Capitolul 13
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era aşezat la marginea satului şi de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperişul lui de ţiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulţime de salcâmi altoiţi, cu coroanele ca nişte măciuci uriaşe, şi de duzi stufoşi şi bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor…
Vasile Boţoghină opri sub unul din duzii din faţa intrării şi sări jos din căruţă. Vatică se uită mirat peste clădiri şi spuse arătând cu degetul înainte:
— De ce nu opreşti în dreptul spitalului?
— Asta e spitalul, nu acolo, răspunse Boţoghină. Aşa fac toţi care nu-l cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Stai jos şi dă iarbă la cai!
Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu şleaurile, luă din căruţă un braţ de paie amestecate cu iarbă şi îl puse înaintea vitelor. Boţoghină dădu câtva timp ocol căruţei, uitându-se pe sub sprâncene să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi intră încet în curte spitalului.
Intrarea în clădire avea nişte scări de ciment negru care dădeau într-un coridor lung; atât scările cât şi coridorul erau înţesate de ţărani desculţi; cu chipurile galbene şi supte; de femei îmbrobodite strâns, cu privirile înţepenite şi dârze, cu câte un copil în braţe sau de mână; de lucrători istoviţi cu cămăşile rupte pe ei şi murdare; stăteau pe cele două bănci de lemn aşezate de-a lungul pereţilor şi aşteptau. În afară de cei de pe scări şi cei dinăuntru, pe lângă zidurile spitalului stăteau alţii sub umbra duzilor în grupuri mici. Era timpul prânzului şi unii întinseseră pe pământ legăturile cu care veniseră şi începuseră să mănânce.
Vasile Boţoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă şi coridorul înţesat de oameni. Intră înăuntru şi fiindcă pe bănci nu mai era loc se rezemă de tocul uşii pe care scria Consultaţii şi începu să aştepte cu aceeaşi răbdare pe chip ca a celorlalţi.
La un moment dat uşa se deschise dinăuntru fără veste şi Boţoghină, care se rezemase puţin de ea, se clătină şi se izbi de umărul doctorului care tocmai ieşea.
— Ce te propteşti în uşă? Stai jos pe bancă! se supără doctorul.
Speriat, Boţoghină se trase într-o parte simţind cum obrajii îi ard de ruşine. Doctorul îşi roti privirea peste oameni şi spuse:
— Sunteţi prea mulţi azi, cine stă mai aproape să plece acasă şi să vie mâine dimineaţă.
Dar toţi parcă înţeleseră pe dos, adică să se apropie şi să-i spună ce-i doare.
— Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în braţe şi doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în braţe! I-au mai ieşit şi nişte pete roşii pe tot corpul. Nu ştiu ce să…
— Varsă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse altă femeie arătând copilul.
Alte glasuri se îngrămădiră strângându-se şi înconjurându-l pe medic. Toată lumea se sculase de pe bănci şi de afară câţiva chiar alergaseră înăuntru.
Medicul, un om scund şi cam gras, cu nişte trăsături înăsprite de soare şi vânt, întocmai ca ale ţăranilor, stătea liniştit în mijlocul bolnavilor şi se uita peste capetele lor, reţinut, cam aspru, cu o privire care arăta că ceea ce vedea el acuma era un lucru obişnuit pe care îl vedea de mulţi ani.
El apucă de cămaşă copilul uneia din femei, i-o ridică spre bărbie, dezvelindu-i burta şi după ce se uită o clipă spuse:
— Fă-i o baie cu flori de muşeţel!
Apoi se adresă unei alte femei, spunându-i să se ducă la sanitar, să-i dea nişte prafuri, dar femeia cu copilul cu pete pe trup îi acoperi glasul:
— Domnule doctor, i-am făcut de trei ori, aşa cum mi-ai spus…
Un om care stătuse până atunci la o parte se apropie şi el de doctor, îl apucă de braţ şi spuse şoptit, cu un glas insinuant:
— Domnule doctor!…
Dar doctorul nu-l luă în seamă. Boţoghină se vârâse şi el printre ceilalţi şi se uita drept în ochii medicului, crezând că acesta are să-şi aducă aminte de el şi are să-l cheme înăuntru. Doctorul deschise uşa fără să ia în seamă glasurile numeroase care îl chemau şi pieri înăuntru cu bolnavul care era la rând.
— Ce să-i faci, zise un ţăran tânăr, posomorându-se şi căutând abătut un loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea sate! De fier să fii şi tot nu pridideşti!
Cineva vru să răspundă, dar în clipa aceea un copil din braţele unei femei începu să ţipe. Femeia ieşi repede afară. Un om oftă greu şi se sculă de pe bancă. O dată cu el se mai sculară încă vreo câţiva. După o jumătate de ceas, coridorul se goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea spitalului, oamenii şi femeile puteau fi văzuţi că sunt într-adevăr bolnavi. Un ţăran înalt ca o prăjină mergea încet, abia păşind, ţinut de două rude de amândouă braţele: sudoarea îi năvălea des pe frunte şi gemea încet, cu gura deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, şi cât se sculase de pe bancă, începuse să se clatine ca beat, mergea orbecăind, ţinându-se de ziduri. Ieşi cu greu şi se aşeză pe iarbă aproape căzând pe brânci, în patru labe, ca şi când ar fi fost împuşcat.
— Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor, apropiindu-se de cel căzut şi ajutându-i să se întindă mai bine. Noi putem să mai aşteptăm, dar dumneata de nu intri peste el?
Omul vru să bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu străbătută de un glas sfâşietor ca de cuţit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe poarta spitalului se văzură intrând câţiva oameni care duceau o femeie pe o cergă. O dăduseră jos din căruţă şi femeia ţipase crunt. Ajunşi în faţa scărilor, oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă şi unul dintre ei se şterse pe frunte de sudoare şi intră în coridor. După câteva clipe, doctorul ieşi afară şi întrebă scurt, din capul scărilor, spre oamenii care stăteau alături lângă bolnavă:
— Când a născut?
