Capitolul 9

La şase săptămâni familia şi rudele se gândiră din timp să-i facă lui Sandu un parastas mare. Timpul se răcise şi frunzele salcâmilor şi florile de prin grădini se îngălbeniseră, în dimineaţa aceea se întâmplă însă să fie soare şi cald. Familia şi rudele mari ale lui Sandu hotărâseră, pentru ca parastasul să fie aşa cum îl doreau toţi, să cheme să slujească la el patru preoţi, doi din sat şi doi de prin cele din preajmă, vroiau într-adevăr un parastas mare.

Totul era gata din timpul nopţii şi dimineaţa înainte ca lumea să înceapă să se strângă, fetele măturară bătătura şi întinseră chiar în mijlocul ei o masă atât de lungă încât cei care treceau pe drum şi nu apucau să vadă crucea albă de lemn bătută pe stâlpul porţii, cu numele lui Sandu şi anii la care se născuse şi murise scris pe ea, credeau că e vorba de vreo nuntă sau împăcăciune. Copiii, în număr mare, aşteptau zgribuliţi şi cu privirile mărite, nu atât de răcoarea dimineţii de toamnă care era dulce în ziua aceea, ci de mirosul de varză, fasole, friptură de pasăre şi ţuică fiartă care umplea aerul până departe.

Când soarele se urcă la un stat de om, cei patru preoţi coborâră în faţa curţii lui Sandu şi intrară doi câte doi în curte. Lumea se feri în lături uitându-se în tăcere la patrafirele lor bogate care prin coloritul lor aduceau, aci printre salcâmi şi sub cerul limpede de toamnă, ceva din interiorul bisericii unde slujeau, din clipele de taină ale dimineţilor de sărbătoare când preoţii ieşeau din altare şi îmbrăcaţi în aceste odăjdii cântau ridicând ochii spre cer şi îmbălsămând aerul cu mirosul cădelniţelor lor încărcate cu tămâie.

Înăuntru peste două paturi erau întinse capetele, nişte colaci împletiţi de o albeaţă moale şi învârfuiţi cu colivă amestecată pestriţ cu bomboane şi plointe. Cei patru preoţi deschiseră cărţile şi familia şi rudele, care niciodată nu sunt cu totul gata în astfel de momente, îşi făceau semne disperate şi şopteau: „aduceţi lumânările” şi apoi: „să se aprindă capetele”. Unul din preoţii străini chiar vorbi gros, cu o voce sunând clar parcă a răspuns de liturghie:

— Aprindeţi capetele; aduceţi tămâie şi lumânări mari pentru slujbă.

Se aprinseră lumânările, se înfipseră în colci, preoţilor li se dădu câte un şervet lung şi alb în mână – pe care aceştia le ţineau agăţate de mânecă şi atârnând în jos – şi slujba începu. Întreaga casă, curtea, grădina şi împrejurimile se umplură de cântecele ce se auzeau din odaia unde se slujea. Trecuse mai bine de un ceas şi preoţii tot nu ieşeau.

— De ce ţine aşa mult? întrebă cineva.

Slujba abia ajunsese la jumătate şi glasul unui preot tocmai cânta, poruncind: … „Pentru ca să ne învrednicim noi ascultaţi sfânta evanghelie” şi toată lumea, cei dinăuntru ca şi cei de afară, se lăsară în genunchi şi îşi plecară capetele. În sfârşit slujba se termină şi cei patru preoţi ieşiră apoi afară în timp ce se adresau familiei şi rudelor de astă dată ca simpli oameni, spunând „Dumnezeu să-l ierte” fără să cânte. Îşi scoaseră odăjdiile şi le dădură unui om de-al lor care le duse în trăsura cu care veniseră. Rudele şi cei care ajutau se mişcau acum de colo până colo aşternând pături pe mesele improvizate de brad din mijlocul bătăturii şi cărând în braţe şi cu coşniţele străchini şi linguri, pâine tăiată în felii, oale mari cu fiertură şi mâncare.

— Toată lumea să stea la masă! se auzi cineva spunând şi în aceeaşi clipă copiii se repeziră la coadă şi încălecară pe băncile lungi făcute pesemne anume pentru ei înghesuindu-se şi înghiontindu-se. Haide, reluă acelaşi glas, poftiţi şi sfinţia voastră.

