Capitolul 2

Când Costache spusese „hai să plecăm că se face noapte”, ăsta era un fel de a vorbi: soarele era încă sus. Nu mai aveau însă treabă acolo, s-ar fi scurs vremea de pomană dacă mai stăteau. Mai mult nu aveau ce afla de la Moromete în acea zi.

Soarele abia trecuse de vârfurile salcâmilor. Era o după-amiază de septembrie, cu lumină multă ca şi în plină vară, dar cu căldură mai puţină. Moromete plecă de-acasă îndată ce prietenii săi se îndepărtară.

Se duse direct la Isosică. Noul responsabil al morii, care izbutise, după cât se pare, fără „Operaţiunea Cotigeoaia” să pună mâna pe acest post, stătea în biroul acela care semăna de departe cu o gheretă, şi din care condusese măcinatul, până acum câteva săptămâni, Adam Fântână, curăţat… Aceleaşi hârtii făcute varză îi dădeau acuma de furcă şi lui Isosică. Le lăsă însă aşa cum erau de îndată ce îl zări pe omul care intrase peste el şi îşi dădu seama cine e. Îşi ascundea însă bine, ca de obicei, şi mirarea şi curiozitatea în fumul de tutun care îi urca pe dinaintea ochilor din ţigara pe care o ţinea în felul acela al lui, atât de gânditor şi grijuliu, între degete. Se uita însă direct, în tăcere deplină, la Moromete, neajutându-l cu nimic să intre în vorbă, neinvitându-l să ia loc, neîntrebându-l nimic.

— Şi mâine-poimâine, zise Moromete simplu, aşezându-se pe banca de lemn alb, când Vasile o să te dea şi pe tine la o parte şi n-o să mai fii nimic, ce-o să te faci, Isosică?

Nici nu se uita la el, îşi încreţise fruntea şi scruta îngrijorat podeaua, ca şi când Isosică ar fi fost fiul său cel mare, Paraschiv, a cărui soartă nu înceta să-l îndurereze. Contempla acest viitor nesigur şi plin de ameninţări, la care se referise, îşi duse mâna la flanelă învăluindu-se parcă în tăcere şi începu să-şi răsucească şi el o ţigare. Isosică nu-l pândise, dar îi dădu când ţigara fu gata, peste masă, să aprindă.

— Ce s-a întâmplat, nea Ilie? zise în sfârşit Isosică la fel de îngrijorat parcă de soarta omului care venise la el, ca şi când ar fi fost taică-său.

„Şi când te gândeşti că ăsta o fi făcut raportul că Niculae l-ar fi înecat pe nenorocitul ăla de Gheorghe, gândi Moromete senin. Dacă l-aşi întreba ar beli ochii la mine că nu e adevărat şi mi-ar spune pe altul… „

— Niculae al meu, domnule, mai bine pune mâna pe plug sau încalică pe-un tractor şi ară pământul (care trebuie arat orice-ar fi!) decât să-şi zâmbească fasolele cum făcea Bâznae când stătea de vorbă cu al lui Pretorian ca să arate că ei doi sunt prieteni. Noroc că ăla nici nu se uita la el, cu toate că mare brânză nu era nici de capul lui.

— Îl bag în… mă-sii şi pe Bâznae şi pe Pretorian, zise Isosică devenind şi el gânditor.

Şi nu mai adăugă nimic. Era adică de aceeaşi părere cu ceea ce spusese, dar şi cu ceea ce nu spusese Moromete.

— Şi atunci, zise Moromete, poţi să-mi spui de ce te-ai speriat tu şi te-ai dus acasă la Vasile să-l ajuţi să ajungă preşedinte?

„Dacă gândeşti ca mine şi în general ca noi, ăştia, oameni mai în etate, se înţelegea din glasul lui, poţi să spui cum ai putut să faci o astfel de prostie, care o să te coste, cât o să ne coste şi pe noi, adică ceea ce ştii şi singur ce ameninţări ne trimete Vasile, dacă nu şi mai mult, dat fiind că tu eşti om tânăr şi ai alte ambiţii?”

— Cum să nu, zise Isosică.

— Ei, de ce? Sunt curios.

— S-au încârligat două lucruri, nea Ilie, zise Isosică.

