Capitolul 17

Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stănoaga podiştei. Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată din toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât şi care din pricina asta, când vorbea, îţi venea mereu să-i spui: „Tuşeşte, mă, Matei, să-ţi iasă gâlma aia din gât”.

— Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă vorbind.

— … ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!

„Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omuşor”, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare. Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la poartă.

— Mă Udubeaşcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?

Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.

— Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeaşcă. „Vedeţi?! asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă”.

— Bună ziua, Moromete!

— Bună ziua, Nae!

Nae Boldeafă, un creştin! Vreţi să mai ştiţi altceva despre el? Nu e nevoie. Iată-l pe altul:

— Ce faci, Moromete? Hai devale!

Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă bună-ziua, te întreabă doar aşa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.

Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Şi spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.

Într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Moromeţilor ca să iasă spre şosea, se oprise lângă el şi îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă şi că Moromete să fie şi el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge şi, la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar şi tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu ştii că eu nu mai sunt în comitet? Am fostdestituit! M-a destituit popa”. Vecinul nu înţelesese cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.

Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoşilă. Dar nu fără cârâială şi discuţie. Cocoşilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la şcoală, să vadă şi ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo?

— Hai, mă, trecem pe la Aristide şi bem câte-o ţuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoşilă, ştiind că la această invitaţie celălalt n-are să se mai opună.

Moromete ridică privirea spre prietenul său şi întrebă cu neîncredere prefăcută:

— Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai păţit?

Cocoşilă se supără şi spuse că Moromete să nu facă pe deşteptul, că dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet şi părea dispus să înceapă numărătoarea, dar Cocoşilă îi întoarse spatele şi se prefăcu că pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoştea şi ştia că totdeauna când Cocoşilă era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea şi în care nu se poate descurca.

Porniră încet spre centru, răsucindu-şi ţigări.

— Moromete, ai auzit, mă? anunţă în sfârşit Cocoşilă. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi… în fine, m-am gândit aseară, până să adorm… M-am gândit… am făcut la ţigări, iar m-am gândit… Mă, tu auzi? Am băut la tutun… stam şi mă gândeam şi am băut tutun! Mă, am băut tutun! Ce să-ţi mai spun, până m-a luat dracu şi-am adormit.

— Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.

— Am fost alaltăieri pe la gară şi am auzit doi inşi care vorbeau.

— Ce spuneau?

— Vorbeau de politică. Erau doi inşi nu ştiu de pe unde. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi… Intrasem la Marinescu să iau o ţuică şi ei stăteau în picioare şi discutau; aveau o gabrioletă în faţa cârciumii. Nu-ş’ ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deştepţi, nu proşti ca tine.

— Sau ca tine, completă Moromete neturburat.

— Da, şi vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite aşa le mergea gura! Dar niciunul nu se lăsa! Amândoi deştepţi! Trebuie să fi fost niscai geambaşi sau negustori din ăştia care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul din ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ş’ ce era, că era mai spălatei, aşa ca agentul ăsta al nostru de la C. A. M. La început n-am prea înţeles, că nu ştiam despre ce e vorba. Eu am cerut o ţuică şi m-am făcut că nu-i aud; şi pe urmă am început să prinz ceva. De fapt mâncau amândoi c… t, spuneau că o să vie legionarii la putere, că ţărăniştii nu sunt contra lor… Ei! au mâncat ei la c… t aşa cam vreo jumătate de ceas şi o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla borţosu, zice că nu se poate. Dacă e vorba aşa, atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu partidele, zice ălălalt. Ori aşa, ori aşa, partidele nu mai sunt în stare să guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus ţara la râpă şi trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o oprească.” Aşa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar… pe mă-sa, că avea pe sub haină o flanea verde.

— Şi ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes.

— Dracu să-l ia, că n-am înţeles ce politică făcea. Ba spunea de legionari, că nu se poate, ba spunea de Maniu şi de rege. Spunea că Maniu şi cu regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu ştiu ce mânca el c… t că ţara românească este aşa şi pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i în mă-sa, ăştia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ţi spun ţie, că nu e de glumă cu legionarii ăştia, dar tu eşti capiu, nu înţelegi…

— Fugi, mă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete senin, mergând agale, cu mâinile la spate.

Ajunseră apoi la centru, la Aristide, şi intrară în cârciumă. Cocoşilă făcu într-adevăr cinste, şi după aceea, fiindcă în cârciumă nu prea găsiră cunoscuţi, ieşiră şi se îndreptară spre şcoală.

