Capitolul 10

Moromete era acasă, dărâmase poarta şi îşi făcea una nouă. După ce plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu şi amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară şi cumpărase cu restul de bani o căruţă de uluci. Nu se mai putea, atât poarta de la drum cât şi gardurile grădinii se înnegriseră şi putreziseră de tot, trebuiau altele. Începuse întâi cu poarta de la drum, şi lucrase la ea două zile. Acum era pe sfârşite cu poarta şi nu se grăbea deloc să treacă la grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulţi.

— Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru lui Nae care tocmai făcea observaţia de mai sus. Depinde de ulucă, repetă el. Asta care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!

— Nu prea ai ştacheţii buni! observă Dumitru lui Nae după câtva timp, şi glasul său făcu ca pe o distanţă de zece-cincisprezece case toată lumea să audă ce fel de ştacheţi avea Moromete.

Era şi Cocoşilă acolo. Alături, cu un topor în mână, Paraschiv ascuţea ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe vine lângă tatăl său şi pândea când să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mâna întinsă a lui Niculae, îl potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în spate să vadă dacă ştachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla împrumutată de la Dumitru lui Nae bătea adânc uluca, mai stăruind apoi şi cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care pierise în lemnul alb vrând parcă să spună că e de dorit ca acest cui să nu mai iasă niciodată de acolo.

— Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoşilă scuipând subţire înaintea sa. Şi-a pus poarta pe foc şi pe urmă tot el s-a supărat!

— Niculae, adu ulucile! ceru Moromete.

Paraschiv se oprise din ascuţit. Ridică toporul şi continuă să ascută mai departe. Hotărâse plecarea la Bucureşti chiar în seara aceasta şi era supărat că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de gânduri.

— Ce ziseşi tu, Cocoşilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu astea care au mai rămas.

Moromete lăsă tesla jos şi se căută prin buzunare să găsească o hârtie. O găsi şi i-o întinse lui Cocoşilă sub nas.

— În locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocoşilă în timp ce umplea cu tutun foiţa lui Moromete. Poarta mică o pusese şi p-aia pe foc şi venea cum aşi veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.

— Cine, mă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înţelegea. Apoi înţelese: Aha, când venea cineva pe la el!

— Aşa, mă! Şi ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe poarta mare (adică prin locul pe unde fusese poarta mare!), să intre tot pe poarta mică! Cum e, Niculae?

— Într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând”, spuse Niculae începutul acelei poveşti.

— Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneş Dumitru lui Nae.

— Păi îi păsa! zise Moromete aşezându-se jos, cu ţigarea în gură. Să nu uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să uităm ce-a fost, mai adăugă el. Poate facem la loc ce nu mai e…

Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. Într-o vreme nu se ştie ce văzu el la fratele său că în loc să ţie cuiele cu vârful în jos, cum le ţinuse până atunci, le întoarse, şi zâmbind viclean, le ţinu în aşa fel că Paraschiv când întinsă mâna se înţepă în ele.

— Mă, dar prost mai eşti! bolborosi Paraschiv cu dispreţ îngăduitor. Nu aşa!

— Dar cum? întrebă Niculae nevinovat.

— Invers.

Dumitru lui Nae se ridică alene de jos, de pe iarbă.

— Mă duc acasă! spuse el parcă nemulţumit de ceva. Paraschive, vezi să nu ştirbeşti tesla aia!

Paraschiv ridică fruntea şi se uită la el:

— Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tăiuşul?

Înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva care îl făcu atent. „

— Trece Ţugurlan, spuse el şi rămase în picioare. Unde dracu s-o fi ducând?! se miră apoi fără nici un rost şi fiindcă nimeni nu zise nimic, îşi dezveli dinţii şi mai adăugă: păzea, Cocoşilă!

Spre uimirea lor, Ţugurlan, care se apropia încet pe lângă garduri, când, ajunse în dreptul porţii lui Moromete, se opri şi se uită înăuntru.