Lumea începu să se aşeze şi cei patru preoţi luară loc în cap, pe scaune cu spetează, spre deosebire de ceilalţi care stăteau pe scaune fără. Se începu împărţirea mâncării în străchini, în timp ce de o parte şi alta a şirului lung de mese doi oameni cu o damigeana în braţe împărţeau la rând câte o ceaşcă de ţuică fiartă fiecăruia. Cei mai bătrâni şi rudele mari se aşezară în capul mesei, aproape de cei patru preoţi, toată lumea începu să mănânce şi preoţii ridicară pe rând paharele pentru odihna celui dus dintre ei. Începutul mesei trecu astfel repede, fiindcă de obicei la un astfel de praznic, după pomenirile preoţilor, reluate apoi de ceilalţi mai săraci, străini de familia care prăznuia şi cărora li se dădea să bea la toţi cu o singură ceaşcă şi ziceau „Dumnezeu să-l ierte” sau „să-i fie ţărâna uşoară”, începea să se mănânce bine şi mai ales să se bea zdravăn. Dar nu la toţi li se dădea mult de băut, ci numai la cei chemaţi şi aşezaţi într-un anume loc al mesei şi aceştia nu erau prea mulţi faţă de numărul celor obişnuiţi să colinde nechemaţi la toate pomenile, copii zdrenţăroşi şi cu ochii mari şi chipurile negre, inşi a căror ocupaţie principală era cum să-şi astâmpere foamea, bătrâni învechiţi în sărăcie, văduve prăpădite, toţi amestecaţi la un loc cu cei mici, mâncau până ce se umflau. La o astfel de pomană cum era cea dată de familia lui Sandu ei veneau şi cu trăiştile în care aruncau tot ce rămânea de la masă, pâine multă, bucăţi de carne, felii nenumărate de mămăligă şi unii scoteau pe furiş şi câte o oală şi goleau în ea farfuriile copiilor care se saturau mai repede şi îi îndemnau să mai ceară ca să ia ei. Se întâmplau câteodată şi încăierări, repede stinse prin înhăţarea celor în cauză şi gonirea lor prin grădină, să nu vadă lumea şi potolirea lor cu darea la fiecare din mâncarea pentru care se încăieraseră. La parastasul ăsta însă nu se întâmplă nimic, toţi ăştia îşi înţesară tot ce aveau ca loc în care se putea pune, de la burţi până la trăiştile lor jigărite. Nimeni nu-i luă în seamă. Niculae mâncă puţin din ciorba de pasăre şi din friptura care se puse pe farfurii, bău însă de câteva ori din ţuică, câteva ceşti mărişoare, şi de la un timp stătea şi se uita alături la masa preoţilor şi parcă aştepta ceva. Chipul lui îşi pierduse în aceste şase săptămâni de când murise cumnatu-său liniştea senină a trăsăturilor şi ochii îi rătăceau străini peste oameni. La cei din preajma lui acum la parastas, după ce dăduseră toţi câteva ceşti de ţuică peste cap, le pieri încetul cu încetul pioşenia aceea de la început şi deveniră mai voioşi, se uitau la el şi rosteau pomeniri ca şi când ar fi rostit urări, în timp ce Niculae nici nu-i vedea, atras din ce în ce mai mult de cei patru preoţi, care mâncau în farfurii de marmură, şi cu tacâmuri de fier, spre deosebire de toţi ceilalţi care mâncau fără furculiţe şi cuţite şi doar cu linguri de lemn din străchini smălţuite.

— Părinte, să vă întreb ceva, zise Niculae aplecându-se spre cei patru preoţi şi, rămânând aşa aplecat, încât cel de lângă el trebui să se ferească mult ca să poată mânca mai departe, continuă: sunteţi ca şi cei patru evanghelişti, patru, aşa că o să-mi răspundeţi…

— Întreabă, taică, zice cel din sat, binevoitor: auzise că acest băiat fusese cândva elev şi îi răspunsese cu oarecare consideraţie…

— Părinte, reluă Niculae, cumnatu-meu a murit de şase săptămâni, fără să ştim pentru ce, nimeni nu ştie. Eu am să vă spun mai pe urmă ceva, dar sfinţia voastră ce credeţi?

