Capitolul 9

Tot în această vreme, în aceste verzi zile de iunie când înfloresc salcâmii şi când până la seceriş nu mai era decât sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, Ţugurlan află că în sat se vorbea iar despre el; că ar fi sărit la bătaie cu Cocoşilă în poiana fierăriei lui Iocan.

Ţugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întâmplările în care era amestecat el se răspândeau numaidecât printre oameni. Totdeauna acest lucru îl întărâta fiindcă de fiecare dată descoperea nepotriviri; una gândea el şi alta înţelegeau ceilalţi. Să sară la bătaie? Dar, la urma-urmei, de unde această părere la ei?

Ciudatul adevăr era că Ţugurlan nu sărise decât o singură dată la bătaie. Cu mulţi ani în urmă fusese chemat la o nuntă şi în timpul mesei cineva strigase de râsese toată lumea: „Mănâncă, Ţugurlane, să-ţi ajungă o săptămână!” Îl bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi făcut la fel în locul lui? Iar în ce priveşte faptul că vărsase strachina în capul Cotelicioaiei, asta nu însemna că a bătut-o.

Sărise el la bătaie la fierărie? Tocmai că nu, Cocoşilă îl înjurase cel dintâi! Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. Nu era, de altfel, întâia oară când Ţugurlan afla ce credea lumea despre el. Într-o vreme se spusese chiar că ar fi hoţ, că ar fi furat nu se ştie ce de la cineva, încât nu se mai miră când Ion al lui Mihai îi spuse ce vorbesc oamenii despre întâmplarea de la fierărie.

Nu se mai mira, dar îi rămase gândul aci şi seara când se culcă întârzie câteva clipe să adoarmă. Ani în şir Ţugurlan se simţise bine cu starea lui: el de o parte şi toţi ceilalţi în afară; nici o apropiere şi nici o încredere. Dar de astă dată un gând străin îl întreba: de ce îi înjurase pe oameni la fierărie? Că de înjurat îi înjurase, asta era adevărat.

Ţugurlan se răsuci în aşternut şi îi mai înjură încă o dată. El nu ne uita niciodată îndărăt ca să se învinuie pe el însuşi, ci totdeauna ca să-i învinuie pe alţii. Aşa făcu şi acum şi se linişti, şi aşteptă să-i vină somnul iar somnul veni ca o apă neagră în care orice urmă de gând pieri.

Dimineaţa, Ţugurlan se trezi ca totdeauna liniştit şi odihnit. Se ridică în capul oaselor, se răsuci pe prispă cu picioarele jos pe pământ şi vru, ca de obicei, să se ridice şi să-şi vadă de treburi. Dar mai întârzie; ceva din dimineaţa aceasta îi plăcea. Începu să se uite peste curte, peste garduri şi şopron, peste grădină şi împrejurimi. Se trezise parcă mai devreme şi era linişte. Totul se odihnea în nemişcare. Ţărâna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o fiinţă vie care dormea şi ea. Tăcută, nevasta lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-l să mai doarmă şi, cu paşi parcă nesimţiţi, intră în tindă. Ţugurlan o văzu pe ea tot aşa cum vedea curtea şi împrejurimile. Da, aceasta era lumea: şoseaua trecând pe la poarta lui (şoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniştite, fântâna (fântâna din care oameni şi vite beau apă), doi salcâmi înalţi în dreptul porţii (pe unul din ei mici cruci, semne ale morţii, ale copiilor pe care îi îngropase) şi peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Ţugurlan, în mijlocul acestei lumi…

Ce bine ar fi să primeşti de la lume doar această pace adâncă… Ţugurlan îşi aminti iar de întâmplarea de la fierărie şi de întrebarea care nu-l lăsase aseară să adoarmă şi această pace de o clipă se destramă. Fără să-şi dea seama pentru ce, întrebarea revenise într-un fel şi mai supărător decât aseară. Nici pomeneală că nu din pricina lui Ion al lui Miai îi înjurase pe oameni; Ion al lui Miai şi aşa nu înţelegea ce se discuta acolo…

Turburat, Ţugurlan uită să se mai dea jos de pe prispă. Astfel de întrebări supărătoare mai avusese de câteva ori în ultima vreme. Dar le uitase, le alungase repede. Asta din urmă, deşi pornea de la un fapt neînsemnat, ameninţa şi stăruie mai mult asupra lui.

Prima dată se întâmplase într-o zi când copilul său venise de la şcoală plângând.

Era toamnă târziu, Ţugurlan încă nu-i făcuse, rost de încălţăminte şi băiatul umbla desculţ. La şcoală ajungea cu picioarele roşii de frig şi într-o dimineaţă când s-a aşezat în bancă s-a tăiat în nişte cioburi de sticlă pe care i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului. Învăţătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur şi acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Ţugurlan şi cu ajutorul altor copii îl pusese jos şi îi băgase pământ în gură.

După se ascultase această poveste, Ţugurlan îşi luase copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi şi îl înfricoşase astfel: „Dacă mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pământ în gură, te omor cu bătaia”, şi îi cârpise şi o palmă ca să-l facă să priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.

Copilul însă avea mamă şi s-a dus şi i-a spus ei şi ea l-a înţeles, iar de tatăl său a început să se ferească. Ţugurlan a băgat de seamă şi pentru întâia oară s-a simţit cuprins de nelinişte: oare nu aşa trebuie crescut copilul, să înveţe să se apere singur? Şi deodată Ţugurlan s-a pomenit întrebându-se pe el însuşi de cine şi de ce s-a apărat el toată viaţa, şi unde a dus această apărare? Şi şi-a dat seama că de fapt el crezuse până atunci că avea să ducă undeva.

