Capitolul 3

De-aceea nici nu auzi cum o femeie care tocmai ieşea din curtea morii cu o căruţă îl strigă din urmă şi apoi se ţinu aproape de el cu caii la pas… Îl strigase numai de două ori şi nu prea tare, apoi tăcuse. Stătea dreaptă pe cutia căruţei şi aştepta ca el să audă cu întârziere că numele lui fusese rostit de cineva şi nu într-un mod obişnuit, ci aşa cum fac cei care au dreptul, după ce au ţinut la tine o viaţă, să te cheme fără teamă de nimeni…

Era sora mai mică a primei lui soţii, una Fica, femeie încă tânără, despre care numai Ilinca ştia de mulţi ani că, deşi măritată şi mamă a doi copii, gândul ei fusese totdeauna la Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se schimbau (ce mai face, Ilinco, tac-tău?), când fata se ducea pe la Râca parcă anume, dintr-o curiozitate precoce, acoperită de inocenţa vârstei, ca să afle dacă mătuşa ei continuă să ţină la tatăl ei, în ciuda trecerii anilor… Ţinea, şi mai ales în ultima vreme, după ce îi murise bărbatul. Nu avea încă cincizeci de ani şi văzută de departe putea fi luată drept fată, subţire cum era şi cu pasul viu şi uşor…

— Ce e cu tine pe-aici cu căruţa? zise Moromete ridicând pe neaşteptate fruntea.

Glasul ei îi sunase în urechi cu întârziere. Se abătu din drum, coborî şanţul şi se apropie de căruţă; puse piciorul pe vătraiul loitrei şi se urcă sus lângă muiere.

— Asta e o treabă pentru tine?! zise el.

— De ce, Ilie?

Moromete începu să clatine din cap; nu se făcea! Sunt lucruri care au rostul lor şi ce rost e ăsta să…

— Credeam că ai murit şi tu, nu numai bărbatu-tău! zise el ferindu-se. Mă, ziceam, aia o fi murit şi ea pe-acolo prin Râca ei, de n-a mai dat nici un semn că mai e pe lumea asta!

— Aha! făcu muierea. Şi m-ai îngropat şi pe mine alături de el şi ţi-ai văzut de treabă. Parcă mai cunoşti tu pe cineva de când ţi-au fugit feciorii? Las’ că nici când eram pe-aici nu prea te gândeai tu la mine, dar o dată, de Crăciun şi de Paşti, tot ne mai vedeam noi.

În acest timp Moromete nu-i aruncase muierii nici o privire. Dar se uita ea la el.

— N-ai îmbătrânit neam, spuse ea mai departe, ai ceafă dreaptă. Ştiu că ai trecut de şaizeci, dar nu ştiu cu cât.

— Nu cu mult, răspunse Moromete cu încântare, parcă minunându-se că, iată, trăieşti mult, veri după veri şi ierni după ierni, şi când te uiţi în urmă vezi că n-ai decât şaizeci şi ceva de ani. Orice-ai zice, nimeni nu te împiedică să te gândeşti că mai poţi trăi optzeci.

— Am auzit că tu şi Catrina vă aveţi ca la douăzeci de ani, ea a vrut să se lase, tu ai alergat cu parul în mână după ea pe după casă… Căci te-ai prefăcut bolnav, aşa e?

— Aşa e! întări Moromete subţirel.

— Ei, ce-ţi pasă! Fi-tu Niculae e bine, Ilinca am auzit că o să se mărite şi ea! Numai Paraschiv, săracul, e bolnav. De ce nu-i dai şi lui nişte bani, să-şi ia doctorii?

— I-am dat, Fico, crezi că am aşteptat să vii tu la moară în Siliştea şi să ne întâlnim noi ca să-mi dai tu ideea? Da’ mi-a spus muierea aia a lui că nu se îngrijeşte. După ce i-am dus eu banii, că am strâns şi eu de la ce mi-a dat Niculae, primul drum pe care l-a făcut după ce-am plecat eu a fost la cârciumă! „Nu se mai stăpâneşte, tată, mi-a spus creştina aia cu care trăieşte, n-am ce să-i fac, bea şi fumează şi hârjâie pe urmă din gât de mă şi sperie.” Da’ el zice: „Lasă, fă, că nu mor eu, v-arăt eu vouă la toţi ‘vă muma în… „ Care or fi ăia toţi şi ce vrea el să le arate, numai el ştie! Care-or fi?

Muierea însă nu-l urmărise chiar cu toată atenţia, şi s-ar fi zis că nu prea îi păsa ei de soarta lui Paraschiv.

— Arăţi bine, dar nu eşti vesel! zise ea. De ce? Crezi că mai ai tinereţea în faţă să te zbaţi din pricina unuia sau altuia? Care cum şi-a aşternut, aşa să doarmă!

— Crezi că nu mai pot eu de inimă rea, Fico? Zic şi eu că mă întrebaşi, răspunse Moromete într-adevăr senin.

— Ăsta e norocul tău, zise muierea. Ai minte de om tânăr, altfel ai fi murit de mult, după câte te ştiu eu.

— De ce zici tu asta?!

— Aşa!

Avea în ea ceva ocrotitor această femeie. După dinţii întregi care i se vedeau când vorbea, nu părea să fi trecut de mult de patruzeci şi cinci de ani, iar de departe arăta şi mai puţin, fiindcă statura ei semăna cu a unei fete. Era îmbrăcată toată în negru, aşa cum au obiceiul unele muieri când ies din satul lor şi se duc în alt sat, când pun pe ele ce au mai bun, chiar dacă au de făcut o treabă.

— Aşa ai fost tu bun şi nu ţi-ai ridicat, de când te ştiu eu, ochii la o muiere. Ai avut două, pe soră-mea, săraca, pe care ai omorât-o, şi pe Catrina, care o să te omoare ea pe tine, cu zile, dacă n-o goneşti de-acasă, sau dacă nu fugi tu. Ia să te fi uitat, şi ai fi văzut că n-ar fi îndrăznit să te lase singur şi bolnav în pat şi să-i scapere ochii ăia veninoşi de bucurie că ai să mori. E nebună, să ştii de la mine, să-ţi aduci aminte!

— Eu zic că n-o să mă lase Dumnezeu să mă canunesc când n-oi mai putea, zise Moromete.

