Capitolul 11

— După ce-ai plecat tu din sat, atunci când cu zarva aia mare, l-a apucat porneala, zise Ilinca parcă cu o indignare plină de admiraţie, având în glas o seninătate ciudată încât ascultând-o îţi venea să crezi că ea ştie că tatăl ei nu e mort şi că acum o să vină din grădină, să urce scara pridvorului şi o să asculte şi el. Nu-ţi spun că întinerise şi toată ziua îl vedeai ba pe la primărie, ba pe la moară cu Isosică şi Ţugurlan, ba pe la… Se ducea la Râca, strigă deodată tânăra femeie, ca şi când s-ar fi înfuriat că nu poate să ocolească o astfel de ispravă pe care o făcuse cât mai trăise tatăl lor…

Niculae însă nu înţelese. Nu se citi pe chipul lui nici o întrebare.

— Mama l-a lăsat în pace, cu toate că i se făceau obrajii vâlvătăi când se certa cu câte-o muiere şi aia îi spunea: „De-aia se duce omul tău pe la Râca, fiindcă eşti bună la suflet, s-o fi săturat şi el de tine.” Dar încolo mamei nu-i păsa, dar nici nu l-a căinat mai târziu! După ce-ai plecat tu, de unde până atunci, cu toate că tu erai la raion şi ar fi trebuit să le fie frică de tine, ăştia treceau pe lângă el şi când îl vedeau uite-aşa întorceau capul în altă parte, şi nu mai făceau prinsoare pe vedre de vin că îl ridică şi îl bagă la beci, acuma, că ce mai faci, nea Ilie, c-o fi, c-o păţi, nu-ş’ ce le venise… Să vezi! Nimeni nu ştie ce i-o fi spus el lui Tugurlan, care de ani de zile sta deoparte şi nu ieşea decât duminica din siloz, că într-o zi ăla a lăsat silozul la o parte şi a venit la moară. Isosică l-a şi primit, l-a dat afară pe nepotu ăla al Ciulchii. Unii spun că s-au certat rău, Isosică cu muierea, din pricina asta… La început nimeni n-a înţeles, pe urmă s-a auzit prin sat că se spune că n-a fost bine ce-a fost, să scoţi miliţienii, să-i pui să tragă în oameni şi cu toate că nu Vasile făcuse asta, ci ălălalt, Plotoagă, lumea da vina pe Vasile. De ce? Pentru că el a pus oamenii de s-au luat după ăla înecatu, alde Gheorghe Piţur, ginerele lui Trafulică. Ăsta îneacă oamenii, mă, făcea Nae Cismaru, care nu se învăţase minte de ce păţise când îl luaseră şi-l ţinuseră închis, din pricina ălora care dăduseră fac casei lui Plotoagă. Vasile trimetea pe plutonierul Moise ba pe la unul, ba pe la altul, a venit şi pe la noi şi tata nu s-a speriat de el, fiindcă aflase de la Ţugurlan că toate astea care le ziceau oamenii le ziceau şi ăia pe-acolo pe la raion… După ce tot ei dăduseră ordin, acuma ziceau că n-a fost bine şi îl învinuiau şi pe Vasile, parcă nu l-ar fi pus tot ei preşedinte şi n-ar fi ştiut că Vasile nu era amestecat… Pe ăla nu-l înecase el, aşa fusese ordinul, să strângă grâul de la ăi care fugiseră de pe arie. El nici nu fusese de faţă, Mantaroşie ăla era vinovat, dar Mantaroşie era şef de tarla, îşi vedea de treabă, nu se lega nimeni de el şi pe unde îl vedeai îşi arăta aşa colţii, cu toate că nu mai avea el puterea dinainte… Şi într-o zi vine şi Vasile pe la noi. Tata nu erea acasă, erea… în porneală! I-am spus şi eu să vie alt’ dată şi Vasile a venit şi l-a găsit în pridvor. „Că ştiu eu, zice Vasile, de ce te-ai speriat dumneata, dar să ştii ce de ce ţi-e frică, nu scapi!” „Şi mai ai justificarea să vii la mine în pridvor şi să-mi spui asemenea cuvinte?” „M-ai înţeles greşit, a zis Vasile, nu ştiu la ce te referi, dar şi Niculae ţi-a spus acelaşi lucru, cu toate că erea băiatul dumitale!” „Băiatu-meu să nu mi-l amestecaţi voi în faptele voastre, că el acuma îşi vede de treabă şi nu umblă să trimeată pe şeful de post pe la casele oamenilor.” „Mai bine să trimet eu şeful de post să-i potolească, zice Vasile, decât să mai vie trei camioane cu miliţieni şi să-i ridice, cum a făcut Plotoagă la care toţi ţineaţi că la ăl mai bun preşedinte.” Tata a tăcut. Asta aşa erea. „Eu mă refer, zice Vasile, la pământ, ştiu că ţi-e frică de alea două loturi, să nu ţi le luăm în colectiv. Ori dumneata îţi închipui că Ţugurlan în locul meu o să zică: «Moromete mi-e prieten, să-l lăsăm pe el să trăiască aşa cum vrea. Recunoşti?»