Capitolul 10

Şi, cu toate astea, Niculae nu numai că nu murise în acest timp, dar ajunsese inginer horticultor şi la o conferinţă a regiunii de partid Bucureşti fusese ales delegat şi apoi membru în comitet. Putea însă să ajungă oricât de sus, drumul lui se pierduse, atât de mare era forfota celor de jos care îşi căutau febril propriul lor vad: cum şi-l căutaseră cu zece ani în urmă Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă şi Mantaroşie care li se alăturase, iar mai apoi Vasile, care venise din urmă şi ieşise departe. Îl mai văzură pe Niculae la moartea tatălui, venind într-o maşină, dându-se jos în drum şi intrând în curtea părinţilor cu un buchet de flori în mână, cu capul gol şi tuns tot aşa cum îl ştiau ei… Fiindcă în acei ani murise şi Moromete dar de moarte bună, nu ca Valache sau Năstase Rădulescu, care nu murise el chiar acolo unde îl trimesese Vasile, dar se şubrezise aşa de rău încât degeaba i se mai dăduse apoi drumul acasă, că n-o mai ţinuse mult…

La poarta Moromeţilor fluturau prapurii, şi în curte printre femei şi copii, aşezaţi lângă coşarul acum dărăpănat din lipsă de vite, nişte dulgheri ciopleau liniştiţi un lemn de salcâm tăiat de verde… Din când în când clopotul de la biserică bătea de două ori, bang-bang, şi atunci toţi îşi făceau cruce, dar nimeni şi de nicăieri nu se auzeau plânsete. Mama lui Niculae stătea într-un pâlc de muieri şi se uita din când în când atentă să nu lipsească ceva la alţi bărbaţi care mâncau lângă gardul grădinii pe nişte scânduri geluite, dulgheri şi aceştia chemaţi să ajute… Un câine negru complet, de la coadă până la bot, stătea foarte aproape de ei şi pândea într-o aşteptare lihnită firimiturile, fără nici un semn că simţul lui i-ar fi spus în vreun fel că lumea aceasta adunată şi mirosul acela de mămăligă cu varză care îi aţâţa nările însemna moartea bătrânului său stăpân: dacă cei ce mâncau atât de lacom din străchini nu simţeau nimic, de ce ar fi trebuit să fie el neliniştit, câinele?

Catrina Moromete nici nu avu, după cum spuse ea mai târziu, timp să-şi dea seama că tinerelul care intrase în curte cu paltonul lui negru era chiar băiatul ei, Ilinca însă, sora lui cea mică, îi ieşi înainte, urcă pridvorul şi acolo sus se oprise în faţa bătrânului care stătea culcat într-un pat plin de flori şi scoase deodată un ţipăt mare:

— Tatăăăă, ţâşni strigătul ei înalt şi curăţit de orice durere, ca o chemare disperată şi în acelaşi timp albă de orice nădejde, adresată unui om în viaţă care însă nu mai vroia să audă. Scoal’ în sus c-a venit Niculae! Scoal’ şi stai cu el de vorbă, că nu l-ai mai văzut de anul trecut! Uite-l c-a venit! Se dădu apoi la o parte şi Niculae se apropie. Chipul bătrânului îşi pierduse orice asemănare cu cel din viaţă şi privirea fiului nu stătu mai mult de câteva clipe asupra lui, ca şi când ar fi avut înainte un străin. Se aplecă, îi puse alături de frunte buchetul de flori, se întoarse şi începu să coboare scările. Porni foarte decis spre poartă, chiar grăbit, de parcă ar fi vrut să plece mai repede dintr-un loc unde greşise că intrase, dar îşi reveni şi o luă apoi spre grădină. Se uitau la el nedumeriţi: unde vrusese să plece (chiar vrusese să plece?) şi acum încotro o lua? Niculae deschise poarta şi aici paşii îi şovăiră, se rezimă de un salcâm şi deodată izbucni în plâns. Mama şi sora veniră după el şi îl luară cu ele, dar el se desprinse, se întoarse cu spatele la curte, şi la toţi care erau în ea, se aşeză jos pe un butuc vechi de tăiat lemne şi cum sta aşa, din nou îl podidi plânsul şi faţa i se schimonosi. Bătrâna, cu privirea care îi rămăsese tânără în obrazul plin de încreţituri, se supără:

— Hai, maică, vezi de tine, că eşti mititel şi slab, el a fost voinic şi şi-a trăit viaţa. Mai mult pe noi ne-a chinuit în ultimul an, că nu mai putea şi vrea mereu să plece de-acasă…

La înmormântare venise şi Matei Dimir, şi Cocoşilă, şi Nae Cismaru şi Giugudel şi vecinul mult mai tânăr al lui Moromete, alde Cârstache. Lipsea doar bătrânul Costache al Joachii, pe care cu câţiva ani în urmă îl pusese jos durerea aceea a lui de oase şi stătea şi acum paralizat şi nici mâncarea nu mai putea s-o mănânce singur. Cel mai în putere dintre ei era Matei Dimir, dar şi cel mai întunecat la faţă, Giugudel şi Nae Cismaru fiind senini. Cârstache cel puţin plângea ca o rudă şi povestea cum lui i se făcuse rău într-o zi când stătea nea Ilie în pridvor şi îşi dădea şi el seama că se duce. „Măi Cârstache, zice, eu o să mor şi ţie nu ţi-e deloc milă de mine.” Şi aici Cârstache i se adresă direct lui Moromete:

— Cum ai putut să crezi tocmai dumneata, nea Ilie, despre mine, că nu mi-era milă?

În timp ce se pregătea praznicul, Niculae rămase o vreme în odaie cu sora lui şi o puse să-i povestească. Toate urmele şi semnele morţii pieriseră, şi sunetul goarnei şi prapurii, şi crucea de salcâm verde şi scârţâitul nesfârşit al căruţei cu boi pe care gospodăria colectivă o dăduse pentru înmormântare. Ilie Moromete nu mai era printre ei. În timp ce Ilinca povestea mai intră înăuntru o femeie, care se aşeză pe pat şi la un moment dat începu şi ea să povestească. Era Alboaica.