— Ieri dimineaţă, domnule doctor! răspunse unul din ţărani, luându-şi pălăria de pe cap.
— Copilul trăieşte?
— Trăieşte, domnule doctor!
Medicul se apropie şi privi câteva clipe în jos spre bolnavă. Femeia stătea cu ochii închişi şi părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru, livid. Doctorul se aplecă şi-i prinse încheietura mâinii între degete. Cât îi prinse însă încheietura, îi şi dădu drumul şi se răsti la oameni fără milă:
— Aţi omorât-o! Aţi adus-o în căruţă şi i-aţi mâncat zilele!
Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la auzul acestor cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni:
— Am adus-o în căruţă? N-oi fi vrând s-o aducem cu aeroplanul!
— Haide, lasă vorba! porunci doctorul ca un militar. Băgaţi-o înăuntru.
Abia spre seară îi veni lui Vasile Boţoghină rândul la consultaţie. El intră în cabinetul doctorului şi spuse:
— Nu mă mai cunoaşteţi?! Am venit acum vreo două săptămâni…
Doctorul se apropie de el şi-l întrebă grăbit:
— Da! Ce ţi-am spus că ai?
Boţoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeaşi grabă reţinută:
— Cum te cheamă?
Omul îşi spuse numele şi comuna iar doctorul îi întoarse spatele şi începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou:
— Când spui că ai fost aici?
— Acum zece-cin’şpe zile! răspunse Boţoghină nedumerit că doctorul nu-şi aduce deloc aminte de el.
— Vasile Boţoghină, din Siliştea-Gumeşti, zise doctorul cu un glas rece. Păi asta e a treia oară când te consult! Ai fost la raze?
— Da, răspunse Boţoghină vinovat şi-i întinse doctorului sulul negru al radiografiei, pe care acesta îl desfăşură la lumină şi îl cercetă multă vreme.
— Stai jos. De ce nu stai jos? se adresă el bolnavului la sfârşit.
Boţoghină se aşeză pe un scaun rotund şi alb şi începu să urmărească intrigat fiece mişcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului scaunul, se aşezase la birou şi începuse să scrie pe o foaie. Scria repede şi mult, şi din când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru câteva clipe, apoi, începea iar să scârţâie din peniţă. Acest lucru ţinu multă vreme şi când doctorul se ridică de la biroul lui, Vasile Boţoghină se ridică şi el. Medicul însă nu mai arătă acum nici o grabă. El se aşeză pe un scăunel în faţa omului şi-i făcu semn să stea jos. Începu să-i spună rar, apăsând pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de neîncredere, alteori de ameninţare:
— Uite ce-ai să faci! Te duci acasă şi vinzi ceva: un cal, un bou, un pogon de pământ…
Se opri şi spuse după câteva clipe, ameninţându-l pe om cu reţeta:
— Ai să te duci la farmacie cu reţeta asta. O să-ţi trebuiască mulţi bani, pentru că ai să iai doctoriile astea de trei ori. Dar nu e vorba numai de doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. Înţelegi? Nimic. Să nu faci nimic. Şi în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult şi să nu-ţi lipsească găina de la masă. Să vorbeşti cu sanitarul din sat să-ţi facă injecţiile şi să te înveţe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi nu vă vindecaţi pentru că nu vreţi să cheltuiţi. Şi chiar dacă cheltuiţi, cât vă simţiţi niţel mai bine, gata, vă puneţi pe muncă să vă scoateţi pârleala pentru ce-aţi vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să munceşti prea mult… Doctorul se opri o clipă: Vrei să nu mori?
Boţoghină făcu ochii mari, înspăimântat şi răspunse repezit, dar nu îndată:
— Da, domnule doctor!
— Atunci să faci aşa cum ţi-am spus. Începând de azi te întinzi cu burta la soare, mănânci bine, iai doctoriile astea şi după o lună de zile să treci iar pe la mine. Altfel să ştii că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat n-ai ce mai căuta la mine.
Medicul ieşi de după birou şi-şi puse mâna pe flanela cârpită a omului, care cât o simţi se şi ridică în picioare.
— Să nu-ţi pară lucru de glumă! că eu ştiu cum sunteţi voi: „Lasă că-mi trece”, până începeţi să vă scuipaţi bojocii pe jos. Vă repeziţi pe urmă la doctor şi când vedeţi că nu vă mai poate face nimic, începeţi să înjuraţi că nu e bun doctorul.
— Domnule doctor, îl întrerupse Boţoghină, nedumerit mereu că medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o lună, două…
Medicul tresări.
— Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.
— Păi aşa mi-aţi spus dumneavoastră!
— Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o privire lărgită, strălucitoare de viaţă şi de speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, umbre ale nopţilor de nelinişte şi spaimă.
— Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boţoghină limpede şi uşurat, ca şi când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin şi împăcat: Ce era să fac? Astă-primăvară au murit doi inşi la noi în sat, tot aşa au stat acasă şi…
— Uite ce e, Boţoghină, da, ştiu acuma… Aşa este, cu vreo douăzeci de mii de lei poţi să intri într-un tratament supravegheat, bine că ai vândut. Eu ţi-am spus data trecută să vinzi şi să faci rost de bani, aşa cum spun la fiecare. Dumneata, bine că ai avut ce vinde… Uite ce-ai să faci: … ia spune-mi, eşti cu căruţa?
— Cu căruţa, domnule doctor. Cu băiatul.
— Dă drumul căruţei acasă şi rămâi aici. Mâine o să te trimit la munte într-un sanatoriu…