Şi se apucă şi trase cu atâta precauţie şi atât de îndelung din ţigare, încât după ce o luă de la buze şi începu pe îndelete să povestească, minute în şir el vorbi cu fum în gură, care parcă nu se mai termina.

— Primul lucru, zise el, şi apoi tăcu.

Se întreba poate dacă să spună sau nu ceea ce se aştepta de la el. Se hotărî: trebuia spus, din moment ce toată lumea putea gândi că ar fi făcut, prin urmare, o prostie, aşa cum o dovedea venirea aici la el a acestui om atât de respectat.

— Pe Vasile ăsta, începu el, eu l-am împiedicat cât am putut să nu iasă din curtea lui, dar el s-a dat la fund ca raţa şi când a scos capul deasupra, a ieşit departe. Nu-ţi spun ce cred eu, îţi spun ce e. Aşi fi luptat cu Vasile dacă ar fi fost numai atât. Dar mult n-aşi fi luptat, fiindcă nu l-aşi mai fi putut împiedica şi aici se încârligă prima situaţie cu a doua.

— Care ar fi prima? zise Moromete.

— Nu ţi-a spus-o Niculae?

— Nicidecum.

— Niculae e vinovat de ridicarea lui Vasile.

— Ei, nu mai spune, exclamă Moromete parcă răpit de această ipoteză.