„ „Şi de ce n-ar zice? i-a întors-o tata. Recunosc, ei şi? Tu eşti în stare să zici aşa? Dacă rudele ţi le-ai băgat în puşcărie, darmite pe noi?!” „Aici te înşeli, i-a răspuns Vasile, eu n-am nimic cu cine nu ne împiedică să ne facem altă viaţă”. „Ştiu, a zis tata, ţi-nchipui că mi-au spus-o alţii mai deştepţi înaintea ta. Eu trec peste toate şi trec şi peste faptul că o altă viaţă cu Bâznae în cap nu poate să ducă la nimic bun, dar admit cazul că Bâznae n-o trăi cât lumea şi fi-său să zicem că o să pună mâna pe carte şi o să înveţe, ei, unde ajungem? Care ar fi scopul? Să-ţi spun eu ţie, că tu nu ştii, de pe un lot de pământ trăieşte întreaga suflare omenească, trăiesc eu şi copiii mei, trăiesc vitele care le rămâne din recoltă nutreţ, mă încălzesc iarna cu cocenii porumbului de anul trecut şi ăi de floarea-soarelui, îmi fac ce vreau din lână şi din cânepă, trăiesc şi câinele şi păsările cerului, şi popândăii şi berzele şi găinile şi îmi pun şi tutun pe care stau iarna şi-l păpuşesc cu copiii, ca alde Traian Pisică pe vremuri. Nu-mi iese nici o brânză din el, dar am ce fuma?! Am! În timp ce tu ce faci? Tu vreai să dai totul peste cap şi nu te gândeşti: mă, o fi bine? O fi rău? Ce face omul fără vite în bătătură? Ce ajunge el? La ce-i mai trebuie curţile şi şoproanele astea? Ce să facă dacă nu mai poate să mai pună şi el palma pe spinarea unui cal, sau să mai tundă o oaie? Ce vrei să tundă? Câinele? Cine îţi spune ţie că dacă goneşti berzele şi tot ce e suflare pe suprafaţa pământului, pe motiv că sunt dăunători, nu usuci totul şi ajungi să trăieşti ca în pustie? Fiindcă aşa am auzit, că se dă cu praf peste tot, din avion, şi tot ce se mişcă prin grâu şi pe sub brazdă se întoarce cu picioarele în sus şi moare. Aşa că nu de alea două loturi mi-e frică mie, că o să mi le luaţi voi mie în colectiv! Cu toate că e şi aici o chestiune. Cu ce drept să mi le luaţi, dacă eu nu vreau că vi le dau?” „Prin liberul consimţământ”, i-a răspuns Vasile. „Îţi baţi joc de mine? a zis tata. Ia te rog să pofteşti afară din târla mea şi altă dată să nu mai vii.” „Bine, i-a zis Vasile, dar îţi spun şi eu un lucru, într-o vară eram copil, am trecut pe drum şi am văzut ceva în mijlocul bătăturii, la dumneata, am crezut că e vreun viţel bolnav sau vreun mânz, m-am oprit şi m-am uitat prin ulucă. Dumneata stăteai în picioare şi vorbeai cu sanitarul. «Ce zici, domnule Crivăţ?» «Bă, nea Ilie, zice Crivăţ, eu zic că n-o mai duce.» «Da, păi nu vezi că abia mai suflă?! Are temperatură patruzeci şi unu de grade!» M-am aşteptat să spui că o să-l tai să-i iai pielea, când îl auz pe sanitar că strigă spre muierea dumitale, care nu ştiu de ce stătea în casă şi se uita prin geam, parcă i-ar fi fost frică: «Ţaţă Catrino, zice, fă-i cămaşă!» Adică de înmormântare, să-i facă una nouă. Atunci am înţeles că ce zăcea acolo în mijlocul bătăturii pe o pătură la picioarele voastre nu erea un animal, ci Niculae. L-am văzut că se mişcă, se ridică în patru labe, pe urmă în picioare, şi o ia împleticindu-se spre grădină. Mai mult ca sigur că a auzit tot ce vorbeaţi voi. Întreabă-l şi ai să vezi că ştie!” „Şi ce vreai să spui cu asta?” a zis tata. „Că nu-ţi păsa dumitale dacă îţi murea un copil! Parcă ce, aveai vreo vină? Frigurile vin de la ţânţari! Şi ce, ţânţarii nu trebuie să trăiască şi ei?!” A trecut tata. Pe urmă s-a supărat şi i-a spus lui Vasile că asta e o minciună. Dar se vedea că ceva tot îşi mai aducea el aminte… Încerca Vasile să se împace cu ăi pe la care trimisese miliţianul, dar n-a reuşit şi peste vreo doi ani