— Nenorocirea, taică…

— Nu, părinte, stai, să vedeţi, să vă spun mai bine, zise Niculae repede. Oamenii vorbesc, adică un om poate să se gândească la orice…

Mâinile i se frământau pe masă şi urmăreau, vorbind, un anume lucru şi glasul îi era muncit şi privirea vie.

— Sfinţia voastră, reluă el, aţi îngropat o grămadă de oameni şi când îi îngropaţi nu vă e frică? Cum se poate să-i îngropaţi părinte? aproape că strigă el. Cum să bagi oameni în pământ şi pe urmă să-i acoperi cu lopata? Sunt câini, părinte?

— Aşa e osânda, taică, zise preotul căutând să se desprindă de acest tânăr care începea să nu respecte legea praznicului şi vorbea ce nu se cuvine, dacă ar fi după noi, n-am mai muri niciunul şi ne-am înmulţi ca frunza şi ca iarba…

Dar băiatul nu se desprindea, atras de cei patru preoţi cu o forţă irezistibilă şi capete începură să se răsucească o clipă spre el, să audă ce spune.

— Părinte, mâncaţi şi beţi la moartea unui om şi sfinţia voastră chiar vă trudiţi şi cântaţi şi primiţi bani, iar ălora din fund chiar le pare bine când moare cineva, să poată să se sature şi ei din când în când. Părinte, strigă băiatul îndârjit pe neaşteptate, de ce a murit cumnatul meu? De ce l-aţi băgat în pământ?

— Eşti ca o salcie primăvara, n-ai de ce să te vaiţi, taică, zise unul din preoţi, scuturând parcă din mustăţi şi din barba lui neagră cu multe fire argintii în ea, vrând parcă să arate că iată cum se găseşte să cârtească tocmai unul aşa de tânăr care, cu toate că nu ştie ce e aia viaţa, gândul lui e la moarte.

— Niciunul nu s-a gândit, părinte, continuă Niculae, de ce a murit din senin un om, dar el ştia, mi-a spus-o de mai multe ori, zicea că e o boală, am să mor, măi Niculae, aşa mi-a zis şi mi-a spus şi boala. Dar el mi-a spus, părinte, că pe toţi ne paşte boala asta, o să intre în sat pe furiş şi chiar despre un parastas ca ăsta a vorbit, un parastas general, cu laude…

— Nu înţeleg, taică, zise preotul mâncând înainte. Aşa e obiceiul, trebuie făcut parastas pentru odihna celui care e chemat de Dumnezeu.

— Laudele ce ni se vor aduce vor fi un parastas, aşa mi-a spus şi mi-a mai spus: „o să mor, măi Niculae, şi n-o să apuc parastasul ăsta!” Cum să apuce el parastasul lui trăind? La cine se gândea el că o să-i facă parastasul înainte să moară? La cine se gândea el, părinte, sfinţia voastră trebuie să ştiţi.

— Niculae, îi şopti atunci Ilinca aplecându-i-se pe la spate la ureche, du-te puţin în casă că vrea naşa să-ţi spună ceva.

— Ce naşă, sări deodată băiatul desfăcând violent braţele şi ridicându-se în picioare. Ce, suntem la nuntă aici? Suntem la parastas şi fiecare trebuie să-şi aducă aminte cum vrea el de nea Sandu, că dacă nu, răstorn masa cu voi şi vă dau pe toţi afară.

— Stai jos şi vorbeşte mai încet că se uită lumea la noi!

— Lasă să se uite.

— Nu ţi-a făcut bine băutura.

— Bine că ţi-a făcut ţie, du-te la locul tău…

— Maică, stai jos şi mănâncă, zise atunci şi mama lui, dar fără să se îngrijoreze, uitându-se la el cu privirea înotând în lacrimi de jale şi parcă înţelegându-l: îi era drag de el, zise ea clătinând din cap la dreapta şi la stânga într-un vaier mut, toată ziua se ducea pe la el şi stăteau amândoi în mijlocul curţii şi vorbeau… Şi uite că plecă şi nu apucă şi el să-şi vază nevasta cu copil, că a lăsat-o cu copil în ea, săraca, cinci ani l-a aşteptat…

