Capitolul 12

În aceeaşi seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp şi o luase pe drumul spre Bucureşti. Nilă îl aşteptase la Guica şi de acolo încălecase şi el şi porniseră împreună.

Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieşiseră în goană la câmp şi se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiau şi sforăiau îndărătnici, neînvăţaţi cu drumul pe care erau duşi; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atraşi de zgomotele înfundate ale satului, de respiraţia lui abia simţită.

La un moment dat, Nilă se opri şi el, ţinând calul pe loc. Tăcerea câmpiei era desăvârşită şi întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se pare că începuse să-l neliniştească; el şopti cu un glas turburat plin de îndoială:

— Paraschive! Stai!

Paraschiv se opri şi el. Aşteptă câteva clipe şi fiindcă fratele său nu spunea nimic, întrebă:

— Ce este?

Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie şi mai mult, strunindu-şi calul şi întrebă iar, răguşit şi intrigat:

— Ce este, mă? De ce te-ai oprit?

Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi aşteptat să fie urmărit de cineva. Şopti neliniştit:

— Mă, unde mergem noi?

Paraschiv îi răspunse printr-o smucitură a calului, pornind în goană înainte pe şosea. Calul lui Nilă porni şi el pe urmele celuilalt. Goneau unul lângă altul în tăcere, aplecaţi peste coamele cailor şi până aproape de întâiul sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu nişte faruri puternice, nu întâlniră pe nimeni.

Tot în aceeaşi seară, Vasile Boţoghină se pregătise şi el de plecare.

Între timp copiii aflaseră şi ei de la mama lor despre boala tatălui lor şi despre vânzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă rătăcind, nevroind să intre în casă, deşi Boţoghină îl strigase de câteva ori. Numai Irina se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuţi şi strâmbi şi îl urmărea cum înghite rar şi adânc dumicaţii. Într-o vreme începuse să-i povestească despre ceea ce se întâmplase în timpul dimineţii la şcoală; cum la examen domnul învăţător Teodorescu o lăudase şi îi dăduse să înveţe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care va avea loc chiar mâine, de Sâmpetru, şi sfârşise părându-i rău că el n-o s-o audă când o să spună poezia. Boţoghină n-o auzea nici acum; îi făcea rău glasul ei şi când Irina tăcu, el spuse:

— Anghelino, ia fata asta la culcare.

După aceea, Boţoghină ieşise afară şi începuse să se pregătească pentru plecare. Umpluse căruţa cu nişte paie de ovăz, apoi o chemase pe femeie să vie cu lampa lângă căruţă şi să lumineze roatele. Boţoghină îl strigase pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi începuseră să desfacă roatele şi să ungă osiile căruţei.

A doua zi dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, Boţoghină se deşteptă şi după ce îl sculă şi pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruţă şi împreună cu el porni spre spitalul din Udup. Înainte de plecare el scoase din brâu un teanc de hârtii, alese două de câte o mie şi i le întinse femeii. Anghelina le luă şi rămase cu ele în mână, uitându-se nemişcată la omul ei care stătea pe cutia căruţei cu hăţurile pe genunchi.

— Până la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă Vatică singur? Dacă îi ia cineva căruţa şi caii? se temu ea.

Drept răspuns, Boţoghină apucă hăţurile în mâini. Simţind mişcarea curelelor, caii porniră şi trecură podişca de la drum cu zgomot. Femeia o luă în urma căruţei şi ieşi înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie apoi de loitră şi vorbi iar:

— Vasile, când ai să te întorci?

— Am să-ţi scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă: Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o şi pe fata aia să v-ajute. Ai grijă să nu se taie cu secerea. Tăcu câteva clipe, apoi vorbi iar: La treierat, vezi că am aranjat cu alde Cocoşilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi vorbi din nou, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de spus: Vezi să nu se întâmple ceva p-aici! Şi ridică hăţurile: Haida! Hăţ! Hai! die!

Caii porniseră, dar femeia se ţinea mereu de căruţă. Mergea alături de răscruci şi se uita întruna spre bărbatul ei, vrând parcă să mai spună ceva. El ghici slăbiciunea şi frământarea ei şi îi spuse cu glas gâtuit, cu o asprime dureroasă:

— Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata!

În clipa aceea, femeia nu se mai putu stăpâni şi izbucni scurt într-un plâns deznădăjduit:

— Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile!

Boţoghină dădu bici cailor.