tot atât de îndepărtat ca şi al ei, zece ani diferenţă mai mult sau mai puţin nu mai însemnau nimic de la o anumită vârstă în sus, iar pe de altă parte, cum de uitase ce zicea Cristos, că trebuie să ierţi greşiţilor noştri de şaptezeci de ori câte şapte? Încât valul de ură, fără să-şi micşoreze puterea, se retrase totuşi din purtările mamei şi fu acoperit cu rugăciuni, fără ca prin asta să devină mai blândă. Domnul Cristos nu i-a gonit pe negustori din templu lovindu-i cu frânghia? N-o îmblânzi nici măcar Alboaica (această fată care avea atâtea daruri) venind ea acum pe la Moromeţi, cu intenţia neascunsă de a o potoli pe mama ei la care ţinea.

Aducea cu ea ba un copil, ba altul, fiindcă ieşeau din fiinţa ei copiii cum ies fructele dintr-o ramură tânără (avusese noroc că Albei al ei nu nimerise pe front şi venea des pe acasă), făcuse vreo patru. Catrina rămase neînduplecată, dar cu atât mai statornică pe drumul bisericii şi când dintr-o vorbă a cuiva sau cine ştie din ce pricină, mai ales de pildă când îi ajungeau la urechi clevetiri că degeaba se duce ea la biserică, că n-o să ajungă ea în rai după cum a trăit când era tânără, aprindea candela sub icoana lui Cristos din perete, se lăsa la pământ şi îşi pleca foarte tare fruntea într-o umilinţă atât de totală încât se vedea că nu mai simţea şi nu mai auzea pe nimeni în jur; stătea aşa ceasuri întregi fără să i se audă glasul, cu umerii încovoiaţi şi cu trupul sprijinit în genunchi şi în pumni. În acest timp fetele treceau prin casă cu treburi, dar n-o turburau din rugăciunea ei chiar dacă o căuta sau o striga cineva la poartă. Se ducea una din ele şi spunea că nu e acasă, să vie mai târziu, acuma e plecată… Duminicile arăta ea cel mai bine, îi străluceau ochii când se întorcea de la biserică şi adesea strălucirea aceasta ţinea şi a doua zi şi a treia zi. A patra, a cincea şi a şasea zi se întuneca iar, dar venea iar duminica şi fetele o vedeau pe drum cum se întorcea cu alte muieri, veselă de parcă se întorcea de la o nuntă, ţinând mănunchiul de busuioc în mână parcă nu ca pe o floare de evlavie păstrată în amintirea slujbei, ci de triumf, menită parcă altor amintiri. „Ce slujbă a ţinut azi părintele Alexandru, spunea ea adresându-se celor două fiice şi lucirea ochilor îi creştea brusc întinerind-o. În loc să staţi aici cu ăsta bătrânul (ăla nu era deloc bătrân, dar ea se credea în acele clipe fată mare şi nu mai vedea în el decât un sfrijit care se mira că putea să-i fie bărbat), mai bine aţi veni şi voi acolo să auziţi şi voi cum arată părintele Alexandru cu mâna spre cer!”

Acest părinte Alexandru de care vorbea ea şi care venise în locul părintelui Provinceanu, îmbătrânit, ţinea, spre supărarea celor doi dascăli, slujba de la începutul până la sfârşitul ei, fără să sară nimic, şi nu înţelegea să revină asupra acestui obicei cu care el, încă de la început, preot tânăr şi neştiutor, venea de pe băncile facultăţii de teologie şi voia să-l introducă aici într-o biserică ţărănească. Ajunseseră cu anii să se certe şi Catrina luă bineînţeles partea preotului. Dascălii săreau răspunsurile, preotul revenea asupra lor silindu-i s-o ia de la capăt, iar lumea din biserică băga de seamă şi la sfârşit se amestecau şi îl întrebau pe parohul cel tânăr: „Ce este, părinte, de ce nu vă înţelegeţi? Fiţi şi sfinţia-voastră înţelegător, sunt şi ei dascăli bătrâni şi cântă amândoi bine”. Asta era adevărat, cel puţin unul din ei avea un glas care vara se auzea prin uşa bisericii până la pod, ai fi zis că îngerul cobora asupra lui şi îl înzestra în orele acelea cu o astfel de voce frumoasă, înaltă. Ca om însă, acest dascăl era cam grăbit, avea treabă acasă, şi se învăţase cu preotul cel bătrân să termine slujba în cel mult un ceas şi jumătate.

Pe de altă parte iarna nici femeile nu răbdau să stea mult în biserică şi preotul rămânea cam izolat, dar nu se dădu bătut. Făcu rost de lemne, încălzi soba de fontă şi continuă să ţină slujba aşa cum înţelegea el. Când pleca, Catrina îl însoţea spre centrul satului, în văzul tuturor. „Frumoasă slujbă mai ţii, părinte”, îi spunea ea şi se mai descreţea la faţă şi se făcea şi el mai vesel. Mergeau împreună până în centru şi acolo Catrina se oprea, preotul o lua spre casa lui şi ea le aştepta din urmă pe muierile cu care venise, să continue drumul.

Cu timpul începu să cunoască bine viaţa părintelui cel tânăr şi aşa se face că într-o zi se întoarse cu obrajii roşii de indignare. Aflase chiar de la el că n-o ducea bine cu preoteasa, că o prinsese cu unul din învăţători (era şi ea învăţătoare) şi că se dusese la protopop şi îi ceruse să-l mute din Siliştea în altă comună, nu mai putea sta aici. „Părinte, şoptise atunci Catrina Moromete (şi povestind scena acasă, în clipa aceea îi ţâşniră lacrimile), nu pleca, părinte, nu lua în seamă păcatul, o să treacă vremea şi lumea o să uite”. „Nu se poate, răspunse hotărât tânărul paroh, trebuie să plec.” Şi plecase. În locul lui veni altul, dar timp de câteva luni Catrina nu se mai putuse duce deloc la biserică. În ziua aceea, şi apoi în prima duminică după plecarea tânărului paroh, nu mâncase nimic şi stătuse toată ziua în pat, potrivnică şi neclintită. După vreun an reîncepu să se ducă regulat la biserică şi apoi după încă un an starea de dinainte îi reveni. Din când în când însă tot o mai auzeau în casă, aşa din senin, cu privirea năpădită brusc de o lumină ciudată: „Ce-o mai fi făcând părintele Alexandru!” „N-o mai fi putând de dorul tău! îi răspundea atunci Moromete batjocoritor. În locul tău aşi pune caii la căruţă, l-aşi lua pe Albei să-i mâie şi m-aşi duce după el: Părinte, uite-mă şi pe mine, i-aşi zice.” Şi adăuga subliniind cu umerii neputinţa dar şi renunţarea lui de a înţelege ce e în capul unei femei: „Uite-aşa!” Fetele chicoteau şi aici parcă s-ar fi putut zice că dragostea mamei pentru părintele plecat i-a adus în suflet destulă lumină ca să-i ajungă toată viaţa şi să-l ierte deci pe Moromete pentru lucrul acela pe care îl făcuse în timpul războiului când se dusese la Bucureşti. Era neîndoielnic, mai ales când o auzeau spunând cât de frumoase erau odăjdiile acelui preot şi ce bine îi stătea cu ele, spre deosebire de cel care venise, care cu toate că nu era nici el bătrân, dar nu era aşa înalt şi subţirel ca părintele Alexandru şi nici n-avea ochi aşa mari şi frumoşi ca ai lui.