— După nuntă, zise Niculae parcă înnodând spusele lui cu ale maică-si, ieşeam într-o zi în grădină de dimineaţă, vream să-mi caut un ciomag să mă duc la el la deal, îmi spusese tata să mă duc să văz ce e cu nişte porumb care se veştejea, ziceam că să-l întoarcem şi să punem nişte otavă. Ia să mă duc cu nea Sandu, mi-am spus eu, poate merge şi el, nici nu răsărise soarele, era devreme şi senin. Mă duc la el şi intru în curte şi îl văz că dormea pe prispă singur, soră-mea era în casă, se sculase şi ea şi aprindea focul în vatră. Era cam la o lună după nuntă, cum v-am spus. „Bună dimineaţa, cumnate, îi zic, te-ai sculat?” El n-a răspuns. Dormea cu capul spre hambar şi era puţin întuneric. Mă aplec peste căpătâiul lui şi mă uit să văd ce face. Nu dormea. Stătea cu faţa în sus, cu ochii deschişi şi se uita… O mână o avea scoasă afară cu o ţigară aprinsă între degete şi care arsese singură: uitase să mai tragă din ea. „Ce faci, nea Sandule, mai dormi, i-am spus eu iar, vreai să mergem la deal?… Poate întoarcem nişte porumb, mi-a spus tata… n-ar fi rău… „ El nu-mi răspunde, dar văd că se mişcă în aşternut şi se uită ţintă la mine. Pe urmă se ridică încet şi-mi spune: „Ce să căutăm la deal, măi Cioroşbulingă, nu vezi că eu mă duc la vale?” „Dar ce ai cumnate, îi spun eu, te doare ceva?” „Hai că merg, răspunde el. Merg, merg, merg… „ Aşa a spus de trei ori şi rar şi mişcând înainte din cap. Pe urmă s-a sculat, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva şi am plecat. Pe drum şi-a făcut iar o ţigară, a scos amnarul şi a încercat să dea foc la iască. Nu m-am uitat să văd ce face, dar când mă întorc să-l strig, chiar atunci lăsase mâinile în jos şi dăduse drumul pietrei şi amnarului… „Ce-ai, cumnate?” îl întreb eu. Îl văd că începe să meargă şi tace. Am ieşit la mirişti şi ne apropiam de locurile noastre. Când ne-am oprit, eu am vrut să merg peste răzor. „Niculae, zice, stai, unde te duci?” „Pe locuri”, îi răspund. „Ce cauţi?” „Să văd ce e cu porumbul”. „De ce?” „Cum de ce? întreb eu. Ca să vedem!… „ „Ce să vezi?” îmi ia el vorba din gură. Se uita la mine şi îmi strângea mâna. „Cumnate, îmi spune el, ascultă aici, mi-a intrat un vierme în os!” „Ce vierme, nea Sandule, ce vorbeşti?!” „Un vierme negru, pe măduva oaselor… „ „Fugi de-aici cumnate, oi fi visat urât!” „Nu, nu, e un vierme, vezi, de când am venit de pe front îl simt cum se mişcă pe os, ascultă aici, stau eu şi mă gândesc, n-am nimic, nu e o boală pe care să ţi-o îngrijească altul. Începe întâi de pe os, pe urmă vezi o grămadă de prostii, de nimicuri. Cum te văd eu acum, că ai sprâncenele negre şi nasul ca o piatră albă, şi cum calci pe un muşuroi mic de furnici… Aşa începe: vezi o grămadă de fleacuri şi te gândeşti anapoda la ele. Şi te tot uiţi… Şi tot uitându-te, le vezi că nu mai sunt ca la început. Se umflă, se fac mari, deschid gura şi parcă râd de tine; pui degetul alături jos şi nu vezi nici o deosebire: ce mi-e degetul, ce mi-e pământul. Altele se mişcă, ţi se pare că nu mai ştii ce sunt, uiţi de unde ai plecat şi stai aşa… Şi pe urmă iar o iei de la cap. Cum sunt eu acuma, mi se pare că ce am de făcut, n-aş vrea să mai fac. Ăsta e începutul… Te uiţi în sus şi nu înţelegi nimic… Şi când te uiţi în jos şi-ţi vezi căruţa în bătătură, parcă te trezeşti din somn şi nu mai ştii nimic… „ „Cumnate, îi spun eu, dacă nu te odihneşti mai mult?! Stai şi te odihneşte!” Ce vă uitaţi aşa, strigă deodată Niculae cu privirea scăpărând, dând scaunul la o parte şi ridicând braţul. Uitaţi-vă încolo, în sus, dacă e ceva, nu vă uitaţi la mine cu îmbucăturile în gât. Ce mai vreţi? Asta e tot, sufletul lui era în trupul lui, s-a dus şi voi staţi aici cu fălcile mari şi mâncaţi… Şi dumneata, părinte, care le ştii pe toate, ce poţi să spui, de ce murim, de ce ne mai naştem dacă trebuie să murim?