l-a dat jos Ţugurlan. Dar în timpul ăsta Vasile făcuse în sat gospodărie colectivă şi când veni de reuşi Ţugurlan, Vasile fu ales preşedintele lor acolo, la geaceul pe care îl înfiinţase, fiindcă mergea prost şi se certau între ei, cu toate că le dăduse pământul ăl mai bun şi atelaje şi bani de la bancă. Dar nu intraseră cu tot ce-aveau şi erau mai mult funcţionari, iar ăilalţi care nu ereau, dar intraseră cu mâinile goale, nu prea munceau, că le plăcea la toţi să comande ălorlalţi şi le rămânea toamna târziu porumbul necules pe câmp. Vasile i-a pus la treabă şi a început să le meargă mai bine. Lui tata îi plăcea. Foarte bine, zicea, cui îi place acolo, n-are decât să se ducă, dar n-a ţinut mult plăcerea asta a lui, adică a ţinut toţi anii ăia când veniră de se desfiinţară şi cotele. Când într-o zi se întorcea nu ştiu de pe unde foc acasă. „Cum adică, îl aud că îmi spune, de-aia te-am scos eu de-acolo de la siloz şi te-am vorbit de bine pe toate drumurile, ca tu să faci pe urmă mai rău ca Vasile?” „Da’ ce rău a făcut, tată?” (Era vorba de Ţugurlan.) „S-a pornit, zice tata, din casă în casă, cu o droaie de alţii veniţi cine ştie de pe unde, şi nu şi nu, nu mai iese din casa omului până nu se înscrie în colectiv. Asta e o faptă?! Am vrut să stau cu el de vorbă şi parcă nici nu mai mă cunoaşte. S-a smintit la cap.” Aici tata n-avea dreptate, cu Ţugurlan mai stăteai de vorbă şi unde nu se putea şi nu se învoia omul cu nici un chip îl lăsa în pace. Da’ acuma, de, venise vântul peste el şi nu mai sta nici el de vorbă şi de-aia se supărase tata, că de ce s-a pretat. „Aşa ne-a fost vorba?” cică l-ar fi luat la rost. „Moromete, i-a răspuns Ţugurlan cătrănit, n-o să mai aşteptăm noi acuma după cheful tău să facem ce ne-am pus în gând. Facem! Şi tu ar trebui să intri primul, să dai exemplu.” Asta l-a supărat pe tata, vorbele astea că s-a legat şi de el, că altfel, pe urmă, nu i-a mai păsat nici de pământ, nici de nimic, l-a dat acolo şi a terminat. Dar pe moment, a dat vina pe Ţugurlan, că de la el ar fi pornit. Nimeni nu mai ştie bine cum a fost, dar e adevărat că Ţugurlan a fost primul care a început şi lumea a crezut că e de vină el şi a ieşit gălăgie mare, au început oamenii să strige. Şi atunci a căzut Ţugurlan şi a venit iar Vasile, care ăsta în câteva săptămâni dacă au mai rămas patru-cinci care nu s-au înscris! Oleu! Abia atunci am văzut noi că Ţugurlan căzuse nu pentru că făcuse lumea gălăgie, cum credeau unii, ci pentru că mergea prea încet… Vasile, parcă puteai să stai de vorbă cu el? Te înscrii, nu te înscrii, tot aia e, zicea, toată ţara se înscrie şi numai tu nu vrei? Şi îţi lua mâna şi te punea sforţat să te iscăleşti. Mulţi au fugit care pe la Piteşti, care pe la Bucureşti, care pe şantiere, dar degeaba, că le-au pus pe muieri, pe babe, pe care au găsit în casă să semneze că intră de bunăvoie în gospodăria colectivă. Cine avea copii funcţionari pe la Pălămida, sau Piteşti sau oriunde ar fi fost, veneau ăia şi-i convingeau pe părinţi să se înscrie, ca să nu le pericliteze situaţia. Şi ştiţi cum erea asta, că odată ce unul semna, venea ăsta pe urmă numai de-al morţii să semnezi şi tu, de ce adică el da, şi tu nu? Tata ca să nu-i pricinuiască vreun rău lui Niculae, a făcut ce-au zis ei, nici n-a mai stat la discuţie… Dar cu Ţugurlan a rămas certat, dar nici ăla n-a mai stat în comună, s-a dus, şi-a vândut casa şi locul şi nimeni nu mai ştie pe unde-o fi… Îmbătrânise tata, nu-i mai erea aşa bine. Nu că suferea de ceva, dar nu se mai simţea în apele lui, mai ales că şi Paraschiv murise în anul ăla în spital. Se lăsase de tutun că se speriase, într-o zi se pomenise că-i curge sânge din gât şi doctorul i-a zis c-a scăpat ca prin minune. Tocmai împlinea şaizeci şi nouă şi s-a speriat când a