— Ce e, Ţugurlane, îl cauţi pe Cocoşilă? zise Dumitru lui Nae destul de străveziu.

— Vezi să nu te caut eu pe tine, răspunse Ţugurlan şi împinse poarta nouă a lui Moromete şi se apropie de locul de sub salcâm unde acesta şi Cocoşilă stăteau jos.

O clipă se uitară ţintă la el, apoi îşi feriră privirile.

— Bună-ziua! zise Ţugurlan cu glasul său neprietenos, şi ceilalţi, de uimire, uitară să-i răspundă.

— Să trăieşti, Ţugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un glas curat şi grăbit. Uite mai dăm şi noi din coadă până vine secerea; că după ce vine… Niculae, porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un scaun lui nean-tău Ţugurlan!

Dumitru lui Nae nu mai plecă, iar Cocoşilă arăta ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic între el şi Ţugurlan. Când Niculae aduse scaunul, Ţugurlan se făcu că nu vede şi se aşeză şi el jos pe pământ. Rămase apoi tăcut şi aşteptă tot aşa cum aşteptau şi ei, având aerul că a venit aşa degeaba şi că are de gând să stea aşa degeaba cât timp au să stea şi ei. Cineva trecu pe drum şi din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din curte.

— Ce mândreţe de om mai e şi Vasile ăsta al lui Tăbârgel! zise Moromete urmărindu-l cu privirea pe cel care trecea. Cică îşi bate muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare: „Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!”

— He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins-o de vreo două ori cu unul al lui Trăilă; şi cică îi zise „fire-ai a dracului cu… „

— Ţigani, întrerupse Moromete, şi schimbă repede vorba. Mai bate un cui în uluca aia, Paraschiv. Jos mai bate un cui, că e ştachetul mai gros.

Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui Victor, care îi spunea ceva lui tat-său.

— Am auzit că vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat două pogoane! spuse Dumitru lui Nae, înţelegând că lui Moromete nu-i place să audă vorbindu-se deşuchiat.

— Aşa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după câteva clipe de tăcere. Iar îi „amendează” alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p-aici pe la mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci, Traiane, iar vinzi pământ?” îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe copiii ăia.” „Mai ai?” zic. „Ce?” „Pământ.” „Gata! zice. Nu mai vând decât astea două pogoane. Mai am două, le păstrez pentru tutun.”

Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul satului. Avea o droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda” mereu vânzându-le pământul.

— He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu ştiu ce dracu are să facă el cu copiii ăia când s-or face mari.

— Păi ce vreai sa facă, Dumitre! se miră Moromete. Când s-or face mari şi le-o veni vremea să se însoare o să le spună alde tat-său: „De vândut pământul, vi l-am vândut, de învăţat să fumaţi, v-am învăţat, de băutură mai învăţaţi şi singuri!”

— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de astă dată cu satisfacţie, aşezându-se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce vorbeşti!

Între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câţiva inşi care se aşezaseră pe iarbă fără să se anunţe prin bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Traian acela, deşi ceilalţi ştiau tot ce se putea şti despre el. Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-l avusese. Dimpotrivă, ambiţia lui fusese să-l mărească şi într-un fel chiar izbutise, plătindu-şi titlul de împroprietărire şi impozitele din cizmărie. Muierea lui însă îi strică planul; începu să-i toarne la copii. Întâia oară îi făcu doi gemeni, apoi după aceea patru copii în mai puţin de şapte ani, apoi iarăşi doi gemeni şi încă timp de şapte ani, alţi cinci copii. În aceşti ani, iarna sau vara, pe vreme rea ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul casei cizmarului trebuia să-şi pună amândouă mâinile la urechi şi să grăbească paşii. Zarva celor treisprezece copii ai lui semăna cu aceea pe care o fac ţiganii pribegi când chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei şi urletelor care se auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau în mod firesc când era vorba să fie pricepută mai bine neorânduiala sau dezmăţul din vreo familie: „Ca la alde Pisică”.

