Capitolul 1

În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre Bucureşti, de dimineaţă căzu o ploaie scurtă şi furtunoasă care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeţilor stătea un tânăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită şi fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemişcat la el, rezemat de stâlpul parmalâcului. În curând pământul se acoperi de clăbuci şi aerul se înceţoşa ca de toamnă.

Mai galben ca ceara – după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăşi frigurile – Niculae ieşi pe prispă şi se opri între tânărul tăcut şi fratele său Achim. Catrina şi fetele, Moromete, Paraschiv şi Nilă stăteau şi ei nemişcaţi, împrăştiaţi pe toată lungimea prispei şi ascultau înfioraţi zgomotele văzduhului.

— Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse Moromete nemulţumit. Planta are sucurile ei care…

— Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina înfricoşată că omul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinaţi-vă voi, că ăştia…

Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care vroia să intre în curte. Era Duţulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele pe gard şi schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanţ. Câinele dădu ocol prin spatele casei, ieşi în goană prin grădiniţă şi străbătu bătătura supărat şi fleşcăit de ploaie, se piti sub streaşină mică a grajdului.

— Duţulache, vin, mă, încoa’?! îl chemă Moromete familiar.

— Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinşi, uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarăşul acestuia care stătea tăcut pe prispă.

— Da, plecăm, îi răspunse Achim.

— Şi nu e aşa că vă întoarceţi taman la toamnă?

— Aşa o fi!

— Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură mama, la auzul glasului tremurat şi plin de teamă al băiatului. I-e drag şi lui să se ducă la şcoală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea şi el zace aci pe capul meu şi plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând albia de spălat sub streaşina casei.

— Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Şi ce să caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l mai trece! Atunci cum? Doar aşa, ca să se afle şi el în treabă?!

— Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag şi lui… că toată ziua stă singur pe izlaz şi i-o fi urât…

— Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luând vorba femeii din gură.

— Mai sunt nişte coceni… mormăi Paraschiv.

— Şi tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce în ce mai iritat. Ia du-te şi adu hamurile alea să le mai dregem… Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace…

— Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliţă, deasupra uşii, zise Niculae fără să se mişte dintre cei doi.

— Şi zici că să te mai duci la şcoală! se răsti mama nemulţumită.

— Da’ ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliţă?!… mormăi Niculae arţăgos.

În loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre copil şi tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se stingă!” gândi ea.

După o jumătate de ceas ploaia se opri şi Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri şi cosea. Abia când fiul ieşi cu oile în drum şi se întoarse să-şi ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără să-şi ridice privirea din curele:

— Achime!

Acesta se apropie. Niculae se apropie şi el, chipul lui galben se însufleţise de bucurie.

— Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea şi cu sula în hamuri. Te lăudai că… Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat şi nemulţumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănţăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiţi! înfipse sula adânc şi se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu!

— Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la Bucureşti? strigă flăcăul din drum.

Moromete îşi întoarse privirea spre poartă şi observă:

— Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureştiul din loc?

— Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.

— Du-te, mă, şi aranjează-te, viu şi eu acuma, zise Achim aşezându-se pe prispă lângă tatăl său.

Moromete scoase sula din ham şi se întoarse spre Achim:

— Na! făcu el. Uitaţi-vă la ăsta! Ce-o mai fi aşteptând?! Ce mai aştepţi, Achime?

Niculae izbucni în râs.

— Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne că nu-i ardea de glumă.

Achim se ridică de pe prispă şi porni spre poartă.

— Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri şi trimite-le prin ăsta al lui Scămosu… că n-avem cu ce secera.

— Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.

— Întreabă şi tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la noi din sat?” şi o să-ţi spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaşte p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic.

— Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul pleacă la drum şi tu… Achime, ia-mi şi mie o basma, că îmi iese părul prin cap, mi-e ruşine şi mie de muieri la biserică… se rugă apoi mama.

— Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea şi pentru fetele astea, aşa, cam… o duzină de basmale.

Paraschiv şi Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru neruşinat. Ea se făcu roşie de mânie şi nu putu înghiţi batjocura:

— Şi ce dacă zic? spuse ea. Zic şi eu ca o mamă, care…

Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.

— Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Aşa cam o duzină de basmale!” îi imită ea glasul furios şi adăugă cu dispreţ: Cloşcă! Stă între hamuri şi vorbeşte! Guica al treilea!

Dar Niculae era vesel, şi Catrina nu-l mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică şi cum acesta arăta pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decât binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne stearpă, are s-o taie la Bucureşti şi are s-o vândă. Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-şi ura fraţii vitregi…

— Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o şi tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, şi du-te la şcoală!

Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva şcolii, dar astăzi, după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la şcoală, l-ar fi prins pe Niculae să-i ţină, de pildă, hamurile…

Nu mult după plecarea lui Achim, pe uliţa Moromeţilor fu văzut şeful secţiei de jandarmi însoţit de doi soldaţi cu puştile în bandulieră şi de un om cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, şi anume aşa ca pentru nişte oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete când văzu, dintre hamurile şi curelele lui, că şeful secţiei trece podişca şi intră chiar la el în curte.

Duţulache, care până atunci stătuse liniştit, porni glonţ fără să latre şi ar fi sărit în capul şefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi şi nu ar fi închis repede poarta.