Se opri şi se apropie de cei patru preoţi dând pe omul de lângă el la o parte, care nu vroi şi atunci se răsti la el:

— Dă-te la o parte de lângă mine… De ce ne mai naştem, părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul care îi facem acum parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruţa? A scăpat cinci ani de gloanţe şi bombe şi n-a scăpat de un câine care mânca o cioară şi i-a speriat caii. Asta era hotărât dinainte. Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia asta că el trebuie să moară?

— Cei ce nu mor, nici nu se nasc, taică, spuse preotul bătrân al satului bând foarte însetat, ca şi când tot ce se întâmpla nu-l surprindea cu nimic, văzuse el destule şi asta de acum i se părea cea mai în ordinea lucrurilor. Nu mor decât cei care se nasc, taică, şi întrebarea se pune cum e mai bine, să te naşti, dar să mori, sau să nu te naşti deloc, dar nici să nu mori. Eu zic că e mai bine să te naşti; iar în ce priveşte decizia, când urmează să mori, nu cunoaştem decât puţine din măsurile Domnului.

— A, răcni deodată băiatul şi apucă în aceeaşi clipă cu o mână masa s-o răstoarne şi cu cealaltă să tragă de pe ea faţa încărcată cu străchini şi pâine. Afară cu voi, duceţi-vă în pământ dacă v-aţi născut ca să muriţi, să arunc eu bulgării cu lopata peste tronul vostru. Afară, afară din curtea lui…

Se făcuse alb la faţă, îl luară repede de-acolo şi îi vorbiră la ureche, să nu mai strige, că se uită lumea. Şi unul din preoţi zise că băiatul ăsta nu trebuia să bea ţuică, a mai văzut el pe cineva, tot aşa, se tăvălea pe jos şi făcea spume la gură… Ăsta de aici nu e chiar aşa de rău, dar tot nu trebuie să mai fie lăsat să bea, să i se dea vin, că vinul e mai moale şi n-a auzit până acuma să i se facă cuiva rău de vin, dar de ţuică… O femeie se adresă alteia zicând să ţie minte şi să-i spună mamei lui Niculae ce zice părintele, să ştie să-l ferească de-aici înainte de ţuică. Auzi, Catrino, ţine minte ce-a zis părintele din Ciolăneşti…

După acest parastas – avusese dreptate preotul acela – Niculae zăcu vreo câteva zile şi crezură chiar că o să-l ţină şi mai mult, fiindcă nu putea să mănânce şi ce mânca cu sila îi făcea rău. Îşi reveni însă şi se întrema repede şi totul fu pus într-adevăr pe seama băuturii, a ţuicii şi că trebuie ferit de-acu’ încolo băiatul să dea cu ochii de vreo astfel de sticlă şi să mai bea, fiindcă ciudăţenia era că la întrebarea sanitarului pe care Moromete îl aduse totuşi să-l vadă pe fiul său, dacă mirosul sau gustul de ţuică îi face cumva rău la burtă, dacă îi vine aşa greaţă şi i se învârteşte capul, Niculae răspunse că nu, din contră, ar bea şi un kilogram şi că se simţea chiar foarte bine la cap, îi veneau aşa vorbele ca nişte lumini şi cu putere aşa în oase şi în mâini, nu vroia deci deloc să recunoască spusele preotului acela, că aşa ceva nu e bine şi că nu trebuie să se mai întâmple. Complet restabilit, el dădu din umeri şi surâse cu blândeţe asemeni lui nean-său Sandu: „de ce să nu se mai întâmple?” întrebă el cu aerul celui care nu vede de ce n-ar fi cu totul fireşti astfel de întâmplări care te fac să vorbeşti deschis şi cu o mare putere de a dovedi ceva…