Capitolul 7

Faptul însă că într-una din zilele acelei săptămâni cât mai statură fetele acolo doi tineri trecură pe la ele, şi unul din ei aduse la un moment dat un cufăr, nu atrase atenţia nimănui, fiindcă totul se petrecu la lumina zilei; tinerii statură aşa cam preţ de un ceas vorbind între ei înăuntru, dar cu geamul deschis, apoi ieşiră şi se duseră. După o săptămână unul dintre ei reveni, de astă dată când stăpânul casei se întorsese şi fetele nu mai erau acolo, luă acel cufăr cu el şi se duse.

În acele zile, a treia dimineaţă după ce Niculae se întâlnise cu Marioara lui Fântână, Iosif, prietenul atât de îndoielnic al lui Niculae, trebuia să se ducă pe teren şi câteva ore mai târziu primul-secretar Ghimpeţeanu îl căută cu telefonul tocmai acolo în comuna unde era de aşteptat să fie găsit: avea nevoie urgentă de el. Organele locale răspunseră însă că tovarăşul Iosif nu e acolo, n-a venit şi nici n-au vreo ştire că ar putea cumva să fie pe drum. Primul-secretar dădu ordin să se afle urgent unde era, spuse că trebuiau să plece împreună la regională, că erau chemaţi amândoi şi că erau aşteptaţi chiar în acea dimineaţă şi să fie neapărat găsit şi scos tovarăşul de unde se vârâse.

În dimineaţa aceea Iosif întârziase nejustificat prin birouri înainte de a pleca căutând tot felul de hârtii, recitind tot felul de procese-verbale şi pretextând că avea nevoie de nu ştiu ce pentru organizaţia comunei unde se ducea pe teren şi nu găsea. În cele din urmă găsi sau renunţă să mai caute şi plecă luând-o pe jos prin oraş. Mergea repede şi după câteva minute îl prinse din urmă pe Niculae care şi el mergea repede, avea în mână un cufăr şi după toate aparenţele se grăbea să ajungă la gară şi să nu piardă trenul.

— Noroc, Niculae, spuse Iosif.

— Noroc, Iosife.

— Te duci la gară, nu?

— Da, răspunse Niculae.

— Te duci acasă, în Siliştea?

— Da, dar de ce?

— Te-am aşteptat să ieşi din dormitor, trebuia să plec la Mozăceni.

— Şi de ce n-ai plecat?

— Fiindcă vreau să-ţi spun ceva.

— Spune, zise Niculae.

— Nu pot pe stradă, durează şi trebuia să plec la Mozăceni.

— Să intrăm undeva?

— Şi mai rău.

— Uite ce e, zise Niculae, după ce se gândi, în drum spre gară e strada Unirii 24, intrăm acolo şi îmi spui, o iau eu înainte şi te-aştept la coltul străzii. E un consătean de-al meu…

Celălalt dădu din cap că era foarte bine şi se îndepărtă, iar un sfert de oră mai târziu se aflau în odaia brigadierului silvic în care stătuse mai înainte Marioara şi domnişoara Palici; Iosif spuse:

— Măi Niculae, am fost chemat ieri de tovarăşul secretar Beju de la regională şi tovarăşul Beju m-a întrebat dacă aşa ca prieteni, cum am fost noi, îţi cunosc originea nesănătoasă şi cum îmi explic eu că atâta vreme nimeni de la comitetul raional nu şi-a pus întrebarea… Eu i-am spus că nu ştiu nimic şi că pentru felul cum ai condus tu munca în Siliştea, de s-a înecat cetăţeanul ăla, foarte just s-a procedat că s-a luat măsura să nu mai faci parte din activul comitetului raional de partid, dar că despre altceva eu nu ştiu nimic, şi că n-am de unde. „Tovarăşe Iosif, mi-a spus atunci tovarăşul Beju, nu e nimic, remediem noi lipsa asta şi te informăm, de altfel o să primeşti sarcină direct de la tovarăşul Ghimpeţeanu, dar am vrut să ştiu ce părere ai, să vedem dacă putem avea deplină încredere că o să ştii să iai cazul în mână şi să-l prelucrezi în mod just în fata organizaţiei locale din Siliştea”. „Tovarăşe Beju, zic, puteţi avea deplină încredere, execut sarcinile cu cea mai mare conştiinciozitate, daţi-mi materialele care există şi le prelucrez… Nu e vorba aici că Moromete mi-e prieten, prietenia nu există în afara îndeplinirii sarcinilor, ai greşit, te-ai ars… Când am aflat că tovarăşii din comitetul regional sunt nemulţumiţi că nu s-a luat nici o măsură în cazul înecării cetăţeanului, şi eu şi tovarăşul Ghimpeţeanu şi tot comitetul raional ne-am dat seama că trebuia mers mai adânc şi am fost de acord că bine s-a făcut că s-a luat hotărârea de către comitetul regional ca el să nu mai facă parte. Perfect just!” „Lasă asta, zice atunci tovarăşul Beju, acuma Moromete o să se întoarcă în sat şi o să activeze acolo în cadrul organizaţiei, ca simplu membru de partid şi mulţi n-o să ştie de ce. Trebuie să afle tovarăşii de-acolo şi, mai mult, poate că ei o să aibă alte păreri decât noi, poate că ei o să fie mai drastici şi noi n-avem dreptul să împiedicăm o organizaţie să-şi spună părerea… Înţelegi, tovarăşe Iosif?” Cam asta mi-a spus şi am plecat. Am înţeles că discuţia cazului tău, dacă te întorci acasă, n-au vrut s-o analizeze în calitatea ta de membru în comitet, ci în Siliştea, în cadrul organizaţiei de-acolo, ca simplu membru de partid. Înţelegi de ce?