văzut. Haiti, zice, gata! Mi-a venit şi mie sorocul. Parcă îl aud şi acum, ar fi vrut el s-o dea pe glumă, dar i-a spus doctorul că dacă sângele ăla se spărgea la inimă sau la cap, murea întâmpinat, cum mor unii, că nici nu mai apucă să-şi dea seama. S-a ţinut, a lăsat tutunul, dar era aşa nervos, îi căşuna pe orice şi ba zicea că nu mai are chef de viaţă, ba se speria că o să moară şi n-o să mai vadă lumina soarelui. Când primea câte o scrisoare de la tine, ba se supăra, ba zicea că ţi-o fi greu şi ţie, nu e lesne, zicea, să te apuci să înveţi aşa târziu. Ar fi trebuit să-l fi ţinut pe Niculae mai departe la şcoală, să nu umble el pe urmă de gât cu toţi ăştia ca de-alde Isosică. Vezi, zicea, aici am greşit. Pe urmă îşi vedea de-ale lui, veneau ăştia pe la el, alde Costache şi Giugudel şi ăilalţi şi vorbeau între ei, dar se înmuiase el, nu ştiu ce avea… Înainte când bătea clopotul în sat intram pe poartă şi îi spuneam, tată, a murit cutare. Pe mă-sa, zicea el atunci, a murit fiindcă n-a mai avut zile. Acuma, după sângele ăla din gât, cum auzea cum bate clopotul şi afla cine e, ofta aşa subţirel şi, hei! zicea, nu-i pare la nimeni bine că moare cineva! Se înmuiase, de, vedea şi el că oamenii mai şi mor… Pe urmă a început să se sprijine într-un ciomag şi îmi spunea mie: „Ion al lui Iacov are optzeci şi şase de ani şi merge călare pe cal. Eu am numai şaptezeci şi ceva!” Adică, de, o să-i treacă lui slăbiciunea aia şi o să meargă şi el ca Ion al lui Iacov. Dar când lua câte o ţuică, te uitai la el cum îi pare rău că nu poate să bea toată sticla, că şi asta era o poveste, nu-l mai ţineau vinele şi picioarele lui nu mai erau bune de nimic, i le luai cu mâna şi le dădeai la o parte ca pe nişte lemne. Începuse să cadă, se ducea până colea la pod şi cădea şi pe urmă luptă-te cu el să-l aduci acasă, că nici nu vrea, da din mâini şi te izbea!… El zicea că mai e el omul ăla în putere s-o ia de-aici şi să se ducă până la Râca dus şi întors, pe jos, cum a făcut într-o vară când am rămas fără cai. M-am pomenit cu el pe seară, mergea el, dar parcă trăgea de picioare. „De unde vii, tată?” zic. Nu ştiam eu ce e cu el, credeam c-o fi fost pe-aici prin sat, că uneori aşa făcea, pleca şi nu venea la prânz la masă. „Unde fuseşi, tată, unde mâncaşi?” îl întrebam. „Păi, Ilinco, zice, uite că nu mâncai nimic.” „Păi uite aşa, mă plictisii, zice; că veni el alde Matei şi zise să iau ceva, că la el fusei, dar uite că nu luai.” Ştiam eu unde fusese, la Fica, dar mă prefăceam că nu înţeleg. „Şi nu-ţi fu foame?” l-am întrebat. „Uite că nu-mi fu.” Asta îi venea lui şi-acasă, şi erea mâncare bună, de, că găteam puiul la aragaz şi zic: „Hai, tată, ce te tot codeşti aşa, aşează-te odată la masă că n-am timp să te chem cu lăutarii, copiii ăştia l-e foame, nu mai sta şi te scărpina la ureche.” Că aşa făcea, ducea mâna aici la tâmplă şi se scărpina sub pălărie şi se uita aşa la mine şi se strâmba, într-o vreme ai fi zis că o să se joace cu copiii. Când îl făcui pe ăl dintâi sta şi se uita ceasuri întregi la el în leagăn şi îl vedeai că îi pare bine… În anii ăia a avut zile când i-a fost şi lui ca pe vremuri, nu prea mai zicea nimic, nici de ăştia de la sfat, mai ales după ce se desfiinţară cotele… Bea la tutun cu alde nea Costache al Joachii şi toată ziua stăteau de vorbă la umbră sub salcâm sau în pridvor şi se uitau pe drum. Mai venea el din când în când afumat cine ştie de pe unde şi începea să dea din mâini şi să ne firuie, mai ales pe mama. Pe urmă se culca şi când se scula îl auzeam aşa cu glas ca de fată: „Ilinco!” „Ei, ce e”, ziceam. „Păi mie nu-mi dai, domnule, şi mie să mănânc?” îl apuca blândeţea! Alteori îl lua pe băiat pe genunchi şi îi cânta el un cântec cu un soldat rănit în războaie şi cu un câine care moare şi el la