Capitolul 2

Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. Catrina, de obicei înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă şi nu-şi putea înăbuşi râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulţumire şi iritare care ei îi stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, dar era parcă nemulţumit mai mult de însuşi faptul că era nemulţumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt nemulţumirea. Catrina nu-şi ascundea satisfacţia când îl vedea apucat de starea aceasta, ea ştia ce înseamnă, şi se simţea parcă răzbunată.

— Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă ameninţând. Nu mai zici că suntem noi proaste?! Na! mai zi şi acuma! Că eşti deştept tu să te cerţi cu un pândar! Ooo! exclamă Catrina ridicând o mână spre cer. Ai umplut pământul cu deşteptăciunea ta!

Moromete se uită uimit la mâna ei şi în ciuda iritării care îl stăpânea, trebui să convină că nevasta lui era reuşită.

— Intră, fa, în casă! râse el uitând o clipă de starea lui. Vezi să nu-ţi înfig sula asta undeva!

— Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericească. Eşti mort după şedere şi după tutun! Habar de grijă n-o să am, să ştii! ameninţă ea. Şi intră în casă triumfătoare.

Ştia că n-o să treacă mult şi o să le strige, pe ea şi pe fete, să se sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea şti, să hotărască singur ce era de făcut.

Dar Catrina ameninţa degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de el. Tot aşa se întâmplă şi astăzi; când Moromete lăsă hamurile şi intră în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:

— Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm ştir şi urzici!

— Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă!

— Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăieşte lumea şi fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija şi nu ştie nici el ce să facă.

— Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă peste tatăl ei.

Paraschiv şi Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se ştie unde. Niculae fugise la şcoală. Ilinca intră şi ea în odaie şi se aşeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate şi potrivnice şi păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână de ajutor. Mama se aşeză pe celălt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi şi spre surprinderea tuturor începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, şi anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la Bucureşti, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci şapte-opt dintre ele şi să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar aşa se întâmplă într-o casă unde stăpânul sade toată ziua şi bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea şi toţi trag în toate părţile! Cum o să fie bine?!

Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.

— Că dacă ne-am învăţat cu ele, acum o să fie rău… Mai bine nu le-am fi luat şi n-aveam greutatea la bancă! Numai tu eşti vinovat: cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă şi era mai bine şi nici prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz… Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă şi lână… Iar acuma uite că n-o să fie niciuna, nici alta, şi fetele astea, râde lumea de ele! Râde Guica!

— Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în pământ.

— Mânca-o-ar pământul, dar vine colea şi te face de râs! i-o reteză Catrina cu asprime. Vine colea şi râde de asta mai mare, că ar vrea să se mărite cu Victor!

— Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.

— Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ţi pasă ţie dacă fata o să rămână aici nemăritată? strigă Catrina furioasă.

— Ia mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiş! Dacă e vorba să mă mărit, şi mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.

Mama tăcu. Izbutise deci să atragă şi spre ea supărarea fetelor.

— Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puţin vinovat decât s-ar fi crezut, totuşi prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauţi în satul ăsta – şi de astă dată se adresă mamei – n-ai să găsăşti o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema asta! Şi nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sunt supărate şi îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poţi să-mi dai şi scaieţi, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el şi rămase o clipă nemişcat şi convins (adică toată lumea ştie că el mănâncă orice şi se miră că fata îl ameninţă cu urzicile).

— Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbeşte ca lumea, nu te mai fandosi! spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în râs.

— Păi nu e problema asta! se dezvinovăţi Moromete uitându-se la mamă şi rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înţeles că nu e vorba de ce-o să mănânce el.

— Spune odată şi nu mai ţine fetele aici, că au treabă!

— Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit şi cu mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste o săptămână şi nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, încheie supărat şi posomorât.

Dar atât glasul său dramatic cât şi supărarea cu care încheie nu făcu fetelor nici o impresie. Tot aşa, el părea mai mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine.

— Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la Bucureşti? De ce-ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să ştim că nu răbdăm degeaba, că o să vie grâul şi o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.

— Şi dacă nu pleca Achim la Bucureşti cu ce plăteam? întrebă tatăl vrând s-o încurce, deşi gândul fetei era limpede.

— Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam şi plăteam, spuse fata.

— Aha! făcu Moromete fără noimă.

— Şi ne rămânea şi lâna şi aveam şi ce mânca toată vara, spuse şi Ilinca.

— Măi fetiţelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu înţelege ideile lui atât de simple. Măi fetiţelor, repetă el, păi nu ne-am înţeles noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înţeles aşa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pân’la gură? De ce să vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din grâu! Aşa s-ar făcea că ne-ar rămâne oilea aici, am plăti banca şi n-am vinde nici cine ştie ce grâu! De ce nu înţelegeţi voi!

Mama se prefăcu că a înţeles.

— Ar fi bine aşa!

— Păi aşa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privinţa asta. Aşa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toţii că Dumnezeu are grijă de noi (şi aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să se facă grâu berechet şi în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate şi ne rămân şi oile! Nu mai spun de banii care le rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Şi dacă o să fie cinstiţi şi n-o să se apuce să înşele lumea, o să fie bine de toţi!

Moromete tăcu şi mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulţumite?

— Lasă, maică, răbdăm şi noi vara asta! le mângâie ea.

— Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece peste propria-i liniştire. Şi ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne mai lase şi anu ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.

— Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina.

— Patru mii!

— Păi mai plăteşte şi tu din ea acolo şi las-o până la anu! îl sfătui Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămaşa din spinare”, vorbeşte şi tu cu el!

— Am vorbit… pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla şi ăla, oleu, nici nu vrea să stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până după culesul porumbului. Aşi vinde şi din porumb, că o să se facă şi porumbul, şi am scăpa, dar mă apucă acuma!

— Împrumută-te şi tu la Aristide!

Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă şi girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat şi deodată părăsi consiliul de familie.

— Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe şolduri.

Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre uşă şi ieşi, lăsând-o pe Catrina să se descurce ea cum o şti cu fetele.