— Cine? Pisică, mă Dumitre?! exclamă Moromete văzând că Dumitru lui Nae îşi întinsese picioarele lui lungi, pregătindu-se să asculte. Păi voi nu ştiţi niciunul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauţi în toată România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el nu mai găsiţi.

Cocoşilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe Moromete spunându-i că minte, e prost. Moromete răspunse că nu-nu, nu minte! Şi ca să convingă pe ceilalţi care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare şi seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea el e adevărat. Atunci Cocoşilă îi răspunse că dacă e vorba pe aşa, să răscoleşti în toată lumea şi unul ca Parizianul n-ai să mai găseşti! Moromete vru să-i dea lui Cocoşilă replica cuvenită, dar ceilalţi îl apucară de mâini şi-i potoliră cu şiretenie falsa lui înfierbântare.

— Hai, Moromete, lasă-l pe Cocoşilă, spune de ce zici că nu mai găseşti altul ca Pisică…

— Nu există, domnule!… exclamă Moromete şi ridică mâna în sus şi se înjură din nou la persoana altuia că nu există.

Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el şi Pisică s-a petrecut ceva neobişnuit. De fapt nu se petrecuse nimic. Moromete se dusese într-o dimineaţă să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm atâţia „copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el şi muierea, dacă se pun la masă şi în general cu ce se ocupă această familie şi mai ales din ce cauză e atâta zarvă, şi zbierete, şi gălăgie, şi răcnete care se aud de la cinci kilometri.

— Am fost într-o dimineaţă la el!… Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor şi n-aveam cu ce să mă încalţ, începu Moromete, minţind din capul locului.

— Ţine, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiţi?! se răsti în clipa aceea Paraschiv.

— Ce faci, mă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la Niculae, care şi el se uita la tatăl său cu nişte ochi sticlind de nerăbdare. Muierea zice: „Ia cizmele şi du-te cu ele să ţi le dreagă, le-au ros şoarecii acolo în pod”. Iau cizmele şi plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată nişte cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru şi, bună dimineaţa, bună dimineaţa! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la obor şi e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie şi unge-le cu ceva”, îi spui eu. Nu ştiu dacă aţi mai fost vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocoşilă?

— N-am fost!

— Păi tu unde-ţi pingeleşti bocancii?

— Eu mi-i pingelesc singur.

— Nu ştiu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau aşezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă aşa de mare e odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă aşez pe scaun, o dată mă pomenesc că mă apucă cineva de gât şi se încleştează de spinarea mea; întorc aşa mâna spre ceafă, îl apuc de păr şi îl dau jos şi mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o şchioapă, se uita la mine şi făcea au! ooo! au! ooo!

— Ţii, mă, cuiele astea aici, sau acuma îţi dau una după ceafă! ameninţă Paraschiv de lângă uluci.

— Ţine cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui, micu şi mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme: „Sfârfâlică, zice, na la tata din ţigare!”, „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr nişte cartofi, ce faci?” Traian în loc să răspundă îl văz că-şi umflă pieptul şi o dată urlă de răsună toată magazia: „Deştepta-rea!” Ştiţi? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucţie! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Aşa cum era, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea şi mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! Ţin’te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian şi la muierea lui… Nimic! Muierea căsca şi cu pieptenele în mână începuse să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigarea şi numai aşa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că! zicea, na la tata din ţigare, lua-te-ar dracii!” Din paturile lor, copiii au sărit jos şi acolo în faţa mea a început o viermuiala… Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite aşa le umblau crăcile pe sus; şi se rostogoleau; şi se dădeau de-amboua; şi se loveau la burtă; şi pârâiau cămăşile de pe ei; şi se băşeau; şi le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-aşa spunea, ştiţi, întâi încet şi subţire: „Sfâr, şi pe urmă tot mai gros,fâ-li-că!” „Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-şi fac cămăşile ferfeniţă!” „Păi tot nu le iau eu altele”, zice. „Bine, dar dă în ei, de ce îi laşi să urle aşa?” „Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete”, zice el.