Altă dată stătea la poartă şi a trecut cineva pe drum şi i-a dat bună ziua. Ţugurlan nu dădea nimănui bună ziua şi nici nu răspundea când i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce îmi dă el mie bună ziua? El nu ştie cine sunt eu şi atunci de ce… Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?”

Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se purtase aşa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Ţugurlane, lumea să trăiască în pace”, spusese el, iar la sfârşit nu se ştie de unde scosese Moromete că „trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan”.

Se sculă de pe prispă nemulţumit şi se duse în grădină să cosească iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred şi eu că nu-ţi pasă când te înjură alde Ţugurlan. Dacă ar mai fi să fie patruzeci de moşii, în toate patruzeci v-aţi repezi, lua-v-ar dracu pe toţi!”

Ţugurlan cosea iarba şi gândurile sale curgeau fără oprire, negre şi turburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai? Astea la tine sunt chestiuni! Şi ce deştepţi v-aţi făcut voi! Se apucă domnul Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împuşcat frati-meu la Bucureşti! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Şi când te gândeşti bine, habar n-are”.

Ţugurlan se şterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ şi se aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi şi mie, gândi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu ţesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să ştiu acum că la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane, iar pe alte şapte pogoane plesneşte bobul de grâu în spic. Aşi sta şi eu iarna după sobă ca domnul Moromete şi aşi şti eu să-l pun pe Marin să citească poveşti!”

Ţugurlan se opri din ţesălat şi rămase câteva clipe gâtuit de amintiri. Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el poveşti. Nu-l lăsase şi această amintire îi făcu rău lui Ţugurlan. La urma-urmei, de ce nu-l lăsase? La urma-urmei, Moromete…

Ţugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. Îi dispreţuia pe toţi, fără alegere şi fără nume. Ce-i căşunase pe Moromete? „Dă-l în mă-sa, cu loturile şi cu chestiunile lui!” încercă Ţugurlan să alunge, totul din minte. Dar ceva cu neputinţă de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie şi citea ziarul… „Domnilor!… Aşa şi pe dincolo… Ocupaţiunea lor mintală… „ Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeţi că nu eu am scris drăcoveniile astea”, parcă vroia să spună Moromete tot timpul.

Nedumerit, Ţugurlan lăsă ţesălatul şi se aşeză pe marginea ieslei. „Primul agricultor o fi având pământ?” îşi aminti el într-un fel uimitor discuţia lor despre rege.

„Are! zicea Cocoşilă. Are, aşa, cam vreun lot şi jumătate”.

„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l ţină şi pe ăla micu, pe Mihai… trebuie să-i dea să mănânce!” „Eşti prost, zicea Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!”

Ţugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-un hohot furios: „Ptiu, fir-aţi ai dracului!” scuipă el în pământ şi rămase mai departe pe ieslea grajdului, negru la faţă. Dar dacă amintirea acestor lucruri nu izbutea să răzbată în afară şi să-i lumineze chipul posomorât, simţea totuşi cum ceva se topea în el. Cunoştea şi el starea în care mintea contempla în linişte lucrurile şi pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită şi rară. El se înfuriase când Moromete citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să descoperi că un rege părea mai puţin deştept decât Ion al lui Miai?

Îngândurat, Ţugurlan se ridică de pe marginea ieslei şi ieşi afară. Se duse în casă şi se întinse în pat.

„Da, aşa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai era un nevinovat, pe câtă vremeprimul agricultor avea sute de mii de hectare – Ţugurlan ştia acest lucru de la fratele său care, înainte de a intra la Griviţa, muncise câteva veri pe moşiile Coroanei – şi când o ţară întreagă îl lasă să se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost. Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit în voi, gândi Ţugurlan mai departe despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiţi şi voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu sunteţi în stare, înveseliţi-vă barim mai puţin, fir-aţi ai dracului!”

După-masă Ţugurlan se gândi să se ducă şi el la fierărie, să-şi dreagă secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul şi că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerişul fără nimic în hambar.

— Vezi la Ion al lui Miai, răspunse Ţugurlan, îndreptându-se spre poartă.

— N-are nici el!

Ţugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă:

— Vezi la Tudor Bălosu! spuse el.

— Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri şi se rugă femeia. O să ne cheme iar la secerat şi ai văzut ce ne dă el să mâncăm!

— Cere şi tu la cineva! se scutură în cele din urmă Ţugurlan şi porni pe lângă garduri cu secerile pe umăr.

„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosi apoi în gând. Tu n-ai nevoie să te împrumuţi! Te găseşte secerea cu făină veche în hambar”.

Ţugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-l împrumute. În astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca să-i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroşblanc, ori de la Tudor Bălosu sau Crâşmac, cărora le făcea zile la câmp; niciodată însă de la aceşti oameni ca Moromete, nici săraci, nici bogaţi şi cărora le tremura mâna până se hotărau să spună da sau nu. Lui Ţugurlan îi veni un gând: să-i ceară lui Moromete să-l împrumute şi apoi, fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i dea, să-i scoată pe nas deşteptăciunea de la fierărie. „Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?” şi să-şi bată încă o dată joc de el.