— Ai să vezi, şi dacă nu mă crezi, gândeşte-te, adu-ţi aminte. La începutul campaniei o fată de la U. T. M., secretara raionului cu tineretul, l-a căutat pe Niculae pe câmp şi a încercat să-l convingă să-l sprijine pe Vasile în intenţia lui de a forma aici o gospodărie colectivă şi de a lupta necontenit contra noastră, a mea şi a lui Plotoagă, care ştii şi dumneata că ne-am opus. Lui îi convine G. A. C.-ul, nu pierde nimic, din contră, îl ajută, fiindcă n-are nici pământ, nici vite. O să-ţi spun la urmă ce gânduri, adică nu ce gânduri, că le pune în practică, ce metode are de gând să folosească Vasile să-şi atingă acest scop, care vine şi în planul raionului. Acolo, ştiu eu, se spune aşa: dacă sunt posibilităţi şi prin liberul consimţământ. Contra metodelor de constrângere… Dar să ne întoarcem la întâlnirea de pe câmp dintre activista de tineret şi Niculae. Niculae o asculta cum îi spune toată povestea lui Vasile şi cum noi aşa şi pe dincolo i-am făcut şi i-am dres… La urmă de tot, Niculae i-a răspuns aşa: „Oriunde intri într-un sat, dai peste unul ca Vasile ăsta cu o istorie aşa cam dubioasă… Trebuie să fim atenţi şi să nu facem jocul unuia sau altuia.” Şi i-a întors spatele. Foarte bine am zis eu când am auzit dar acum spun: foarte rău. Trebuie să te gândeşti cui spui asemenea cuvinte. Cine e persoana? Ei, ce interes are să susţină aşa de tare pe unul sau pe altul? Ei, persoana era secretara raionului U. T. M. Dacă ea îl apăra pe unul ca Vasile, însemna că ştia ea ceva. Nu ştiu ce, dar era clar, ţinea la el, cu toate că Vasile are şi el un Dumnezeu la care se închină în fiecare zi şi nu şi-ar întoarce capul după alta: Florica, muierea aia a lui mică, şi fetiţa. Prostia lui Dan şi a lui tat-său şi care o să-i coste viaţa (numai viaţa, fiindcă pământurile or să fie colectivizate la toată lumea) a fost asta, că au lovit-o pe Florica. Dar să ne întoarcem la secretara de tineret. Ţinea la Vasile ca la un prieten. Oamenii au şi prieteni, nu? Niculae nu şi-a dat seama. Şi fata asta văzând că n-are câştig de cauză cu activistul Niculae Moromete, s-a dus la regiune, la preşedinte, şi i-a povestit toată tărăşenia. Crezi că ar fi avut timp un ştab aşa mare s-o asculte? De-acolo de unde conduce ştie el altele şi mai rele decât păţania unui oarecare Vasile al Moaşii din comuna cutare, raionul Pălămida, cu rudele lui… Dar aici vine al doilea lucru care s-a încârligat cu primul: fata era rudă cu preşedintele şi el a ascultat-o. Ce fel de rudă n-aşi putea să-ţi spun, destul de rudă ca s-o asculte şi să-i dea dreptate. Şi uite aşa pleacă într-o zi din sat şi lipseşte două zile Vasile al Moaşii şi este primit în audienţă la preşedintele regiunii. Ce-au discutat acolo, n-aşi putea să-ţi spun. Dacă ai avea pretenţia asta, ar însemna să-mi ceri să ştiu prea multe. Erea obligat Niculae să ştie toate astea? Nu, nu erea, dar când ceva iese rău, rezultă că trebuia să ştii. Asta sau altceva, n-are importanţă. Fapt e că nu trebuia să procedezi cum ai procedat. Eu, cum am aflat la timp şi am tras toate concluziile? Puteam să nu aflu, dar m-a mirat ceva. Aveam noi o înţelegere, eu, Plotoagă, Bilă, Zdroncan şi Mantaroşie, care ni s-a alăturat mai pe urmă. Şi cineva dintre noi ne-a trădat. Cui? Tocmai persoanei care aveam de gând s-o aranjăm. Prin cine? Ei, prin cine crezi? Prin Vasile! Şi nu mai aveam stare neam. Mă, de ce prin Vasile? Ce caută Vasile aici? Că de ce ne-a trădat, mai înţelegeam, îmi spuneam că e unul dintre noi care joacă pe două feţe. Cine ştie? Dacă nu izbuteam? Şi până la urmă ce-am zis eu? Bă, ia s-o pun eu pe Ciulea mea să afle! N-am vrut să recurg la serviciile muierii, fiindcă muierea întotdeauna îţi cere ceva în schimb, mi-a şi cerut şi a trebuit să-i satisfac această dorinţă. Ei, şi a aflat! Două lucruri: una, ce ţi-am povestit eu până acuşi, şi al doilea, trădătorul. Era Zdroncan, care şi el aflase de prietenia lui Vasile cu fata aia, şi cine erea ea, şi înţelesese că Vasile va veni mai devreme sau mai târziu în fruntea comitetului executiv. Şi atunci s-a dat cu el şi nouă nu ne-a spus nimic, nici măcar lui cumnatu-său Plotoagă. L-am iertat, că n-aveam ce să-i fac. Ei, şi se punea acuma marea întrebare: ce fac eu? Am doi duşmani, unul pe care îl ştii, sau l-ai ghicit, Fântână, şi al doilea Vasile. De Fântână nu mi-era frică, dar de Vasile, da. Şi mi-am spus aşa: Vasile, deocamdată, dacă lupt cu el şi îl susţin mai departe pe Plotoagă, nu vine el aşa repede preşedinte. E adevărat, dar şi când o veni (că de venit vine!) ne curăţă pe toţi absolut. Ai să întrebi de ce erea obligatoriu să vină? Numai din pricină că vrea el şi că reuşise să ajungă în audienţă atât de sus? N-ar fi fost suficient! Dar evenimentele din vara asta de pe arie arată că unul ca Vasile ar fi căutat, mai devreme sau mai târziu, raionul, pentru scopurile pe care ţi le-a spus amănunţit Niculae (le ştii şi dumneata!) şi Plotoagă nu mai corespunde. Ce am făcut eu? Am ales varianta a doua, să-l ajut să vină mai devreme şi să-l părăsesc pe Plotoagă (l-a părăsit el cumnatu-său, darmite eu!). Şi m-am dus la Vasile acasă şi i-am propus alianţa. Şi Vasile s-a dovedit deştept. În tot cazul s-a gândit că eu nu sunt primul lui duşman, ci văru-său. Şi ca să poată cât mai curând să-l nimicească pe el şi pe tat-său, pe alde Năstase adică, nici nu s-a mai uitat că face alianţa cu mine.

— Şi presupunând că Niculae ar fi ascultat-o pe fata care zici şi l-ar fi sprijinit pe Vasile contra voastră, nu porneşti de la presupunerea că ar fi fost tot aia? zise Moromete. Întrucât în cazul ăsta mai e vinovat Niculae, cum ziseşi?

— Nu e tot aia, zise Isosică.

— De ce?

— Fiindcă ne-am fi împăcat noi cu Vasile fără să-l împingem atât de sus.

— Crezi că v-aţi fi împăcat? se îndoi Moromete.

— Dacă i-aşi fi dat pe Dan şi pe tat-său pe mână ar fi fost suficient şi cu asta s-ar fi terminat totul.