— Nu, zise Niculae.

— Să rezulte că organizaţia din sat ţi-a aplicat sancţiunile, ei se feresc, zise Iosif. Şi din partea raionului să mă trimeată pe mine, să raportez pe urmă că dacă şi prietenul lui a fost de acord cu sancţiunea supremă, înseamnă că era vinovat…

— Ce sancţiune supremă? întrebă Niculae alb ca varul.

— Excluderea.

Se lăsă o lungă tăcere.

— Tovarăşul Beju! murmură Niculae cu o lucire intensă în priviri şi cu trăsăturile înţepenite de spaimă sau de ură. Şi tovarăşul Ghimpeţeanu ce-a zis? El care cunoaşte în ce condiţii am activat eu în Siliştea şi i-am raportat totul minuţios?!

— Tovarăşul Ghimpeţeanu ai văzut singur că s-a rezumat să-ţi facă o critică formală în comitet şi mai mult el n-a vrut şi nu vrea, dar a luat tovarăşul secretar Beju chestiunea în mână şi se ocupă personal de ea; el a făcut raportul ca să fii scos din activul comitetului de partid.

— Şi crede tovarăşul Beju, zise Niculae, că eu o să mă las exclus din partid, fiindcă vrea el şi îi place lui să excludă şi să trimită camioane de miliţieni prin sate?

— El aşa crede. Eu i-am raportat tovarăşului Ghimpeţeanu cum s-au întâmplat lucrurile, că eram acolo şi i-am spus că nu e bine să se procedeze cu mijloacele astea, dacă vreai îţi spun şi ţie, şi dacă faci un raport poţi să spui că ştii de la mine şi îmi iau răspunderea totală. Îţi dau şi o declaraţie scrisă.

Niculae spuse că chiar îl ruga şi Iosif se puse pe scris şi când termină se lăsă iarăşi între ei o tăcere grea.

— Aşa că în nici un caz nu te întoarce în sat, zise apoi Iosif. E bine că tovarăşul secretar Beju s-a gândit la mine, trebuie să-i mulţumeşti în gând, altfel n-aveai cum să afli şi cădeai acolo ezact ca ăla care s-a aruncat în râu şi a murit! Te înecai şi tu!

Şi aici Iosif se destinse şi cum se ridicase în picioare şi se uita pe geam afară, cu mâinile în buzunare, se îndoi pe spate şi izbucni brusc în râsul lui ca o pârâitură de gard ca şi când ar fi trosnit un pălimar. Ce găsea el de râs? Niculae continuă însă să rămână alb la faţă şi nasul lui, ca o piatră străvezie, nu i se mai zărea pe chipul fără sânge.

— Şi în legătură cu originea mea ce-a găsit el să spună? zise.

— Rău şi aici, zise Iosif. De fapt aici mi-am dat eu mai bine seama că e rău, a zis că partidul e plin de tot felul de elemente, de fii de reacţionari şi că are dovezi scrise că tac-tău face agitaţie în sat împotriva regimului. Asta e! E adevărat?

Niculae însă arăta acum atât de îndârjit încât se uită ţintă la celălalt şi parcă nu înţelese întrebarea. Nu răspunse nimic.