capul lui… Mama uite aşa se învârtea pe lângă el înfuriată, că să lase copilul în pace să-i cânte Bine eşti cuvântat, Doamne, nu de „răzbel”… Ei, şi când îl făcui pe-al doilea veni el de se plictisi, nu-i mai plăcu… Să-l fi văzut cum se scărpina lângă ureche şi se strâmba aşa la mine şi da din cap parcă i-aşi fi făcut eu ceva. „Ce e, tată?” Nu vrea să spună, da mereu din cap supărat rău, pe urmă se uita drept la mine şi se scula şi pleca. Nu ştiu ce îl rodea, avea el ceva, dar nu vreo boală… Că mă apucai să-ţi spun ce era în inima lui când începu să meargă în ciomag, fiindcă de-asta ne-am dat noi repede seama, el credea că o să-i treacă, fiindcă îmi adusei aminte cum a intrat pe poartă cu picioarele lui târâş. Am văzut eu că vine de undeva şi ştiam de unde şi că n-a băut nimic. „De unde vii, tată?” îi zic. Şi el se opreşte în mijlocul bătăturii şi se uită aşa la mine enervat. „Păi nu fusei, Ilinco, la Balaci?!” Nu vrea să spună Râca, dar îl lăsam să spună ce vrea el. Parcă mi-ar fi spus mie mai dinainte şi eu aş fi uitat, sau parcă l-aşi fi trimes eu până colea la cooperativă! „Pe jos?” zic. „Da’ pe ce?” „Şi ce căutaşi, de ce nu-i spuseşi lui bărbatu-meu dacă avuseşi treabă acolo?” „Dar ce crezi tu, zice, că am fost singur? Am fost cu alde Sande.” Minţea. Alde Sande, îl văzusem eu pe la cooperativă, dar îi zic: „Şi tu ai picioarele lui Sande? Şi n-a trecut pe drum nici o căruţă să vă urcaţi şi voi în ea?” „Nici de sămânţă, zice, am mers paisprezece kilometri pe jos.” Asta ţinea el minte, că n-a fost un an de când s-a dus pe jos la Râca şi că o să-şi revie el şi o s-o vadă iar pe Fica şi eu n-am vrut să-i spun că n-o să se mai urce el pe cal ca Ion al lui Ilie Iacov (unde l-o fi văzut el pe ăla nu ştiu, o fi auzit pe cineva, că ai lui Iacov se duc acolo la gospodărie, le-or fi dat lor atelajele în primire) şi nici că o să mai apuce el măcar să iasă din sat, darmite până la Râca. Dar am vorbit cu doctorul şi l-am dus la spital. A stat el acolo câteva săptămâni, i-a fost mai bine. „Domnule doctor, i-am zis, îi e mai bine, să-i mai dăm nişte doctorii, să-l punem pe picioare?” „N-o să-l puneţi, a zis doctorul, acuma lui nimic n-o să-i mai facă nici bine nici rău, bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa… Cât o trăi, bine, să nu-l chinuiţi cu cine ştie ce, că nu mai ajută.” Avea slăbiciunea asta, că nu-i venea neam să stea în casă şi îl vedeai cum o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri. „Tată, unde te duci? Stai acasă, că iar n-o să poţi să te mai întorci şi dacă vine mama după tine să ştii că te bate.” Avea boală pe mama, că nu-l lăsa în pace, odată când a vrut şi ea să se ducă pe la neamuri în Burdeni, l-a încuiat în odaie… Eu n-am ştiut nimic, plecasem câteva zile cu bărbatu-meu şi copiii pe la Ploieşti, la socri, şi când ne-am întors l-am găsit aşa înjurând, că aia bătrână vrea să-l ducă mai repede la cimitir, să scape de el. Că el nu mai stă cu ea, o lasă aici şi se duce la ailaltă în vale, la Alboaica. (Şi aici Alboaica intră şi ea în odaie şi începu şi ea să asculte.) Aşa a şi făcut, continuă Ilinca, mama nu ştia nimic, că nici eu nu l-am crezut, am zis că zice şi el aşa, de ură pe ea… Ei, şi într-o dimineaţă pe la revărsatul zorilor, l-a simţit ea mama că se scoală din pat şi se duce, dar a crezut că se duce în grădină, de, ca omul bătrân… Că îi luase frica, se trezea din somn şi se ducea în grădină şi mama a crezut că nu e nimic şi şi-a văzut de somn. Eu la fel. Dimineaţa, când ne-am uitat, patul gol… Stai acum şi caută-l în tot satul, că el n-o lua totdeauna într-o parte, văzuse că dăm de el repede, şi ca să ajungă la Râca fără să ştim noi cum, te pomeneai cu el te miri pe unde. Aşa a fost şi atunci când a pierit de dimineaţă. Când a fost asta, Alboaico?!