— Te contrazici, îl întrerupse Moromete.

Isosică se gândi.

— Stai să vezi, se corectă el. Sigur că problema rămânea în picioare, dar aşa stând lucrurile, am fi căutat noi un alt Vasile când ne-am fi dat seama ce vrea raionul şi Plotoagă nu mai e bun şi nu ne-am fi pomenit noi vrând-nevrând cu unul care e pus pe fapte mari. Am fi ştiut cum să-l anihilăm pe Vasile al Moaşii şi cum să împingem în faţă un alt Vasile, care nu i-ar mai fi acoperit pe cei bogaţi, dar nu s-ar fi apucat să dea în oameni ca dumneata.

„În timp ce tu nu dai, … pe mă-ta şi pe tac-tău ăla care o luă aşa şchioapă, şi te făcu pe tine, să ajungi în fruntea satului”, îl înjură Moromete în gând.

— Şi cum l-aţi fi anihilat pe Vasile al Moaşii? zise apoi.

— Lăsându-l, de pildă, să facă el aici la noi o gospodărie colectivă: l-am fi susţinut să fie el preşedinte. Nu ne-ar fi durut. Aşa, acuma, o să facă în aşa fel încât o să mă oblige şi pe mine să intru. O să intru cu un pogon. N-am încotro.

— Şi crezi tu, Isosică, că e cel mai mare rău care te aşteaptă pe tine de-aici înainte? zise Moromete înveselit parcă de faptul că acela îşi vedea cu atâta blândeţe viitorul.

— Ce-aşi putea să fac? zise Isosică.

— Nu te gândeşti?

— Nu.

— Mai e lume în sat, zise Moromete.

— Nu înţeleg.

— Mai e lume în sat care să aleagă alt om mai cu scaun la cap decât pe Vasile ăsta. Singur ai spus că ai fi făcut tu rost de alt Vasile dacă nu venea Vasile ăsta! Fă acuma!

— Acuma e prea târziu, zise Isosică.

— Pentru că te gândeşti la unul mai slab ca el! exclamă Moromete. Gândeşte-te la unul mai tare.

Isosică tăcu o vreme îndelungată. Înţelesese. Nu degeaba se spuneau despre acest om atâtea poveşti. Avea mintea pătrunzătoare. Ştia totul. Îl pierduse pe Niculae, vroia să se apere.

— Vrei să spui, zise Isosică întru târziu, că dacă nu-mi găsesc un alt om pe care să-l sprijin şi să-l sprijine şi lumea şi să-l pun să se opună lui Vasile, şi să fie mai tare ca el, o să am şi eu soarta lui Plotoagă?

— Da’cum?! exclamă Moromete.

— Vreai să-ţi spun drept? exclamă şi Isosică cu un glas atins parcă de o boare de tristeţe. Aşa e, aşa trebuie făcut şi faptul că Vasile n-are de gând să ţină seama de oameni ca dumneata şi recurge la ameninţările care ţi s-au transmis şi pot să spun că vor fi puse în practică, dacă vă mai adunaţi, mă îndreptăţeşte să nu părăsesc terenul. Fiindcă aşa aveam de gând: cât o fi! îmi ziceam, şi pe urmă mă întorc la treburile mele, ca orice om, dar două dificultăţi se ridică la orizont: una, Vasile e foarte deştept, va face acum în comună o gospodărie colectivă, a şi pus pe picioare un comitet de iniţiativă şi cu meritul ăsta o să fie imposibil să-l clinteşti de pe poziţia lui. Al doilea: care să fie omul capabil să-l înfrunte?

— Pe cine are de partea lui? întrebă Moromete cu un glas de parcă ar fi spus: n-are pe nimeni!

— O să-şi adune destui. Se găsesc! Găseşti orice! îşi aminti Isosică de acest adevăr rostit odată de Aristide.

— Domnule, lumea asta la care el le ia bucatele din pod, e cu el? îl întrebă Moromete parcă stupefiat de faptul că Isosică tot nu înţelegea.

Se lăsă iar o tăcere.

— Vrei să spui că există cineva în sat care să facă acelaşi lucru şi totuşi lumea să fie cu el?! zise în sfârşit Isosică uluit parcă şi el că ăsta ar putea să fie gândul lui Moromete.