— De ce să nu te lase? Parcă Dumnezeu are milă de ăl bun şi îl pedepseşte pe ăl rău? zise muierea.

— Da’ cum crezi tu că e?!

— Uneori e şi după păcate, dar alteori nu e! zise muierea. Al meu, după câte bătăi mi-a tras, ar fi trebuit să se canunească şi el niţel când l-a luat Dumnezeu. Nu s-a canunit neam, a murit întâmpinat.

— Era acasă? o întrebă Moromete.

— În pat, zise muierea. Venisem de la cimitir şi pusesem cuşniţa cu colaci de grindă. Mi-e foame, zice, şi îl văd că se ridică şi întinde mâna sus să ia cuşniţa. A! a făcut, şi gata!

Urmă o tăcere. Căruţa ieşise de mult din sat şi caii, simţind parcă roşul asfinţitului în spate, începuseră să bată grăbiţi drumul cu copitele. Moromete avea aerul că merge şi el acasă, cu toate că satul lui era în urmă, nu înainte. Stătea mereu cu fruntea puţin aplecată şi nici acum nu întorcea privirea să se uite măcar o dată la muiere, deşi din spusele lor se înţelegea că n-o mai văzuse de multă vreme.

— Că s-ar putea ca muierea asta a mea să-mi facă şi să-mi dreagă, admit, murmură întru târziu, ca pentru sine. Dar că pe soră-ta Rada aş fi omorât-o eu, pe asta de unde ai mai scos-o?

— Ai omorât-o după ce l-a făcut pe Achim, zise femeia. Mi-a povestit pe patul morţii.

— Ţi-a povestit?

— Da, mi-a povestit.

— Hm!

— Mi-a povestit şi altele, nu numai asta!

— Ei, ce vorbeşti?!

— Săraca, n-am să uit până oi muri cum s-a întors ea acasă şi a venit la mine să-mi povestească cum ai dat tu peste ea în plină zi pe mirişte, la capătul locului tău din Pământuri. Uite, pe-acolo! zise muierea arătând cu biciul spre stânga, în depărtare. Era un stejar pe-acolo, a îmbătrânit şi s-a uscat. Ştii cum te-a poreclit ea atunci, nu ţi-am spus nici până acum?

Moromete nu răspunse şi câtva timp muierea nu turbură nici ea tăcerea câmpiei pe care păcănitul roţilor şi loviturile copitelor o făcea parcă să sporească şi mai mult. Moromete înălţă în sfârşit un umăr. Hm! În acest ceas al vieţii sale trebuia să afle despre sine lucruri pe care nu avusese timp să le afle atâta amar de vreme! Şaizeci şi ceva de ani nu sunt o glumă, ei, uite că tinereţea sa tot mai era aproape în mintea cuiva ca şi când ar fi fost ieri.

— Lumea care m-ar auzi şi te cunoaşte nu m-ar crede, spuse femeia mirându-se parcă pentru întâia oară de ciudăţenia faptului. Te-a poreclit Mutul. Nu vorbeai neam! Pe urmă, când v-aţi luat şi te-am cunoscut şi eu, am văzut că aşa erea. Te uitai la mine, te uitai la ea, te uitai la tata, la orice te uitai nu ziceai nimic. N-aveai darul vorbirii! Da’ ce mustaţă frumoasă aveai şi ce subţirel arătai! Nici acuma nu eşti gras, dar ţi s-au adâncit ochii. Era nebună săraca după tine, din prima zi am văzut-o că-şi pierde minţile. Fiindcă trebuie să ştii şi tu că după ce ai venit pe la noi şi te-a văzut mama, când am rămas numai noi, i-a spus Rădiţii: „Fugi, fă, de-aici, cum o să te ia ăsta pe tine? Ăsta e un om serios, ce i-o fi venit să se uite la o urâtă şi la o melă ca tine? Că de stricat nici măcar o vorbă văz că nu strică pe tine!” Rădiţa a început să rază: „Ei, o să vedeţi că mă ia, aşa urâtă cum credeţi voi că sunt! Şi dacă e mut şi nu vorbeşte, ştiu eu de ce e!” Eu am îngheţat, se smintise Rădiţa, ştiam ce înseamnă vorbele astea ale ei şi mi-erea frică să nu înţeleagă toată lumea ce-a vrut să spună. Dar mama s-a strâmbat doar aşa şi a dat din umeri: „Se poate! a zis. Găseşte şi-o găină chioară un bob!” Eşti vinovat! Nu trebuia să te uiţi la ea! Dacă nu te uitai, ar fi găsit şi ea acolo un creştin de la Dumnezeu şi poate ar fi trăit şi acum!

— De ce să nu mă fi uitat! zise Moromete cu o voce înăbuşită şi de astă dată întoarse capul şi privirea lui se încrucişa plină de nedumerire cu aceea sigură a muierii.

Şi-o retrase însă în clipele următoare.

— Nu înţeleg nici azi, zise muierea. Tocmai asta e că nu te-ai uitat la ea, iar ea ştia şi râdea. „Nu se uită la mine, îmi zicea, dar nu-şi ia ochii de pe mine.” Adică vrea să spună că te uiţi la ea fără s-o vezi, n-o vezi că e urâtă şi prăpădită, dar te uiţi tare, n-o slăbeşti din ochi… „Ei, de ce?” o întrebam. Nici ea nu ştia să spună, dar ştia de ce. Trei copii i-ai făcut pe urmă, unul după altul, ca un berbec care nu alege oaia frumoasă.

— Cât era ea plină de viaţă în ea, zise Moromete, aşa de nepricepuţi şi de seci la minte i-au ieşit copiii. De unde rezultă că speranţele pe care le pui în copii mai bine să nu le pui deloc, că e mai bine.

— Ţi-e gândul tot la ei, zise muierea. Degeaba zici că nu eşti ăla care nu mai poate de inimă rea.

Nu era dezamăgire, dar nici compătimire în glasul muierii. Umerii lui Moromete rămaseră nemişcaţi. Da, parcă spunea el. Aşa era. Ce putea să facă? Ni se pare că putem să nu ne gândim. De fapt e mult mai rău: nu ne gândim, dar suferim. Ni se apleacă umerii fără să ştim de ce. Şi abia din când în când ne dăm seama.