— Păi anul trecut, zise Alboaica. Şi continuă ea povestirea. O fi plecat el de-acasă noaptea, dar la mine, de, a ajuns târziu, răsărise soarele şi am crezut că mama ştie, n-aveam de unde să-mi dau seama că el a fugit. I-am dat eu o cană de lapte, a băut-o şi se uita aşa în cană. „Mă Mariţo, zice, ajunsei să beau lapte, tu nişte ţuică n-ai?… „ I-am dat un păhărel de vin, că mi-a fost frică să-i dau ţuică, să nu-i ia de tot puterea şi s-a aşezat pe prispă şi a băut aşa din pahar jumătate… Îl ţinea în mână şi eu mi-am văzut de treabă şi când mă întorc el tot aşa rămăsese: „Ce faci, tată, zic, nu beai?” El se uită la mine, şi am văzut că nu înţelege; „Paharul, zic, dă-l peste cap, ziseşi că nu vreai să beai lapte. Nu-ţi place?”… „Ba îmi place”, zice, dar tot nu bea şi ţinea aşa paharul strâns în mână. Atunci m-am uitat şi eu mai bine la el şi mi s-a făcut rău, Niculae. Se împuţinase, săracul, nu erea ca bâtul, dacă îţi mai aduci tu aminte de el, aşa voinic şi cu oasele mari, când a murit i-am făcut un tron că abia avea loc în căruţă. M-am dat mai aproape şi întind eu mâna şi îi iau paharul să vedem ce zice. N-a zis nimic. Niculae, a rămas aşa, se uita şi la mine… Vedeam eu că ceva nu e bine, şi zic: „Tată, ce te doare?” „Nimic, zice, n-am nimic.” Şi îl văz că ridică iar capul şi se uită spre grădină. Se uita ţintă. Taman răsărea soarele şi era aşa linişte. „Mă, Mariţo, zice, ia uită-te, se făcu seară.” Am tăcut şi eu, mi s-a făcut frică. Bâtu n-a murit aşa, s-a lovit de-o buturugă în grădină şi şi-a sfărâmat un picior, uite-aşa se făcuse zob fluierul sub genunchi, şi a înjurat până a închis ochii, că de ce să se ducă pe lumea ailaltă din pricina unei buturugi. Pe urmă m-am mai liniştit eu şi am zis că dacă el e în stare să şeadă pe prispă înseamnă că nu e nimic, o fi din pricina drumului, de, i-o fi luat toate puterile şi de-aia nu-şi mai dă seama, dar îşi vine el în fire. „Treci, taică, i-am zis, colea mai la soare, că acolo ţi-o fi frig.” Când pe urmă o văz pe mama val-vârtej, aflase unde era şi pune mâna pe el să-l tragă de mânecă să se ridice şi să-l ducă.

