Capitolul 8

Tocmai în acel an se mărită Tita, şi Niculae în loc să se apropie de tatăl său se lipi de proaspătul cumnat, pe care îl cunoştea de fapt de mic, îl chema nea Sandu (numele celălalt, Dogaru, fiind bun doar pentru cei mari şi pentru autorităţi), o luă pe Tita îndată ce se întoarse de pe front şi se termină războiul. Toată ziua Niculae era văzut pe la el prin curte, Sandu stând jos şi cioplind vreun ţăruş sau dregând vreo roată, sau vreun gard, sau lângă caii scoşi afară şi legaţi de un salcâm, pe care îi ţesăla şi îi buşuma îndelung până le făcea pielea ca mătasea. Era, acest Sandu, un ins cam mare, cu chipul cât un cârpător de vârât pâinea în ţest, dar cu arcuiri blânde ale gurii de îngăduinţă dispreţuitoare când se uita la un om, şi cu voce mai degrabă fără culoare, dar mult încetinită ca pentru a da timp fălcilor lui late să se poată pune în mişcare şi celui care îl asculta să se uite mai bine la el şi să vadă şi dincolo de ceea ce spuneau cuvintele. Fiindcă atunci când vorbea ai fi zis că i se făcuse milă de cuvintele pe care le spune, aşa mici şi bicisnice cum sunt ele, când trebuie să zici de pildă: dă-mi toporul ăla, sau mişcă roata asta mai aşa, hai să mâncăm. În felul ăsta chiar şi acţiunile implicate în cuvinte păreau parcă tot timpul puse sub semnul îndoielii, să-i dai un topor, dracul să-l ia de topor, să mişti roata, dacă vreai s-o mişti, că poţi s-o laşi şi aşa, sau să te duci să mănânci, mare brânză, ca şi când nemâncat nu poţi să stai! Şi din pricina asta cuvintele şi lucrurile din jurul său parcă se lipeau de el şi el, cu labele lui tinere şi blânde, le dădea parcă la o parte îngăduitor, conştient că nu le poţi alunga orice ai face, şi că cel mai bun lucru e să te foloseşti cât mai practic de ele şi să tragi de pe urma lor foloasele care-ţi revin. După aia le arunci dracului într-un colţ şi stai jos la soare pe iarbă cu picioarele desculţe şi vezi ce mai e. În asemenea clipe Sandu avea un fel de surâs care era atât de total, luau adică parte la el nu numai ochii şi obrajii, ci parcă şi picioarele, genunchii şi chiar spinarea lui imensă, lată ca un pat, în comparaţie cu a lui Niculae, surâs care putea să dureze ceasuri întregi şi să nu dispară din fiinţa lui chiar dacă în acest timp s-ar fi înfuriat sau l-ar fi înjurat pe el cineva. Niculae şi toţi care îi erau apropiaţi puteau astfel să-l vadă adresându-se câte unuia cu care avea ceva: „Mă, al lui Boldeaţă, dacă te mai aud că te legi de mine, mai mă înjuri, pun mâna pe tine şi-ţi rup junghietura gâtului”. „Hai, mă, nea Sandule, că nu e adevărat”, răspundea acela al lui Boldeaţă cu ochii răciţi de frică. „Eu nici nu aud ce spui tu acuma”, zicea Sandu şi îl întreba apoi pe acelaşi ce se aude cu altceva, vreo treabă pe care o avea el cu altul pe care al lui Boldeaţă îl cunoştea. Astea erau cele două stări ale lui: în timp ce se ocupa de lucruri, şi după ce nu se mai ocupa. Niculae îl ştia cam de pe când plecaseră cei trei de acasă, venea deseori pe la ei, scotea un pachet de cărţi din buzunar şi zicea: „Ce dracu-i facem, mă nea Ilie, noi nu mai jucăm un tabinet?” „Păi să jucăm, răspundea Moromete, dar cu cine?”, „Păi mă duc eu să-i chem pe nea Costică al Joachii, pe nea Matei Dimir şi pe Nae Cismaru” (ăştia erau noii prieteni ai lui Moromete, nu cu mult mai tineri decât el, cu care se ducea iernile cu căruţele la munte). „Păi dacă zici că te duci, du-te”, zicea Moromete şi, la acest răspuns, Sandu îl descoperea atunci lângă el pe Niculae (în vacanţe, de Crăciun şi Paşti, sau în vacanţa mare). Se uita la el, îi băga un deget în burtă şi îl întreba: „Ce mai faci, mă Cioroşbulingă?” „Ce să fac, bine”, răspundea Niculae.