Tăcerea care se aşternu între ei deveni parcă nemişcare, ca şi când totul s-ar fi oprit, şi gânduri şi sentimente. Numai caii, cu muşchiulatura lor vie, umpleau aerul mişcându-şi ritmic coamele în timp ce cu copitele călcau pământul făcând parcă să trăiască şi căruţa cu ei, ale cărei roţi stăteau de vorbă cu împrejurimile; loturile de porumb pe lângă care treceau, miriştile goale, răzoarele lor bogate cu ierburi erau încremenite ca în vis. Trecem, păcănea căruţa, ne întoarcem de unde am venit, scârţâim sub greutatea a ceea ce au pus cele două mogâldeţe de sus peste noi.

Copaci îndepărtaţi le ieşeau înainte şi pe nesimţite rămâneau în urmă şi se topeau în aburul plin de culori al asfinţitului. Din când în când, caii sforăiau cu putere, ca şi când n-ar fi ştiut în acele clipe că sunt adevăraţii stăpâni ai pământului.

În curând intrară în sat, a cărui viaţă în amurg îi învie pe cei doi şi le aduse aminte că li se întâmpla ceva neobişnuit: ea, Fica, mamă a doi copii însuraţi, aducea cu sine acasă pe înserate un bărbat din alt sat. Cine era? O muiere fu atât de năucită de curiozitate încât se apropie de căruţă, puse mâna pe leucă şi se uită:

— Cine e, fă, omu ăsta? zise.

— Cumnatu-meu, fă, nu te mai chiorî aşa şi du-te şi-ţi vezi de treabă, se răsti în şoaptă Fica.

Moromete se înveseli.

— Cine era neroada aia? zise el după ce muierea rămase în urmă.

— Nu e chiar aşa de neroadă, îi răspunse Fica.

— Aşa e, conveni Moromete. Să stai şi să te gândeşti.

În curte femeia trase căruţa la prispă şi Moromete se dădu jos ca un om la casa lui, coborî şuşleţul de la spate şi apucă de un sac pe care îl aduse ridicându-l pe grumaz la marginea blănii. Îl luă în spinare şi îl puse pe prispă. Muierea intră în tindă şi aprinse lampa. După ce termină cu sacii, Moromete trase căruţa sub şopron şi deshămă caii, pe care îi băgă în grajd şi îi legă la iesle.

— Tu ai ceva să dai să mănânce la caii ăştia? i se auzi glasul în amurg.

— Deasupra e nişte nutreţ, se auzi şi glasul ei, însoţit de crăonitul unei găini şi de zarva orătăniilor speriate.

Muierea prinse una, pe care i-o dădu lui Moromete s-o taie. Se duse apoi cu ea în tindă s-o opărească. Mişcările, la oamenii bătrâni, sunt încurcate şi întortocheate ca şi când ar avea la îndemână un timp nesfârşit ca să le ducă la capăt. Ei scot din fire pe cei tineri, care caută să scape repede de ele, fiindcă ei cred că viaţa cea adevărată se află dincolo de lucruri şi de treburi. Nici nu-şi dădu seama Moromete când se pomeni cu mămăliga fierbinte pe masă şi cu pasărea friptă în strachină. Abia de se aşezase pe prag şi-şi jupuise jurnalul pe care îl purta în flanelă să-şi facă o ţigară, şi abia avusese timp să-şi fumeze ţigara aceea. El nu ştia că minute lungi treceau până îşi amintea el c-o ţine în mână şi că femeia se uita din când în când la el şi îl vedea pierdut, dus pe gânduri. Nu-l turbură, dar focul sub mâinile ei dibace ardea necontenit şi grăsimea de pasăre sfârâia neîncetat în jarul cocenilor vechi de porumb.

— Hai, Ilie, să mâncăm! zise ea deodată, şi Moromete tresări.

— Hai, să facem şi treaba asta, că pe celelalte le isprăvirăm, conveni şi Moromete, şi când văzu ce era pe masă deschise ochii mari: Tu vorbeşti serios?!

Muierea luă masa rotundă în braţe şi o dădu aproape de genunchii lui.

— Bei, Ilie, şi o ceaşcă de ţuică?

— Mă, Fico, păi tu nu ştii?

— Ce?!

Moromete spuse cu regret:

— Mie nu-mi place băutura.

— Ei zău?!

— Nu-mi place băutura, ca pisicii untura, zise Moromete.

— Acuma tu glumeşti, dar pe vremea aia chiar că nu-ţi plăcea, zise Fica. Toţi ne miram. Om la nunta lui să nu pună el băutură pe limbă.

— Aşa un strop tot am băut eu! zise Moromete.

— Atât, zise muierea, şi continuă: Să trăiască ginerele, să trăiască mireasa, să le dea Dumnezeu copii, să trăiască socrii şi să le dea Dumnezeu sănătate! Pe urmă să trăiască nunii mart, fraţii, surorile, verii! Nimic, el tot cu ceaşca aia în mână stătea. „Da’ bea odată ceaşca aia, s-a înfuriat mama, bărbat eşti tu sau ce eşti?” Şi atunci ai băut-o şi te-ai strâmbat, ţii minte ce-ai spus? „Ce obicei or mai fi având şi oamenii să bea porcărie de-asta!” „Ei, taci, au strigat toţi, a vorbit popa-n biserică. Nu vrei să ne spovedeşti, părinţele?” Mi-a plăcut de tine, Ilie, de-atunci, zise deodată femeia cu un glas care era atât de înfiorat încât în clipa aceea semăna cu al unei fete îmbătate de dragoste, uite, îţi spun, aşa de mult, că dacă n-aş fi fost aşa mică în anul ăla când muri soră-mea, nu m-aş fi uitat că eu aş fi fost fată mare şi tu cu trei copii, care mi-ar fi fost nepoţi! Ţi-aş fi trimis argint viu, să-ţi ia minţile, şi să te însori cu mine!

Moromete ascultă parcă la pândă această declaraţie ca şi cum o aşteptase, şi acum vedea, tăcând, că fusese bine făcută, apoi se miră:

— Da’ câţi ani aveai tu atunci?! şi avu o astfel de intonaţie în glas încât ai fi crezut că muierea nu spunea adevărul.

Ea nu răspunse, îşi umplu iar o ceaşcă şi rupse apoi din puiul rumenit din strachină. Rupse doar o aripă. După ce o mâncă nu se mai atinse nici de băutură, nici de carne.