Aici ochii Alboaicei luciră, şi, trecând printr-o mişcare de la stânga la dreapta, capul ei se dădu pe spate cu o spirală care de astă dată nu mai putea fi de bucurie, ci de plâns, pe care îl alunga astfel ca să povestească mai departe cu glasul curat. Sau ar fi vrut poate să se oprească? Îşi adusese cumva aminte de ceva care nu putea fi auzit şi de urechi străine, sau ceea ce urma ar fi putut să supere pe cineva?! Se uită la Catrina: mama asculta şi ea ca şi ceilalţi, ai fi zis că ea uitase toate acestea şi era şi ea curioasă să audă ce s-a mai întâmplat, ca şi când nu despre ea şi omul ei era vorba. Alboaica povesti atunci mai departe:

— Eu mă luasem cu altele şi el cât stătuse la soare îşi venise în fire… S-a ridicat de pe prispă şi a început să se sprijine în ciomag şi încet-încet, hai să meargă. Mama îl îndemna şi îl firuia, nu-ş’ ce-i spunea, că dacă n-o să-l ţină de-aici înainte numai în casă, să-l încuie şi să nu-i mai dea neam drumul. Da’ nu mai ştiu ce i-a zis, că l-a firuit, nu mai ţin minte, şi tata zice: „De ce mă firui tu, fă, pe mine?” Şi ridică ciomagul şi jap! îi trage una pe spinare. M-a pufnit râsul, dar am văzut eu că nu e de râs, şi m-am dat după coşar… Ei, şi pe urmă, nu-ţi mai spun, Niculae, ce-am păţit cu el, că n-a mai putut să meargă şi cum să-l ducem acasă că era departe. Mergea el, de, aşa, doi-trei paşi, dar pe urmă, chiar dacă îl ţineai, se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos. Altfel n-avea nimic, îl întrebam mereu: „Tată, te doare ceva?” „Nu mă doare nimic”, zicea. Ce să-i facem, cum să-l ducem acasă? îi spun eu lui Sande: „Du-te, mamă, şi fă rost de-o căruţă cu cai, să-l punem în căruţă şi să-l ducem acasă.” „De unde căruţă şi cai, zice Sande, nimeni nu mai are voie să ţină căruţă cu cai, ce, nu ştii?” „Du-te, zic, la gospodărie şi spune-i lui alde Moreanu să-ţi dea, că acuma l-am ales pe el preşedinte şi e om la locul lui, o să-ţi dea.” Da’ Sande zice că nu se duce el acolo, că o fi el Moreanu om la locul lui, dar aşa s-a dus Marin al lui Matei Dimir să ceară s-o ducă pe fi-sa la gară, că pleca la şcoală, şi unul de-acolo l-a trimis la alde Ilie Nica, care are grijă de cai, şi Ilie Nica i-a spus că îi dă cu condiţia să-i care şi lui nişte lemne din Cotigeoaia. „Du-te, Sande mamă, zic, spune-i şi tu că îi faci şi pe urmă nu-i mai faci.” „Mai bine îl duc pe bâtu în braţe, zise Sande, dar eu la nenorocitu ăla să-i cer cai nu mă duc.” Şi s-a apucat el să-l ia pe tata în braţe. Ce să-l ia, că era greu şi ce crezi, Niculae, că a făcut Sande? Aveam o roabă şi l-a pus pe tata în ea şi uite aşa l-a dus până acasă. Să fi văzut cum stătea tata cu capul ridicat şi se uita pe drum. Şi Sande zice: „Îţi place, bâtule, să te plimbi aşa pe drum?” „Îmi place, mă, Sande, zice, numai ăleia bătrâne nu-i place şi nu vrea să mă lase! Ea crede că n-o să ajungă şi ea ca mine!” „Bine, bâtule, zice Sande, uite las roaba la matale şi când oi mai putea şi eu aşa, vin să te plimb. Că acuma trebuie să mă duc la brigadă să fac procente.” Da’ n-a mai putut Sande, săracul, s-a întors acasă şi zice: „Mamă eu nu mă mai duc pe bâtul, mi-e milă de el cum îl văz că se topeşte, zici că parcă nici nu mai e el m-apucă plânsul”. Şi când a zis vorbele astea a şi început să plângă Sande, că aşa e el din toţi copiii mei, ţi-ar aduce cu spinarea sacul de cinci duble până la gară, dar de ce îi e lui milă când îi e, să nu-i ceri, fiindcă nu poate… Din ziua aia de când cu roaba nici nu l-a mai văzut şi nici acuma n-a venit, nu l-am lăsat noi…