De ce îi spunea el Cioroşbulingă şi ce însemna de fapt numele ăsta, nu ştia şi nici nu vroia să afle nimeni, dar de ce îi băga un deget în burtă asta da, era un semn de simpatie, dar nu la adresa lui, ci a soră-sii mai mari, după cum s-a şi văzut mai târziu.

Înainte de asta însă Sandu Dogaru stătu în concentrare doi şi apoi încă trei ani pe front, de unde se întorsese cu o gaură în coaste lungă de aproape jumătate de metru şi cu tâmplele brumate, deşi nu avea încă nici treizeci de ani. Rămăsese însă acelaşi – sau cel puţin aşa părea – şi venise şi cu o explicaţie a lui despre războiul din care abia scăpase. I-o dădu lui Niculae îndată ce o luă pe Tita, chiar a doua zi după nuntă, când băiatul veni pe la el şi îl găsi pe Sandu în mijlocul curţii, aşezat jos şi scobind un trunchi de lemn uscat să facă piuă de zdrobit sare în casă. „Scăparăm, mă, Cioroşbulingă, de păsărelele alea care se ouau în capul nostru, să ne facă mai puţini. Asta e, când ne facem mai mulţi, mai vin nişte păsărele, ne mai micşorăm, şi pe urmă iar… Gaura asta a mea în coastă e de la un ou de-astea!”

Niculae era toată ziua pe la el şi cine trecea pe drum îi vedea stând jos pe iarbă, Sandu cu o enormă pălărie pe cap cu borurile trase în jos din toate părţile şi cu o cămaşă albă colilie strânsă de un brâu roşu, Niculae subţirel şi neîmplinit, desculţ şi cu capul gol, cu o frizură tăiată scurt şi dată într-o parte. Din când în când tesla sau ciocanul din mâinile lui Sandu se opreau în lucrul la care meşterea, aşa înfipt, minute întregi şi în timpul ăsta el îi spunea lui Niculae fără să ia mâna de pe unealtă nu se ştie ce, vorbe îndelungi şi cu neputinţă de ghicit de nimeni, după care, cu un gest de parcă aceste vorbe s-ar fi prelungit prin mână spre lucruri, Sandu scotea tesla sau ridica ciocanul de pe lucrul acela şi se ocupa cu scobirea sau rotunjirea lui iarăşi un timp nemăsurat de lung şi cu clătinări din pălăria aceea ca o roată care vroiau parcă să spună că lucrurile în existenţa lor sunt bine încleştate şi că numai omul nu se ştie ce mama dracului tot vrea… nişte ouă d-alea. să-l mai potolească… Frânturi de cuvinte pe care Tita, curioasă, le auzea când trecea pe lângă bărbatul ei ca din întâmplare cu un vas sau cu un alt obiect în mână.