— Dragostea face pe om mai deştept, şopti ea întru târziu. Nu zic că din pricina ta n-am ţinut la bărbatu-meu după ce m-am măritat şi eu şi-am făcut copii. Ţineam la el, avea inimă mare şi nici prost nu erea. Dar când mă gândeam la tine, parcă mi se făcea ziuă în cap. Te vedeam o dată, de două ori pe an şi-mi ajungea, şi cu toate că niciodată nimeni n-a ştiut ce simt eu, bărbatu-meu a ştiut, dar murea să afle cine e. Fiindcă vedea. Şi atunci, ca prostul, cum fac toţi când se îmbată, venea şi mă lua la bătaie, sau invers, ca să poată să mă bată se ducea mai întâi să se îmbete. Mai rău era că pe urmă, când ai început să te schimbi, când ai început să vorbeşti, mi-am dat seama că te-am ghicit eu bine, ca şi soră-mea, săraca. Tu nu vorbeai la început din pricină că ereai prea tânăr, dar ochii tăi se uitau şi vedeau lumea. N-aveai glas, dar te gândeai! Şi când ai început să ai, au văzut şi alţii ce văzusem eu, un copil.

— Te apucaşi să-mi spui pe drum că eu am omorât-o pe Rădiţa, zise Moromete pe deplin senin şi neturburat. Adică cum? Eu ştiu că a fost ceva cu moartea ei, dar n-am putut să-mi dau seama ce, n-am avut cum, ştiu că n-a suferit de ceva anume. Ţi-nchipui că eu cu mâna mea nu i-am făcut nimic. N-o să te apuci să subţii un astfel de lucru.

— Ba i-ai făcut, răspunse femeia după ce lăsă să se scurgă între ei minute lungi de linişte. I-ai făcut, Ilie, repetă, dar fără reproş şi chiar fără prea mare interes.

S-ar fi zis că nu-i stătea prea mult pe inimă nici soarta pe care a avut-o atunci sora ei.

— Nu pot să te învinuiesc, Ilie. Oamenii nu prea ţin la viaţă, o pierd din te miri ce! Soră-mea a murit, fiindcă n-a avut răbdare să iasă din lehuzie, cu toate că nu mai erea o fetiţă care să nu ştie ce trebuie şi ce nu trebuie să facă o muiere care naşte, câtă vreme trebuie ea să se ferească. Tu nu ştiai nimic, dar ea ştia, că mama era acolo şi i-a spus. „Bine fă, Rădiţo, am întrebat-o, tu eşti nebună?” „Ce să fac, Fico, mi-a spus, mi-era dor de el, mi se părea că nu mai am nimic, că şi cu Paraschiv şi cu Nilă tot aşa a fost şi n-am păţit nimic.” „Acum o să mori”, zic. „Ei şi? zice. Am făcut trei copii, am trăit, nu-mi pasă. Mare bucurie nu mai m-aşteaptă, am văzut eu… copiii, să-i ştergi la cur, să le dai să mănânce, nici noaptea nu te lasă… Bărbatul… „ „Ei, zic, ce e cu bărbatul?” N-a zis nimic. Se vedea că gândul la bărbat o făcea să-i pară rău. S-a întors cu spatele la noi, şi zice: „Fico, dă-mi un cui”. „Un cui? Ce-ţi trebuie?” „Îmi trebuie mie!” M-am uitat la mama, la soră-ta Guica, nici ele nu înţelegeau. M-am urcat pe scara de la pod, am căutat pe poliţă şi i-am adus un cui. M-am uitat să văd ce vrea să facă cu el. Nimic, îl ţinea în mână. în timpu ăsta sângele picura din ea în oala de sub pat… Pe urmă ai venit tu cu sanitarul. Ce să priceapă un sanitar! Când am întors-o nu mai avea viaţă în ea. Sanitarul zice: „Ia uite, are un cui înroşit în mână.” Şi când ne uităm, alături de căpătâi, trei măsele cu şipcile mari însângerate. Şi le scosese singură din gură cu cuiul.

Moromete se uită brusc afară, ca şi când ar fi vrut ca această cumplită dezvăluire a suferinţelor primei lui femei să nu mai fie auzită şi de altcineva.

— A zis şi ea aşa ca un gând care-i venise, spuse el în cele din urmă. Ca să moară liniştită. De la început i-a fost rău, după ce l-a făcut pe Achim. Era cam nebună soră-ta, de s-a apucat ea să-ţi spună un lucru ca ăsta.

— Nu erea adevărat?

— Cum o să fie? Şi ce-a apucat-o cu dinţii? Ea nu mi-a spus niciodată că o dor! Auzi, să-şi bage cuiul în gură!

— Uite-aşa de mari erau măselele, cu câte trei şipci, repetă Fica. Niciuna nu era stricată. S-a mirat şi sanitarul. N-am mai văzut una ca asta, zice. Mai ţi-aduci aminte? Pe urmă, repede, te-ai însurat…

— Ce puteam să fac? Cine să fi avut grijă de cei trei care ereau mici? Am vrut eu să mai aştept, reluă Moromete parcă vesel, dar şi puţin batjocoritor la adresa femeii, a gândului ei spus adineauri, din care se putea înţelege că ar fi trebuit s-o aştepte pe ea, pe Fica, să se facă mare. Până într-o zi când m-am dus pe la Turnu, după nişte peşte. Mai erea, dar nu mult, până a început primul război. La întoarcere (îi lăsasem în grija soră-mii Guica) îl găsesc pe ăl mic, pe Achim, în copaie, venise de i se urcase caca pe spinare, de jos până la gât, tocmai pe după ceafă, aşa avusese grijă soră-mea Guica de ei! Pe urmă avea pretenţia că de ce am adus-o pe Catrina în casă, care erea şi a mă-sii, adică a feciorilor, de, a nepoţilor. Adică să fi stat eu aşa, ea să se fi măritat, să-şi fi adus bărbatu acolo cu mine, şi uite-aşa! Gândurile astea de femeie smintită le-a băgat pe urmă şi în capul lui Paraschiv, al lui bietu Nilă şi al lui Achim, când s-au făcut mari, iar ei n-au avut mai multă minte decât ea şi au crezut-o! Iar asta, Catrina, nici ea n-a avut mai multă şi toată viaţa i-a fost frică de ei, să nu mor eu şi să n-o arunce ei pe drumuri! Că, adică dacă nu-i trec casa pe numele ei! Mânca-o-ar pământul de casă!

