Capitolul 16

Niculae intră în curtea şcolii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe cap şi de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămaşă. Se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele şcolii; nici nu apucă să se apropie bine şi se pomeni arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să ţipe:

— Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său! ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Şi cureaua!

Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se linişti însă repede văzând că celelalte fete îşi văd de joc şi nu-l iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior printre nişte pătrăţele şi semne zgâriate în pământ. Boţoghină Irina stătea şi aştepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei stâng puţin ridicat, oacheşă şi cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii şi inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Aşteptă ca ea să ridice ochii şi să-l vadă cu pălărie şi curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aştepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucăţica de ciob în mână, se aşeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul şi începu să sară printre pătrăţelele şi semnele jocului. Niculae o urmări cum sare şi după un timp nu mai simţi decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele şi anume în iad şi în cer, Niculae făcu pe neaşteptate un pas, strică liniile şi o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte ţipară ascuţit şi tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană şi fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat şi Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.

În ziua serbării şcolare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar şi cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar şi cei care ştiau că au să fie lăsaţi repetenţi.

În faţa intrării, băieţii din cursul complimentar ridicau o scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea şcolii să se aşeze oamenii în ele. Din când în când, câte un învăţător ieşea afară şi bătea din palme să potolească zarva. Unii copii jucau oină, alţii chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin şuturile lui şi i se spunea Dobay.

Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:

— Vine dom’ învăţător Teodorescu cu doamna.

Vestea străbătu curtea prin toate colţurile şi zarva începu să se stingă. Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieşiră din spatele şcolii şi trecură fuga în faţă. Învăţătorul Teodorescu şi soţia lui erau însă departe de şcoală, abia puteau fi văzuţi. Un copil care stătea în poartă anunţă că cei doi au intrat în primărie. Copiii aşteptară în linişte, iar cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiţi.

— Bă, tu n-auzi? Vine dom’ învăţător Teodorescu!…

În cele din urmă, învăţătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică şi grăsuţă, îmbrăcată în costum naţional şi încălţată cu nişte pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate şi mărgele la gât.

Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la scările de la intrare. Învăţătorul pătrunse în curte şi se îndreptă spre şcoală. În clipa aceea, din capul şirului izbucniră câteva glasuri subţiri:

— Bună-ziua! Bună-ziua!

Şi pe măsură ce învăţătorul şi soţia lui înaintau erau urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice şi mai ascuţite.

Nu de aceeaşi primire se bucură însă învăţătorul în cancelarie. Directorul Toderici, cât îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent. El îşi desfăcu mâinile şi strigă:

— Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună şi laşi situaţia elevilor neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat şi ai luat catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?

În cancelarie era strâns întreg corpul didactic al şcolii. Parohul Petre Provinceanu şi parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soţia, învăţătoare în sat, erau şi ei aici. Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învăţători Bădilă Aurel şi Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu soţia, tot învăţătoare. Ea era numită doamna lui dom’ învăţător Enăchescu.

Învăţătorul Teodorescu trase un scaun şi se aşeză, puse catalogul pe birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soţul ei, preotul, şi ieşi din cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toţi învăţătorii şi doamnele se ridicară în picioare.

— Situaţia elevilor mei e încheiată şi pe catalog eu sunt stăpân!

Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăţa foarte prost. De altfel, Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun proprietar de pământ, aşa zicea, dar nu chiar un analfabet.

— Am mai discutat o dată pe chestia asta şi ţi-o spun verde, domnule director: am să-ţi las băiatul repetent, aşa cum se cuvine, şi să nu strigi aicea la mine, pentru că nu eşti la instrucţia cu premilitarii…

Directorul îşi muşcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o parte formulele de politeţe şi oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:

— Teodorescule, îţi spun prieteneşte că cu mine ai s-o păţeşti urât de tot. Te răzbuni că ţi-am luat locul de director?! Suntem aici cu toţii de faţă: băiatul meu nu e cel mai rău şi mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului reexaminare şi am să te dau în judecată…

— De trei ani de zile ţi l-am trecut clasa de ruşine, răspunse Teodorescu cu dispreţ. Eram director pe vremea aia, aşa că vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic… îmi terorizează clasa…

Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:

— Şi ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ţi-l las repetent, îmi iau catalogul colea în faţa satului…

— Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt director şi eu prezint situaţia!

Toderici izbi cu un scaun în podea şi începu să urle soldăţeşte şi să insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai ţină seama de doamne.

— Te găsişi tu, să-mi faci, în şcoala mea, pe grozavul.

Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de duşumea şi ridică braţul în sus strigând cu o voce înaltă:

— Bagă de seamă, Teodorescule! Să-i… dumnezeul mă-sii dacă n-am să te fac eu pe tine să tremuri şi să mă ocoleşti zece kilometri când ai să mă vezi! Bagă de seamă! Vrei să te pui cu mine şi să mă muşti de c…, dar eu îţi spun că am c… tare şi ai să-ţi rupi dinţii în el.

Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:

— Ascultă, Florică, nu striga aşa că te-aud copiii de afară.

— Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toţii o adunătură de nebuni, nu de învăţători, continuă să strige directorul. Nu te uiţi la el cum stă şi se uită la mine ca un…

În clipa aceea soţia învăţătorului Teodorescu sări în sus şi începu şi ea să strige cu glas subţire, piţigăiat şi care se vedea că tot timpul se încărcase de revoltă:

— Păi să-ţi fie ruşine, domnule director, cu înjurăturile şi mitocăniile dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea e martoră! Da, am să te dau în judecată şi n-am să te las până nu înfunzi puşcăria! Mocane! Ai venit aicea în iţari şi te-ai ghiftuit şi acum urli şi strigi la el parcă ar fi ordonanţa ta! Mă mir că nu-ţi crapă obrazul de-atâta neruşinare.

Glasul învăţătoarei clocotea de atâta revoltă şi ură, încât directorul rămase încremenit şi prostit în faţa ei. Ea îşi îndreptă privirea spre cei doi învăţători Bădilă şi Enăchescu, şi li se adresă palidă, tremurând de indignare:

— Să vă fie ruşine că staţi şi vă uitaţi la un astfel de spectacol. Ruşine! Huo!

Adevărul era că soţia lui Teodorescu nu se putea împăca cu gândul că „mocanul” luase locul de director bărbatului ei. După prima izbucnire, Toderici îşi reveni din surpriză. El rânji cu grosolănie şi spuse:

— Măsoară-ţi cuvintele, madam, să nu ţi le măsor eu!

Nu apucă să termine. Soţia învăţătorului Teodorescu apucă strâns călimara mare şi grea de pe masa cancelariei şi o repezi drept în capul directorului. Acesta se feri şi călimara plesni în ţăndări în portretul regelui Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă cu zgomot şi trăsăturile „primului învăţător” fură boroşcoite de cerneală şi de lovitură. Portretul începu să se clatine în sfoara şi cuiul de care era agăţat, fără să cadă însă, şi se clătina încet la dreapta şi la stânga ca şi când şi-ar fi mustrat părinteşte corpul său didactic din cancelaria şcolii, învăţătoarea, văzând că dăduse greş, apucă în mână un scaun şi se repezi spre Toderici; se făcu o învălmăşeală mută şi încleştată; Toderici îi smulse scaunul cu uşurinţă; femeia apucă altul; soţul ei sări şi se repezi spre director; parohul Petre Provinceanu îi ţinu calea; în cele din urmă învăţătoarea, aprinsă la faţă, izbucni în plâns şi îşi apucă soţul de braţ; îşi pierduse firea.

— Haide d-aici! Ţi-am spus de la început să nu vii astăzi la serbare!

Teodorescu îşi desprinse braţul, deschise uşa cancelariei şi o împinse uşor afară.

Rămaşi singuri, cei şase bărbaţi se priviră unul pe altul în tăcere şi pe nesimţite corpul didactic se împărţi în două tabere. Singur parohul Andrei Bălan nu se amestecă; el porni spre uşă şi ieşi afară fără să scoată vreun cuvânt.

— Domnule director, începu tânărul Bădilă, bagă de seamă că se aude! Şcoala asta nu e casa noastră particulară.

Toderici trase un scaun şi se aşeză oftând agresiv. El răspunse cu un glas care căuta să-l atragă pe tânăr de partea sa şi să-l izoleze pe fostul director.

— Lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc… Vezi ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri… dumnezeul mă-sii, când te scoate din sărite? Eu ştiu că nu învaţă bine, dar dă-l în mă-sa, n-o să fac din el un savant. Şi pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului, Teodorescule, că întreci măsura!

— De ce întrec măsura? întrebă Teodorescu aşezându-se şi el pe scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care îşi bate joc de carte. Pentru că băiatul tău nu e prost şi ar putea să înveţe şi ţi-am spus de atâtea ori să-l ţii din scurt. El ştie că tat-său e învăţător şi director şi în loc să înveţe îmi terorizează clasa ca o bestie.

— Lasă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu, plimbându-se agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, parcă ai fi venit acum de pe băncile şcolii normale.

— Ca un Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu vrând să fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt numai dumneata eşti de vină, pentru că n-ai ştiut să sădeşti în el dorinţa de carte! Asta e! S-o ştii de la mine, nu te supăra.

— Lăsaţi-l, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridicându-se de pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! Lasă-l repetent, Teodorescule! Pe cuvântul meu de onoare! Şi ce-o mai fi pe urmă om mai vedea.

— Domnule Enăchescu! strigă fostul director furios. Îmi spui mie că n-am ştiut să sădesc în el dorinţa de învăţătură? Ai uitat că până mai anul trecut veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăţ cum să predai o lecţie? Acum ţi s-a îngroşat obrazul şi faci ironii.

— Teodorescule, linişteşte-te, dragă, murmură cu blândeţe parohul Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-l laşi pe băiatul lui Florică repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învăţători, că proşti copii mai au”. Gândeşte-te şi tu, ce dracu!

Teodorescu vru să răspundă, dar fu întrerupt de revenirea în cancelarie a celor care ieşiseră: parohul Andrei Bălan şi învăţătoarele Lily şi soţia lui Teodorescu.

— Haide că s-a strâns lumea şi aşteaptă, e curtea plină, spuse parohul Andrei Bălan lăsând uşa deschisă.