Catrina se sperie rău:

— Mă! îi spuse omului. Scoal’ în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Şi voi ce staţi? Intraţi în casă!

— Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-şi de treabă…

— Moromete, strigă un glas din poartă, vin’ până aici! Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat spre drum.

Chipul i se prefăcu surprins.

— Vin’ până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar şeful de post, ezitând să intre în curte.

Moromete îşi lăsă fruntea în jos şi spuse încet, înfigând sula într-o curea, ca şi când ar fi vorbit hamurilor: „… Pe mă-ta şi pe tine, găinarule! Parcă ai fi mâncat cu mine dintr-o strachină!” Apoi ridică fruntea şi răspunse cu un glas binevoitor, glumeţ chiar:

— Acu’ de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu mine?!

— Moromete, n-auzi să vii pân’ la poartă?

— Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porţi puşca aia în spinare? Dacă te muşcă îţi dau autorizaţie să tragi în el…

Şeful de post, însoţit de cei doi soldaţi şi de civilul bandajat la cap intrară în curte şi se apropiară de prispa casei.

— Nea Ilie, zise şeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-dimineaţa!

„Aşa!… pe mă-ta de ‘oţ!” îşi spuse Moromete în gând, satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade:

— Neaţa, domnule Florică! Staţi pe prispă! Uite, mai dreg şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit… mai spuse el, deşi nimeni nu-l întrebase ce face.

— Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamaţie de la moşie. Azi-dimineaţă, personal, a venit la mine administratorul şi a reclamat… S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit şi i-a luat şi puşca! Acum te-ai lămurit? încheie şeful de post mai puţin familiar.

— Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gândire.

— Moromete, nu te preface că nu înţelegi! zise jandarmul.

Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei şi scoase de acolo nişte praf de tutun. Începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri şi nu spunea nimic. După chipul posomorât se părea că chibzuieşte adânc ce trebuie să facă. Şeful de post îşi pierdu răbdarea.

— Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.

— Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu eşti în toate minţile?! răspunse Moromete ieşindu-şi şi el din sărite.

— Moromete, nu glumi cu mine că o păţeşti! zise şeful de post, strângând patul puştii şi ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldaţi strânseră şi ei patul puştilor.

— De ce s-o păţesc? întrebă Moromete răsucindu-şi ţigarea. Apoi adăugă: Ce, m-ai prins cumva furândgăinii şi apăsă cu un anumit glas pe cuvântul găini.

— Cheamă băiatul, Moromete, şi nu mai sta cu mine la discuţie! zise şeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-l pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ţi spună cum m-am purtat cu el la premilitară, când era s-o păţească. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?! Ei, fir-ar al dracu’ de om, te porţi bine cu el şi el jefuieşte moşia… Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declaraţie şi pe baza ei, să se judece cu ăsta!

Moromete prinse sula în mână şi arătă în spate:

— Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru că şi ăia au băieţi care se duc cu vitele.

— Moromete, n-o mai scălda, îţi spun cu frumosu, zise şeful de post ameninţând. Nu mă face să pun soldaţii pe urma lui şi să spui că sunt om al dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii şi cu oile şi a intrat pe moşia boierului.

— Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete.

— Să ştii că te dau în judecată şi o păţeşti urât, îl preveni jandarmul. Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a căşunat aşa, ca orbul, pe băiatul dumitale?

— Dar ca pe ce i-a căşunat?! Ca orbul i-a căşunat, nu vezi? răspunse Moromete căznindu-se să-şi lipească ţigarea. Cine ştie cu cine s-o fi bătut şi fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îl taie capul să intre în târla mea, cu şeful de post!

— Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu dumneata. Dar ştiu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui este şi mi-au spus. Am întrebat şi pe băieţi şi mi-au spus: „Ai lu’ Ilie Moromete!”

— Ce vorbeşti? bolborosi Moromete absent. Iete-m’! Ai lui Moromete, ai? Deştept mai eşti! Ce-i fi crezând, că numai un câine e ciunt de coadă?

— Moromete, cheamă băiatul şi nu mai discuta! mârâi şeful de post uitându-se la soldaţi într-un anumit fel. Ia puneţi mâna şi căutaţi-l! ordonă el. Puneţi mâna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să…

Soldaţii intrară în casă tropăind, iar şeful de post porni spre grajduri, în drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:

— Îl cunoşti, mă?

— Îl cunosc şi mort, răspunse pândarul apropiindu-se şi el de şef să caute.

— Cum să nu-l cunoşti, dacă te-a picnit în moalele capului, observă Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, baţi câmpii în bocanci, păzeşti pe boier!

Moromete nu s-ar fi supărat pe pândar dacă în legătură cu moşia nu şi-ar fi adus aminte de discuţia de la fierărie şi de Ţugurlan. Avea dreptate Ţugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă şi el un lot din moşie, stă şi o păzeşte să n-o fure cineva şi trage cu puşca cu sare în copiii oamenilor.

— Auzi, mă, prostule, că nici nu ştiu cum te cheamă! reluă Moromete şi mai supărat. Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a bătut, şi nu-l mai căuta degeaba, că a plecat la Bucureşti; aşteaptă-l şi tu să se întoarcă. Până atunci poate că îţi mai trage cineva o bătaie!