Între timp muierea începuse să strângă masa. Nu s-ar fi putut spune că ascultase cu interes tot ceea ce spusese Moromete. După ce el tăcu nu-i mai dădu nici un semn, nici da, nici ba.

— Hai, Ilie, să ne culcăm, zise ea în tăcerea care se lăsase în tindă.

Şi de astă dată vocea ei însemna: lucrurile astea, dacă le răscoleşti, nu le mai termini până dimineaţa. Tot mai bine e să dormi şi, când răsare soarele, să te scoli odihnit şi cu gândurile proaspete.

— Tu, zise Moromete, eşti chiar singură? Unde e băiatul ăla al tău?

— A, păi nu ţi-am spus?!

Şi se aşeză pe un scăunel cât o şchioapă, foarte aproape de pragul unde stătea Moromete.

— Da’ tu, zise ea, un vin nu beai?

Moromete ridică din umăr mâhnit ca şi când s-ar fi ivit din vina ei o neînţelegere care îl întrista…

— Ţi-am spus eu că nu?!

Ea se duse undeva în odaie şi se întoarse de-acolo cu o damigeana mică împletită în nuiele şi astupată cu un cocean…

… Moromete se uită iar afară, şi cu paharul în mână rămase atent, aşteptând. Într-adevăr, se auziră paşi în curte, paşi uşori ca de pisică, aşa cum îi fac fetele desculţe care vin de la poartă şi se apropie de prispa casei. Se auzi urcatul pe prispă, o săritură elastică, fără zgomot, doar fâsâitul fustei turbură liniştea zilei de vară. În prag, cu lumina mare a bătăturii în spate şi cu faţa sub umbra tindei, apăru Rădiţa.

— Ce e cu tine, unde fuseşi? zise Fica. Flăcăul ăsta te-aşteaptă aici de-aseară, şi tu umbli pe drum fără nici un rost.

Rădita nu zise nimic, dar părea veselă. Trecu spre odaia cealaltă luându-şi de pe cap barişul ca să şi-l pună mai bine, în timp ce i se văzu părul castaniu şi cozile împletite care îi atârnau pe spinare. Lăsă uşa deschisă şi se întoarse. Era subţirică şi înaltă şi pulpele picioarelor ei erau mari şi arse de soare.

— Unde te duci de te găteşti aşa? zise Fica.

Nu arăta însă deloc gătită, dar barişul ei frumos era de sărbătoare.

— Trebuie să mă duc, zise Rădita, cu un astfel de glas că se făcu deodată linişte.

Cu toate că nimic n-o turburase mai înainte, liniştea parcă crescu în aer. Fata se aşeză şi ea pe un scăunel şi puse mâna pe-un pahar. Fica îi turnă şi ea gustă din vin strâmbându-se. Pe chipul ei apăru, în timp ce lăsa paharul gol, o expresie senină de deznădejde. Ea surâse şi rosti: „Vine moartea prin grădină.

C-un pahar şi c-o lumină.”

Moromete se uită afară. Se supără:

— Dă-i, Ilinco, şi lui Niculae asta nişte flori, să-şi facă coroană, nu vezi cum plânge? Ce eşti aşa cărpănoasă?… Mă, ăsta, ia ici cureaua mea şi încinge-te cu ea peste cămaşa aia, că parcă eşti dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă…, Ia şi pălăria mea!… Na!… Te duci şi tu degeaba la serbare, să auzi cum o să te lase repetent.

Catrina o luă spre poartă. Peste sat sunau rar şi stăruitor clopotele, chemând lumea la biserică. Niculae se spălă pe labele picioarelor lui mari, prăjite la soare şi zgâriate de ţepile miriştilor.

— Fico, dă-mi un cuţit, zise Rădiţa în tindă.

— Da’ ce-ţi trebuie?

Rădita nu răspunse, o văzură însă cum asculta cu privirea mare şi cu urechea întoarsă uşor spre afară. Din depărtare, din naltul cerului, veneau până aici în umbra răcoroasă a tindei, abia atingând auzul, strigăte rare de gâşte, puse pe călătorie îndelungată. Strigătele lor însă nu erau ţipete, ci semne sigure şi liniştite de recunoaştere, să se audă doar între ele, să nu li se destrame şirul, să anunţe pe cocorul bătrân şi ştiutor care le conducea (căci ăştia erau cocorii) că totul e bine în urmă şi să nu se abată din înaintarea lui înceată şi sigură.

Ieşiră cu toţii pe prispă şi se uitară în zare. Într-adevăr, se apropiau plutind, alunecând în formă de săgeată cu deschiderea largă, croncănind rar, nu toţi odată, ci în aşa fel încât cântecul lor să fie neîntrerupt. Rădita se dădu jos de pe prispă şi în mijlocul bătăturii înfipse cuţitul în pământ, îşi ridică apoi privirea spre cocori, în timp ce cu degetul cel mare al piciorului drept începu să scurme stăruitor ţărâna chiar alături de lama cuţitului. Păsările se apropiară, dar când ajunseră în dreptul bătăturii, bătrânul cocor scoase deodată un ţipăt pătrunzător de spaimă şi zborul începu să i se clatine. În clipele următoare el se întoarse pe cer şi începu să se învârtească în cerc împreună cu tot cârdul deasupra capului fetei. Ea nu-şi luă în acest timp ochii de pe cer, urmărindu-i cu o privire neclintită şi limpede, şi degetul ei nu înceta să scurme pământul alături de cuţit. Scoţând un nou ţipăt, de-astă dată parcă de jale, bătrânul cocor rupse deodată cercul în care se rotea şi făcu cale întoarsă împreună cu tot cârdul. Rădita îi urmări până nu se mai văzură, apoi smulse cuţitul din pământ şi se întoarse chicotind spre soră-sa. La flăcăul din prag nu se uita.

— Mă mărit, zise ea. O să fiu fericită cu Mutu ăsta, cu toate că nu se ştie cât. Ar fi trebuit să-mi cadă jos la picioare cocorul meu, dacă ar fi fost să mor de bătrâneţe. Ei şi? Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lumea asta! De ce mi-ar păsa când o să plec?