Spre toamna aceluiaşi an într-o dimineaţă spre prânz Catrina Moromete era în grădină şi îi ajuta feciorului cu furca să facă nişte glugi de coceni, tatăl plecase pe la gară să vândă ceva, le lăsase lor treaba asta s-o facă. Era ceaţă încă din zori, dar acum era aproape prânzul şi nu se ridica deloc, ba parcă chiar se făcea şi mai groasă, şi s-ar fi zis că ziua nu mai avea oră, cu lumina aceea a ei spălăcită şi cu salcâmii cu coroanele mâncate până la trunchi, înghiţiţi cum stăteau în negura deasă. Unda dealurilor care tăia domol săritura câmpiei peste sat nu se mai vedea nici ea deloc şi satul părea acum lipsit şi de spaţiu, nu numai de timp cu elementele plutind peste el într-o curgere de pulbere albicioasă care nu se mai ştia ce e, nu mai fusese văzută niciodată. O cioară fâlfâi pe deasupra grădinii numai cu zgomotul şi se pierdu pe deasupra caselor, urmată curând de o puzderie, ale căror ţipete o opriră pe mama cu furca în aer, ca la un semnal ştiut numai de ea, descoperit în aceste croncănituri care umpluseră cerul. S-ar fi zis că umblau în depărtare pe sub nori, zgâriind cu ciocurile lor ascuţite creierii liniştiţi ai negurii. Când năvăliră peste sat se păru că pustiul din ţipetele lor şi pâlcurile numeroase înghesuite ce se amestecau de-a valma vor împrăştia norii şi vor începe să smulgă crengile salcâmilor, acoperişurile caselor şi gardurile fumurii dimprejurul curţilor. Împânziră satul şi se lăsară peste coşuri şi fanare. Altele se îngrămădiră prin cuibare ori prin podurile părăsite. Cârâitul lor făcu să nu se mai audă de nicăieri nici un alt zgomot şi tăcerea nu pieri din sat nici după ce ciorile se adunară de peste tot şi zburară mai departe.

— Ce-o fi?! zise mama şi deodată lăsă furca jos şi o luă spre casă.

Intră în tindă, trecu dintr-o odaie în alta, reveni pe vatră şi îşi aduse aminte: da, băgase pâinea sub ţest, povesti ea mai târziu, şi din pricina cocenilor o uitase, se gândise că trebuie să se fi ars, vârâse vătraiul în capul ţestului, îl săltase şi trăsese pâinea afară. Când o luase în mână să vadă cum e, i se rupsese în mâini în şapte bucăţi. O băgase din nou aşa ruptă, astupase marginile ţestului cu cenuşă fierbinte şi se întorsese în grădină să-i ajute mai departe lui Niculae la făcutul glugilor. Nu ştia cât trecuse de la venitul ei în grădină şi o dată auzise în partea aceea a caselor unde stătea fiica ei măritată, ţipete. Nu sta departe Sandu, aci la pod, casa din colţul răspântiei. Lăsase furca şi alergase la drum şi de la drum spre pod, lângă case se vedea lume adunată şi se auzeau mereu ţipete înalte. Era o căruţă care se opri chiar în dreptul casei lui Sandu şi mamei i se tăiară picioarele când văzu, se apropie şi se uită: întins între scoarţele largi ale căruţei, înroşite în câteva locuri de sânge, stătea Sandu galben, abia suflând. O luaseră caii cu el la vale şi îl călcase roata căruţei. Cine nu ţipa povestea cum se petrecuseră lucrurile, cum din pricina ceţii caii s-au speriat de un câine care ţâşnise fără veste dintr-un şanţ unde mânca o cioară, şi el a sărit jos fiindcă nu mai putea să-i oprească din hăţuri, pusese piciorul pe răscruce şi alunecase înainte pe şleauri. L-au ridicat pe braţe şi când l-au văzut aşa mare şi prăpădit pe dinăuntru, dus pe mâinile oamenilor, cele două mame: a fetei şi a lui Sandu au leşinat, fiindcă de cinci ani îl aşteptase Tita să se întoarcă din război, se întorsese şi uite că nu era nici o jumătate de an de când se însurase. Niculae veni şi el la căpătâiul lui, şi Sandu îl recunoscu şi îi şopti înainte de a muri tot în felul acela al lui de parcă îi era milă de cuvinte, dar de astă dată cam supărat că i se luase puterea şi avea glas slab: „Uite, mă, Cioroşbulingă”, îi zise şi renunţă să mai spună restul, zicându-şi poate că nici pe patul de moarte cuvintele sau lucrurile la care se referă ele nu merită să le spui numele şi să vorbeşti despre ele.