Alboaica tăcu.

— Şi cum a murit? zise Niculae întru târziu. L-a durut ceva?

— Nu l-a durut nimic, răspunse Ilinca. De vreo două săptămâni nu se mai ridica deloc din pat şi atunci ţi-am trimes eu telegrama.

— Eram plecat, zice Niculae, şi Marioara s-a întâmplat să fie şi ea plecată într-o tabără…

— Eşti însurat tu cu Marioara? zise Alboaica.

— Ce-ţi pasă ţie cu cine sunt însurat? răspunse Niculae.

— Ce face ea la Bucureşti? Am auzit că are şi ea serviri, reluă Alboaica parcă înveselită de răspuns.

— E la un preventoriu de copii, e asistentă medicală.

— Doctoriţă? zise, fără să se mire, Alboaica.

— Ei, doctoriţă! exclamă Niculae, a făcut şi ea şcoala tehnică sanitară, trei ani.

— A, ca un fel de sanitar… Şi ea de ce n-a venit?

Dar Niculae nu răspunse.

— Şi, cum a murit? reluă el.

— Păi când ţi-am dat eu telegrama, zise Ilinca, nu mai cunoştea. „Cine sunt eu, tată?” îl întrebam. „Mariţa lui Turcin”, zicea, şi eu mai râdeam, credeam că face dinadins. Dacă îi dam să mănânce, mânca. „Mănânci, tată?” „Mănânc!” zicea. „Mai mănânci?” îl întrebam. „Nu mai mănânc.” Era greu, mama s-a chinuit cu el, de, om bătrân, nu mai putea nimic. Când şi când lovea cu braţele şi atunci chemam doctorul şi îi făcea o injecţie. Se liniştea el atunci şi adormea. Cu vreo trei zile înainte să moară, tot aşa, a venit doctorul şi i-a făcut injecţie în mână. „Cum e, tăicuţule, zice doctorul, cum îţi merge?” M-am uitat şi eu la el, parcă ziceai că acum o să-i fie bine. Injecţiile veneau şi îl făceau că înţelegea tot ce îi spuneai şi vorbea şi el. „Domnule, l-am auzit că îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!” Doctorul zice: „Dar acuma, tăicuţule, cum îţi este?” „Mi-e bine, zice, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt conştient”… Pe urmă a dormit el, şi când şi când se trezea şi se uita aşa ceasuri întregi pe geam… Pe urmă noaptea a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni… Şi ailaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit…

Între timp intraseră în odaie o mulţime de inşi, şi printre ei un militar care se uita la Niculae deschis cu o privire insistentă şi parcă frăţească. Ilinca îi spuse lui Niculae că ăsta era bărbatul ei, subofiţerul de la unitatea de aviaţie de la aerodrom cu care se măritase atunci în toamna aceea… Şi spunând acestea puse mâna pe doi copii care tocmai intraseră şi ei în casă şi îi dădu afară.

— Sunt ai mei, zise ea. Ieşiţi, mă, afară, nu vă e ruşine să intraţi aici peste oamenii mari? Hai, afară…

Dar se aplecă şi îngenunche în faţa lor înainte de a-i da afară, şi le drese cămăşile la gât, le încheie nasturii, le dădu la o parte, cu un pieptene, părul de pe frunte, iar pe cel mai mic îl luă în braţe ca să-i ridice mai sus pantalonaşii… Catrina se apropie şi îl măsură pe Niculae de sus până jos, cu o privire severă:

— De ce trăieşti fără cununie ca păgânii?

Niculae însă nu-i răspunse, parcă nu mai era nici el de mult acolo şi nu mai înţelegea bine ceea ce se spunea. Îşi lăsă fruntea în pământ şi rămase astfel clipe lungi. Nimeni nu mai zise nimic. Apoi el se ridică abia murmurând, fără sânge în obraji, spuse că el acuma nu mai poate să mai stea şi că la noapte trebuie să fie la Bucureşti, după care îşi luă ziua-bună de la toată lumea şi ieşi fără şovăieli şi fără să se uite înapoi.