— Atunci să mergem, zise Moromete.

Înainte o luară patru flăcăi călări, cu pălării cu pene de păun înfipte în pamblică. Unul ţinea în mână un brad cu un măr înfipt în vârf. Calul lui, cu coama înfoiată, cu gâtul îndoit, cu dinţii rânjiţi sub zăbală, ţâşnea din când în când în frunte. Asta era Benogu, murise în războiul care venise, acum uite-l că a înviat şi a venit să fie cavaler la nunta prietenului său. Căruţele pline cu rubedenii alergau în urma celei care venea după cai, cu mirele şi mireasa printre lanurile de grâu dat în pârgă. Pe la jumătatea drumului, între Râca şi Siliştea, Moromete opri căruţa.

— Dă-te jos, îi spuse el fetei.

Mireasa se supuse, căutând să calce cu grijă cu pantofii ei noi, să nu-şi rupă picioarele. O luară pe un drum de plan care se pierdea în depărtare în timp ce alaiul îşi continuă drumul ca şi când mirele şi mireasa ar fi fost încă acolo. Cântecul viorilor se pierdea în liniştea câmpiei pe care o unduiau valurile de spice. Drumurile erau pline de iarbă, iar porumbul era atât de verde, încât se făcea parcă întuneric pe unde creştea.

— Şi a cui zici că eşti tu, creştină? zise flăcăul.

— A mamei care m-a făcut, păgânule, răspunse fata.

Focul de coceni ardea pe mirişte cu flăcări a căror culoare se schimba neîncetat, din galbenă se făcea violetă, din violetă, albastră, din albastră bătea în verde, asemeni porumbului pe care cei doi îl jupuiau şi îl puneau alături pe jeratic să se coacă.

— Mă duci la tine acasă s-o văd pe mama care te-a făcut?

— Ei, nu zău?! Păi ce-ai să vorbeşti tu cu ea, când de dimineaţă şi până acum abia ai scos şi tu trei cuvinte?… O să râdă mama de tine… De unde l-ai mai scos?… Nu că mi-ar fi ruşine cum arăţi, o să creadă tocmai pe dos, că mi-ai sucit capul şi nu-mi dau seama ce fac… Dacă vii, nu mai pleci, siliştene!… A, ce frige porumbu ăsta… Eu îţi coc ţie aici cotolani şi tu nici nu te uiţi la ce-ţi dau… N-ai mâncat nimic de când ai venit aici peste mine, ia să te văd cum arăţi când mişti fălcile…

— Sui-te în căruţă, zise flăcăul.

Soarele coborâse spre asfinţit când rosti el aceste cuvinte. Fata se supuse şi se urcă dintr-o singură mişcare, ca o căpriţă, ţinându-se de loitră.

— Mai e cineva pe câmp? o întrebă flăcăul.

— Nu, n-a mai rămas nimeni, răspunse fata cu nelinişte, coborând.

Era ca şi când ar fi fost părăsiţi în pustietatea câmpiei şi n-ar mai fi putut să se întoarcă acasă. Punea acum cu grijă picioarele pe fierul răscrucilor, să nu se încurce în rochia mare de voal şi în beteala care îi atârna strălucind pe spinare, până jos la poale. Flăcăul o coborî parcă jos cu privirea şi o aduse lângă el fără să facă nici o mişcare, apoi îi puse uşor mâna în piept şi o împinse încet, dar fără revenire, pe spate. Se urcă deodată peste ea şi o acoperi şi chipurile li se întâlniră ca într-o apă, unul privind, celălalt răsturnat, susţinându-i privirea şi recunoscându-se unul în altul uluiţi. El îi puse mâna pe frunte şi o apăsă ca şi când ar fi vrut să-i vadă mai bine ochii ei strălucitori; se apropie şi mai mult de faţa ei, stăpânit parcă de o ezitare: nu ştia cărui impuls să se supună, celui sălbatec, care îl făcuse să se repeadă asupra ei, sau celui blând, pe care îl trezeau în el ochii ei cerând ocrotire.

— Nu te repezi, şopti ea, lasă-mă să-mi dau seama. Văd că te uiţi la mine, lasă-mă să mă uit şi eu, să înţeleg cu ce te-am zăpăcit şi eu pe tine, fiindcă nu e numai ce vreai tu acum… Ei, ce este?… Sunt aproape de sufletul tău? Eşti un flăcău singur pe lume?… De ce nu-mi răspunzi? Nu eşti? La ce te gândeşti? La mine? Sunt prima fată cu care te porţi aşa? Prima care ţi-a luat glasul sau aşa o fi felul tău?

Ezitarea lui, ascultând-o, crescu, şi atunci o bucurie fără margini înflori pe chipul fetei. Ea îl apucă de gât şi începu să-l sărute. Surprins, flăcăul se feri şi scăpă de braţele care i se încolăciseră pe după grumaz, dar ea îşi ridică gâtul cu o vioiciune de animal parcă în luptă cu altul care ar fi vrut s-o omoare şi îl urmări acum fără nici o teamă de puterea şi ameninţarea lui.

— Te simt, te-am ghicit, şopti ea apoi retrăgându-se, tu nu ştii, sau vrei şi tu să afli, şi de aia te gândeşti… eşti singur, cu toate că ai surori şi alte rude… şi vecini… Eu sunt cu tine şi noi doi… pe lume… o să facem copiii noştri… M-ai văzut, eşti al meu, te-ai uitat la mine şi m-ai văzut…

Fata gâfâia. Închise ochii şi îşi duse mâinile goale sub ceafă. Bluza mică şi prea săracă pentru trupul ei voinic se ridică şi îi descoperi pântecul. Flăcăul se dăduse de mult jos de pe ea. Când şoaptele ei se opriră o luă din nou în braţe, de astă dată mai blând, pe chip cu o expresie de beţie mai mare. Ea îl înlănţui după mijloc şi se mişcă sub el cu o ştiinţă pe care o dobândise doar cu gândul: era stângace, trupul ei tremura dar parcă ştia ce-o să urmeze.

Totuşi nu, fiindcă ea scoase un ţipăt pe care numai spaima de a nu fi auzită o făcu să şi-l înăbuşe în chiar secunda când îi ieşise din gât. În clipa următoare o strigă pe maică-sa, mamă, mamă, ca şi când ar fi vrut s-o încredinţeze pe cea care o născuse că ea tot fetiţă a rămas, cu toate că strângea în braţe un flăcău care o şi scosese pentru totdeauna, printr-un ţipăt, din rândul fetelor şi o vârâse în cel al muierilor.