— Da’ ce credeai că vreau să spun?! râse parcă Moromete.

— Adică? Fii mai clar. Te gândeşti la un om anume?

— Se înţelege de la sine.

— Ei, cine e?

— O să ţi-l spun eu. Nu sunt sigur… Adică nu că nu sunt sigur. Nu ştiu. N-am mai stat de mult de vorbă cu el. După ce stau cu el de vorbă o să-ţi spun şi cine e…

— Mă faci curios, pe cuvântul meu! zise Isosică. Spune-mi-l şi mie! Asta ar fi chiar prea de tot să existe un astfel de om şi eu să nu mă fi gândit la el.

Moromete, drept răspuns, se ridică. Celălalt ieşi pe după biroul său şi îl însoţi până ce ieşiră din curtea morii, care era de obicei plină de căruţe, de vite şi de oameni. Se auzea de departe zgomotul valţurilor, iar de alături cel al motorului, care cânta ca un cuc prin coşul său înalt asemănător unui fluierici uriaş de copii, făcut din salcie. Parcă ar fi vrut să spună că iată ce vesel şi plăcut e la moară.

— E membru de partid omul la care te gândeşti dumneata? zise Isosică.

Se opriră în poartă, ca doi ţărani paşnici, tăifăsuind de-ale lor cu ţigările în gură. Moromete dădu din cap într-o parte ca şi când i-ar fi părut rău:

— Nu mai ştiu dacă e, zise el, de-aia spusei să vorbesc întâi cu el… Da’ nu-ţi terminaşi vorba cu Vasile. Ce metode zici că vrea să folosească? Nu există decât o singură metodă, răspunse tot el: ordin general de intrarea tuturor în gospodărie şi cu asta socoteala ciobanului e achitată!

— Asta ar fi prea simplu, zise Isosică.

— De ce prea simplu?! exclamă Moromete uitându-se nedumerit drept în ochii lui Isosică. Dacă eu n-am nici-o pretenţie, declară el, ce te mai opreşte? Ce rost are să mă pui pe mine să-l muncesc eu, pământul, să vii pe urmă să-mi iai din el cât vrei tu şi pe urmă să mai mă pui să plătesc şi impozite şi cote de carne, de lână şi de lapte, chit că eu nu mai am nici vaci nici oi! Întrucât mă priveşte, eu sunt pentru! În tot cazul nu sunt contra, se corectă el. Dacă tineretu ăsta nu mai vrea să muncească pământul, cum o să mai vreau eu, care sunt om în etate şi copiii mei toţi s-au dus care încotro! Mi-a mai rămas o fată. O să se mărite şi ea cu un băiat care are leafă şi ce să mai fac eu cu atâtea pogoane de pământ?… Spune şi tu, Isosică!

Isosică însă nu-i răspunse nimic, se vedea că nici nu se gândeşte, aşa cum nu ne gândim când înţelegem clar că în spusele cuiva se exprimă ceva exact pe dos decât ceea ce se afirmă.

— E pământul meu, nu? întrebă Moromete. Şi continuă presupunând că nu poate fi contrazis: Plăteşte-mi-l, dă-mi bani pe cât costă, fiindcă şi eu l-am plătit cu munca mea şi pe urmă n-ai decât să-l iai şi să treci peste el cu tractoarele. Şi cine nu vrea să-l vândă, să-l muncească în colectiv. Simplu ca bună-ziua.

Era adevărat, atunci ce mai vroia Moromete? Isosică se uită la el cu un surâs care îi deschidea în mod ciudat chipul, în general senin, dar care surâdea rar şi trăsăturile nu-i erau învăţate; parcă era alt om, mai tânăr şi mai atrăgător decât se putea ghici.

— E clar, zise Isosică fără cea mai mică umbră de ironie. Aşa o să se facă!

Moromete clătină din cap în faţa evidenţei, aruncă ceea ce îi mai rămăsese din ţigare, scuipă subţire drept peste ea şi exclamă cu reproş:

— Ei f… l-aşi!

Şi deodată nu mai vru să afle ce metode i-ar fi putut dezvălui Isosică, referindu-se la intenţiile acelui Vasile. Plecă. Numai primii paşi lăsară această impresie, fiindcă îndată îşi lăsă fruntea în pământ şi mersul i se încetini. Era mersul lui când se gândea şi când nu mai vedea nimic în jur.