Capitolul 14

A doua zi dimineaţa, Guica îşi luă ciorapul de gât şi porni spre casa fratelui ei să fie de faţă când Moromete şi cu toţi ai lui au să bage de seamă că Paraschiv şi cu Nilă au fugit cu caii la Bucureşti. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit câteştrei de acasă cu caii şi cu oile şi că asta s-a întâmplat – şi Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai aşa – din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraţilor…

Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută cu amândoi caii, Paraschiv şi Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinţii Petru şi Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, Moromeţii, rămaşi, adică cele două fete, Tita şi Ilinca, Niculae şi mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul şi treieratul grâului, căratul lui pe arie şi celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite.

Acest dat din colţ în colţ îi săra inima Guichii. Şi mai ales dusul Moromeţilor la secerat pe jos. Şi încă: Niculae nu ştia să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă şi să facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atâţia copii, se dezvăţase să muncească, stătea toată ziua pe mirişte, zicea că leagă snopii, fuma şi umbla încoace şi încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.

„Na! Să vă săturaţi, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să munciţi acum să vă iasă ochii din cap. Şi până să cumpăraţi voi cai şi oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeţi voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-aţi făcut stăpâne pe casa lor!”

Guica se apropie de podişca fratelui şi se opri pe ea, uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaş făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete, iar în colţul dinspre drum Niculae şi cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se prosteşte şi spunând mereu unul şi acelaşi lucru:

— Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco, şi mie nişte flori!

Moromete bea tutun şi se uita spre şosea. Din când în când, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, spunând „bună să-ţi fie inima, cutare”, sau „să trăieşti, mă, Dumitrache!”. În acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca şi când treaba lui ar fi fost să plângă aşa mereu, fără nici o socoteală.

Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, şi apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineaţa. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:

— Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. Să-ţi dau eu flori din grădiniţă ca să faci coroană altora! Păi dar!

— Dă-i, fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de cărpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei.

— Ia mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? Să-i dau flori să facă altora coroană! Ia uită-te!

La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă dată el se ridică şi sări spre grădiniţă.

— Să nu te prind că iei vreo floare, că-ţi rup zulufii, Niculae, ameninţă Ilinca de pe prispă.

Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. În clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi ars de soare al femeii era acum liniştit, plin de bunătate. Ea îşi sumese fusta neagră de lână şi îşi ascunse pe la spate cine ştie ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură şi văzând-o pe Guica aşezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie:

— Mario, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri şi spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Şi acum, că e sărbătoare lăsată de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu să asculţi baremi Sfânta Evanghelie!

— Ei las’ să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins şi mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo?

Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel:

— Aşea-ie!

Guica continuă:

— Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ şi te mănâncă viermii. Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă…

— Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi da, n-are încotro, se plimbă, fireşte… „

— Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în inima voastră! Stăpâneşte ăla spurcatul!

— Păi, stăpâneşte! făcu Moromete din nou.

În acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă el îşi dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea şi îi ieşi înainte şi o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale şi începu să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:

— Mamă, mi-a spus dom’nvăţător să fac şi eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi-a dat să învăţ şi eu o poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniţă… mi-a spus că o să mă treacă clasa şi că o să spui şi eu o poezie… dom’nvăţător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu’ o săptămână, m-a ascultat şi mi-a spus să-mi fac coroană… spune-i Ilinchii, mamă…

Băiatul îşi încleşta mâinile lui mici şi înnegrite de soare de fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se uita în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atât de copleşitor încât femeia îi puse mâna pe cap şi înghiţind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti:

— Du-te în grădiniţă şi ia-ţi flori, hai!

Apoi, se întoarse spre casă şi se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat:

— Hai, mă, treci încoace, căpăţânosule, nu ţi-am spus că-ţi dau, ce te jeleşti aşa? Plânge ca blegu!

Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta faţă de el ca şi când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când îşi amintea de această diferenţă atât de mică, Niculae o plesnea.

— Ilinco, Ilinco, ameninţă şi mama din poartă! Pentru nişte flori, fa? Te vede Dumnezeu de sus!

Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, îşi lăsă capul într-o parte şi întări cu fineţe:

— Păi te vede!

Guica stătea mai depărteze pe prispă, împletea la ciorap şi aştepta ca fratele ei să înceapă să se neliniştească de lipsa celor doi, Paraschiv şi Nilă. Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când în când spre drum răspunzând la saluturi şi nu se sinchisea că deşi soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv şi Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz. Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, şi întrebă într-o doară:

— Tito, unde sunt, fă, băieţii ăia?

— Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse fata în silă.

— Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie ascunsă.

— Du-te şi-i întreabă, răspunse fata ursuză.

„He, o să vedeţi voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la secere”, gândi Guica.

— Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.

Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte, în grădiniţă, Niculae îşi terminase coroana şi se pregătea să plece la şcoală. El se apropie de tatăl său şi-i puse mâna pe umăr:

— Taicule, dă-mi şi mie pălăria ta, să mă duc şi eu la şcoală.

Moromete se trezi din visare:

— Ce e, mă? Pleacă de-aici!

— Hai, tăticule, zău, dă-mi şi mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.

— Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie, spuse şi Ilinca din grădiniţă.

Moromete îşi scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenţie, parcă abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, şi spuse:

— Na, mă, pleacă de-aici. Căpăţânosule! Ai un cap cât o baniţă! Unde te duci tu? Ce cauţi la şcoală?

Băiatul tăcu, nu spuse nimic şi se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă:

— Mă, n-auzi? Ia vin’ncoace.

Niculae se întoarse şi se opri în faţa tatălui. Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.

— Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descingându-se de cureaua de piele care îi ţinea brâul roşu peste mijloc. Spală-te cu săpun şi na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămaşă, că parcă eşti dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă.

Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare şi alergă spre troaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe şosea, se auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a muşcat-o ceva de sub pământul prispei. Poarta se deschise şi cei doi, Paraschiv şi Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau întruna şi se vedea că au fost goniţi; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea şi pulpele le erau pline de spuma albă. Guica încremenise lângă prispă şi ghemul negru de lâna i se rostogoli în mijlocul bătăturii.

Moromete îşi ridică şi el privirea:

— Ce e, mă, cu voi?! Sunteţi nebuni? Ce-aţi gonit caii ăia aşa?

Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede şi avea buzele atât de ieşite în afară şi atât de încălecate una peste alta, încât de departe semăna cu unul care şi-ar fi agăţat de gură nişte clape de gumă. Nilă era posomorât şi se mişca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de pe spinarea calului ca un sac cu picioare şi rămase tăcut, ştergându-se încet cu palma peste turul pantalonilor.

— Nilă! Ce, mă, tu eşti surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăşi.

Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său şi fruntea lui lată şi cu carne multă pe ea se încreţi şi se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului; răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuşi limpede:

— N-auzi, mă, că ne-a gonit nişte pândari? Ne-au intrat caii în nişte ovăz!

„Ce e cu ăştia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a celor doi. De ce n-or fi plecat?”

— Paraschive! izbucni ea cu glas ascuţit, clocotind de furie acră şi nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îţi fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului! Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!

Şi fără să mai aştepte răspuns îşi culese ghemul din ţărână şi porni cu paşii ei iuţi spre şosea. Paraschiv se întoarse spre ea şi o strigă din urmă:

— Viu acuma, ga Mario!… Bagă, mă, caii în grajd, se adresă apoi lui Nilă, făcându-i un semn, adică să vie şi el la ga Măria.

Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele şi intră cu cai cu tot în grajd.