În acest timp, din depărtarea în care se topise, cântecul viorilor revenea o dată cu tot alaiul, clinchetul clopoţeilor de la gâtul cailor şi chiotele subţiri ale femeilor. Cei patru flăcăi apărură la capătul lanului de grâu şi cel cu bradul întoarse calul şi îl struni făcându-l să joace pe loc. Aşteptau. Se făcu tăcere.

— Cum, zise fata, şi ce facem cu căruţa şi cu caii noştri? Da’ mama nu ştie nimic… Dacă află tata îmi rupe picioarele… Şi chicotea ca şi când acest lucru ar fi înveselit-o pentru ceva pe care numai ea îl ştia.

Nu mai era fată mare, cu toate că ea încă se simţea. Dar una e ce simţi tu şi alta e ce eşti. Acest gând, această iluzie, o făcea veselă: nu e rău să fii muiere şi să te simţi fată. Păcăleşti pe cineva, face să râzi.

— Toată speranţa, zise Moromete, a rămas în mine. Şi dacă şi ăsta cine ştie ce drumuri o fi apucat, ce-o să-i spun eu, n-o să-i intre pe-o ureche şi-o să-i iasă pe cealaltă? Bâznae se poate considera în acest caz, hi, hi, hei, hei, să bem vin, verde de peliiin, şi de rozmarin… domnilor, a venit franţuzul prin tranşee şi nu trageţi foc, nu trageţi foc, nu trageţi foc, ce râzi, mă, ăsta micu, vezi să nu-ţi cârpesc vreo două, trebuia lăsat neamţul să se apropie, şi cum să-l laşi să se apropie când îl vedeai cu baioneta înainte, te-apuca frica morţii şi îţi venea să tragi, şi ăsta nu, mergea franţuzul înainte, şi generalul nostru cu el, şi nu trageţi foc, nu trageţi foc, şi când a zis pe urmă foc, au murit la nemţi cu grămada, uite-aşa se rostogoleau ăi vii din spate peste ăi morţi, care erau seceraţi de-aproape cu mitralierele pitite… Da’ uite că Benogu s-a întors, cine zicea c-a murit pe-acolo pe la Mărăşeşti, ce băiat şi jumătate, parcă şi calul râde sub el ştiind cine îl călăreşte… Ce-o fi plângând acum fata asta, nu înţeleg, taci, mireasă, nu mai plânge, că de la maică-ta te-oi duce, că deşteptu ăla de taică-tău a făcut scofală mare că nu ţi-a dat nimic, măcar o pătură cu ce să te înveleşti…

… Fica îl învelea tocmai atunci pe Moromete cu pătura. Era fereastra deschisă şi în casă intra răcoarea nopţii. O linişte desăvârşită domnea asupra casei şi împrejurimilor. Moromete se trezi, deschise ochii. Dar nu se ridică în capul oaselor.

— Fico, zise el în şoaptă. Ce faci tu? Stai aici cu mine!

Femeia se întoarse şi se aşeză pe pat lângă picioarele întinse ale lui Moromete.

— Ţi-a plăcut vinul, zise ea, nu mai ştii ce-ai făcut, sau erai ostenit şi nici nu mai ştii cum te-ai culcat?

— Cum să nu? zise Moromete, dar nu mai adăugă nimic.

— Parcă te-ai ferit de ceva, zise ea atunci, te-ai ridicat de pe prag ca un copil, te-ai dus spre pat şi te-ai culcat cu spatele la mine.

— Da, ştiu că m-am ferit, zise Moromete. Tu eşti de vină, am vorbit prea mult despre Rădiţa.

— Nu poţi să vorbeşti ce-ai vrea, răspunse Fica. Şi tu ai vorbit prea mult despre copiii tăi.

— Rădiţa îmi spunea în somn că o să ne facem copiii noştri şi n-o să mai fiu eu singur pe pământ… Hm!… Ce bine că omul poate să doarmă, adăugă el întru târziu văzând că femeia tăcea.

— De ce, zise femeia, ai visat ceva care ţi-a plăcut?

— Închipuieşte-ţi tu, zise Moromete, să te visezi tânăr. Da’ chiar tânăr ca şi când ai trăi de la început. Cum vine asta?

Şi începu să povestească.

— Înseamnă că te simţi tânăr şi ai mare chef să uiţi de toate, zise ea la urmă. Numai în vis poţi să uiţi complet…

Moromete nu zise nimic multă vreme. Se gândea poate cui datora el această bucurie care îi răzbătea în fiecare cuvânt pe care îl rostea? Simţea în el cu adevărat revenindu-i vigoarea de altădată şi beţia care ţi-o dă această revenire a puterilor, ca un izvor care începe să curgă fără veste, cu ape bogate, înainte de a seca pentru totdeauna? Sau prezenţa acestei femei încă tinere, care ţinuse la el de când îl cunoscuse, era pricina acestei nopţi neobişnuite cu amintirea atât de puternică a acelor ani care nu erau deloc foarte îndepărtaţi, ci se apropiaseră pe-aci prin preajma lor îndemnându-i pe amândoi să-i trăiască de-acolo de unde vieţile lor se despărţiseră? Rădiţa nu mai era, dar ea, sora ei, pe atunci mult prea mică, trăia aici de faţă şi ţinea în sufletul ei parcă întreagă, neştirbită, tinereţea lui de atunci.

— Nu numai în vis, zise Moromete întru târziu.

— Nu numai în vis, ce Ilie?

— Poţi să uiţi de toate. Uite, cu tine uit de toate!

— Nici nu ştii ce bine îmi pare… şopti femeia.

El se ridică atunci şi în clipa următoare mâinile lor se întâlniră şi se încleştară una în alta… Femeia trecu alături şi se întinse lângă coasta bărbatului. Din tindă crescu, acoperind liniştea, scârţâitul unui greier…

— Ai să vii de-aici înainte la mine, Ilie? şopti ea întru târziu.

— Da’ cum? răspunse Moromete.

— În fiecare zi?

— În fiecare zi, nu, că nu mai sunt flăcău, zise Moromete cu ironie, dar aşa la două-trei zile, tot o să vin.