— Ce-ai cu mine, nene, eşti nebun? strigă Niculae indignat.

— Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră şi Moromete, dar Paraschiv bătea în ulucă mânios şi nu răspunse. Ţine-i bine cuiele, Niculae! Auzi, Cocoşilă? Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi şi se gâtuiau pe-acolo; alţii pe după sobă, alţii puseseră mâna pe calapoade şi se pocneau cu ele… Şi în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de ţesălat. După ce termină ea aşa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele sub grinda casei, îşi duce o mână la ureche, îşi vâră un deget în ea şi începe să-l mişte aşa repede ca şi când i-ar fi intrat ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!” La glasul ei văzu că una dintre fete se opreşte din zbănţuit şi când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliţi. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!” Fata, e una mică de vreo şase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine şi începe să urle ca în gură de şarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut linişte, muierea şi-a scos degetul din ureche şi fata a tăcut şi ea dintr-o dată. Ştiţi? Odată a tăcut!… Îţi spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri şi se uită la Cocoşilă: fiindcă veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o ţigare, Cocoşilă! Tu nu fumezi, Ţugurlane?

— Nu, răspunse Ţugurlan răguşit.

— Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineaţă, care mi s-a părut că ţine loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat şi strigă: „Haida! gata! Toată lumea la păpuşit tutun”. A ieşit liota afară, s-a suit în pod şi s-a întors cu şiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inşi; făceau păpuşi şi fumau! Afară de doi mai mici şi de fete, toţi fumau. Traian zice că el câştigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a aşezat el pe un scaun şi a început să-mi dreagă cizmele. Îmi dregea cizmele şi îl chema pe ăla micu: „Sfârfâlică! Na la tata din ţigare!” Şi scotea ţigarea din gură şi-i dădea ăluia să tragă din ea.

Dumitru lui Nae îşi mişcă fălcile şi rămase cu dinţii dezveliţi, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacţie. După ce îşi mâncă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:

— Şi ce dracu face el cu banii de pe pământ?!

— Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că încă nu se înţelesese bine acest lucru.

— Gata poarta, Moromete! zise Cocoşilă uitându-se la Paraschiv, care bătea ultimul cui.

Moromete se uită şi el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de tăcere îşi lăsă fruntea între genunchii desfăcuţi şi se îndoi.

— Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un viţel care să se uite la ea!

Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalţi înţeleseră că au stat destul şi se ridicară să plece.

— Hai, Ţugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se la secerile lui Ţugurlan.

— Păi, Ţugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră Moromete cu spatele.

— Văz că e cu nişte seceri!

— Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoşilă? îl întrebă apoi pe Cocoşilă. Parcă îţi lipseşte ceva…

— Nişte parale! zise Dumitru lui Nae rar, şi cuvântul parale se urcă în salcâmi şi pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoşilă, se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!

— Fugi că eşti prost! mormăi Cocoşilă supărat nu se ştie de ce şi ieşi pe poartă agale, fără să-şi ia ziua-bună. De altfel tot aşa făcu şi Dumitru lui Nae, iar Moromete nici nu-şi întoarse spatele; se despărţeau ca şi când s-ar fi înţeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoşilă era totuşi supărat. Moromete spusese: „Ţugurlan a venit pe la mine”, ceea ce însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoşilă, era certat. Asta nu se făcea!

— Ei, ajunge! Strângeţi de pe-aici!

Moromete lăsă poarta şi veni lângă Ţugurlan. „Strângeţi de pe-aici şi plecaţi”, înţeleseră Paraschiv şi Niculae.

— Ce mai faci, Ţugurlane? zise Moromete în treacăt, aşteptând ca Paraschiv şi Niculae să plece de acolo.

Avea totuşi un glas deosebit pe care nu-l avusese mai înainte.

— Ce să fac! mormăi Ţugurlan răguşit de atâta tăcere. Bine.

— Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine trebuie să-l terminăm şi pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv se îndepărta.

„Până mâine ai să vezi tu ce-o să fie”, îi răspunse Paraschiv în gând.