Femeia înţelese şi rosti cu duioşie:

— Vino o dată pe săptămână! Vino, Ilie, repetă ea, că pot să spun şi eu ca Rădiţa în vis: o să trăiesc de-aici înainte numai pentru tine, şi n-o să mai ştiu de nimic, nici de copii şi nici de rude, numai să te fac să uiţi că cineva ţi-a dorit moartea şi te-a lăsat singur acasă, bolnav în pat.

— Crezi că eu m-am pus la mintea ei? zise Moromete. Dar ai dreptate, nu mai e cu ea nici o speranţă, nu e în toate firile. Nu poate să-mi ierte că am vrut să-i aduc pe Paraschiv, Nilă şi Achim îndărăt acasă. De ce să nu-i aduc? exclamă el cu o mirare proaspătă, ca şi cum abia acum şi-ar fi dat seama de acest adevăr. Nu erau copiii mei?

Ea nu-l încuraja să se întoarcă cu gândurile spre această istorie.

— Uite că se face ziuă, spuse uitându-se la geam. Mâncăm ceva, Ilie? Mâncăm şi pe urmă pleci!

Şi sări peste bărbat fără să-l atingă şi asemeni unei muieri tinere, al doilea picior nu-l sprijini în săritură pe cel care îl pusese doar cu vârful tălpii pe pământ. Şi se duse în tindă şi aprinse focul, în timp ce Moromete, ca totdeauna dimineaţa, şi pe nemâncate, se căută în flanelă şi începu să-şi răsucească o ţigare.

Două ceasuri mai târziu, intra în curte şi închidea uşurel poarta de la drum, ca şi când s-ar fi întors de pe colea de prin vecini. Catrina nu se uită la el. Era vremea culesului viilor, a boambelor şi a prunelor, şi în sat începeau să ardă cazanele de distilat ţuică. Numai că Moromete nu arăta câtuşi de puţin ameţit, semn că ar fi întârziat până acum lângă vreunul din ele. Ea se opri lângă bărbat şi îl privi stăruitor cu ochii ei răi şi verzi:

— De ce te-ai mai întors?

Ştia aşadar de unde, şi presimţea cumva că o ruptură s-a petrecut în viaţa lor pe care o trăiseră împreună zi şi noapte, timp de mai bine de treizeci de ani? O curiozitate rece strălucea în licărirea ochilor ei şerpeşti. La un astfel de lucru nu se gândise niciodată. De când născuse cu el al cincilea copil, al cărui cap mare şi mort o înspăimântase pe ea pentru totdeauna de viaţa trupului, îl gonise de lângă ea. El avea pe atunci abia patruzeci de ani şi părea să se fi împăcat uşor cu gândul că viaţa lui de bărbat lua sfârşit. Iată însă că nu luase. După douăzeci de ani se ducea cu căruţa cu sora fostei lui neveste (aflase acest lucru chiar de cu seară) şi dormea la ea acasă, în pat străin.

— Mai bine ai fi rămas şi ai fi murit acolo, mai zise, nu era nevoie să te mai întorci să te mai văd şi eu la faţă.

Continuă să se uite la el stăruitor. Îşi pierduse minţile şi avea să trăiască cu el acea ruşine a femeilor care îşi văd bărbatul de şaizeci de ani rătăcind taman la bătrâneţe, sau totul avea să se oprească numai la atât? Nu află însă nimic sfredelindu-l cu privirea, şi o expresie de nelinişte şi de ură îi adânci trăsăturile.

— De ce? zise Moromete liniştit. Cum să nu mă mai fi întors? De dorul tău m-am întors, adăugă batjocoritor, căutând în chichiţa lăzii. Unde sunt, Ilinco, banii ăia? ceru el fetei.

— Ce faci cu ei?

— Dacă mă mai întrebi o dată ceva în felul ăsta, îţi dau una, fetiţo, după ceafă, de rămâi cu gâtul strâmb şi o să te uiţi pe dedesubt la bărbatu-tău pe care o să-l iei. Adu banii încoace!

Ilinca surâse şi se supuse parcă încântată simţind gheara de altădată a leului. De ce să se supere? Nu era tatăl ei? Nu-i trecuse el casa pe numele ei? Ştia că ţine cel mai mult la ea, şi era adevărat că prea se înmuiase el în ultimii ani. Bine că îşi revenise. O fi adevărat că a dormit la Fica? Adică chiar o fi dormit cu ea, sau or fi stat şi ei de vorbă?

— Tată, şopti ea tainic, dându-i banii, ai grijă de lume. Eu ştiu că Fica ţine la tine, de când eram eu mică şi mă duceam pe la ei. „Ce mai face, Ilinco, tac-tău? Ce mai drege, Ilinco, tac-tău? Unde-a mai fost, Ilinco, tac-tău?” Dar credeam că i-a trecut. Ca să nu bage lumea de seamă nu te duce pe la ea vreo câteva săptămâni. Nu trebuie să vorbească lumea. Stăpâneşte-te, tată!

— Până nu te văd măritată, e un sfat pe care eu nu îndrăznesc să ţi-l dau, zise Moromete sarcastic.

— Ce sfat?

— Să te stăpâneşti! Când îmbătrâneşti şi mori nu-ţi ajută ce zice lumea.

— Aşa e, dar dacă se poate şi fără să rânjească lumea, de ce să nu ţii seamă?

— Proştii rânjesc orice-ai face! zise Moromete scurt. Pe maică-ta ai ţinut-o de rău când a fugit de-acasă? N-ai grijă, nu-mi trebuiesc banii să mă duc să chefuiesc. Am treabă, şi de dus mă duc unde vreau eu, când am eu chef, orice-ar zice lumea. Care lume? exclamă el cu un glas ca şi când lumea ar fi pierit. Care lume, Ilinco? Cârstache al lui Dumitrache? Ion al lui Miai? Cocoşilă? Udubeaşcă?

— Ăştia care vin pe la tine şi îţi place să vorbeşti cu ei. Giugudel, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir! Şi alţii care stau cu ochii pe tine.

Moromete nu mai zise nimic, începu să-şi văcsuiască bocancii şi să-şi perie pantalonii. Se bărbieri. Îşi schimbă cămaşa şi flanela. Pe urmă, înhamă caii la căruţă şi se duse la gară.