Când intrară înăuntru, curtea şcolii era înţesată de oameni şi serbarea gata să înceapă. În faţa băncilor dinaintea scenei se aşezaseră un rând de scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră să se aşeze fruntaşii comunei: notarul Istrătescu cu soţia lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o fustă uriaşă de catifea subţire; agentul C. A. M. cu soţia, o cucoană îmbrăcată în costum naţional şi cu o umbreluţă de soare pe care o ţinea deasupra capului cu un aer de mare doamnă; alături de ea se aşezase Aristide Rădulescu, fără soţie; apoi veneau la rând perceptorul cu soţia, agentul fiscal, Jupuitul, singur, cu pălăria lui de paie şi cu obrajii lui care păreau jupuiţi; şi în sfârşit inginerul agronom Ionescu cu toată familia, un student şi două eleve de liceu abia veniţi în vacanţă. În spatele acestora, în primele bănci, se aşezaseră Crâşmac, Tudor Bălosu şi administratorul moşiei Marica, Cristescu.

Scena din faţa şcolii ocupa intrarea în întregime. Învăţătorii şi învăţătoarele, cu un grup de elevi, premianţii, stăteau în dosul scenei, pe coridor, fiecare clasă cu învăţătorul ei.

Moromete şi Cocoşilă se amestecaseră şi ei printre oameni şi, nemaiavând loc pe bănci, se aşezară jos pe pământ. După câtva timp, serbarea începu. Directorul şcolii o deschise cu o cuvântare. Când apăru pe scenă, în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.

— Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-şi pumnii pe catedra de pe scenă şi rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitând că în faţa sa, pe scaune, se aflau şi doamne, serbarea şcolară din anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinţii care şi-au trimis copiii la şcoală şi fără bucurie pentru ăia care nu şi i-au trimis. Şi vă spun, domnilor, că din situaţia încheiată pe şcoală iese că oamenii nu-şi dau copiii la şcoală. Ştiţi şi dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveţi parte fiindcă n-aveţi carte. Şi pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală! Eu am aicea înscrişi patru sute cincizeci de elevi şi din ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde să ţii atâta mulţime de copii, şi la urma-urmii unii din ei sunt aşa de proşti că n-au ce căuta la şcoală; nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem şi noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăştia din Siliştea-Gumeşti suntem mai breji ca alţii din alte sate, şi am fi zis atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia că suntem o ţară fără ştiinţă de carte? Păi foarte mulţumesc, dă-mi şi mie ici, României, nişte colonii, să trăiesc bine, şi să vezi cum învăţ carte. Aşa că dacă veneau două-trei sute aş fi zis că degeaba se laudă Franţa şi Anglia că la ei oamenii sunt bătuţi în cap de atâta carte; uită-te aici în România, uitaţi-vă, domnilor engleji şi franţuzi, sunteţi mai proşti ca noi, sunteţi proşti de daţi în găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii şi învăţăm carte, avem daravelile noastre şi nu ne ducem la mama dracului cu vapoare şi cu submarine? Deşi am putea să ne ducem că avem ieşire la mare, dracu ştie de ce n-avem şi noi corăbii şi vapoare măcar ca grecii, dacă nu ca englejii. Numai dracu ştie cine ne opreşte să le fabricăm, că de fabricat am avea cu ce. Avem lemn, avem fier! Numai pe dracu în noi, care să ne înghioldească, n-avem! Suntem prea cuminţi, domnilor, suntem plini de cumsecădenie. Şi când nu suntem o nimerim prost ca Ieremia cu oiştea în gard. Măcar dacă am învăţa mai multă carte, să-i tăiem pe toţi prin ştiinţă de carte! Îi tăiem noi, dar nu cine ştie ce, se apucă unul ca Iorga şi învaţă prea multe, în timp ce altul nu ştie să se iscălească, asta e paradoxal, domnilor. De-aia ziceam adineauri că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copiii la şcoală! Zice că n-o să-l facă popă şi nu-l trimite şi… Ia dă-mi, Enăchescule, situaţia aia, spuse directorul întorcându-se spre fundul scenei şi părăsind brusc incursiunile sale istorice şi geografice, care îi lăsau ca de obicei cu gura căscată pe părinţii adunaţi. Apoi continuă cu situaţia în mână: Pe clasa întâia au fost înscrişi o sută cincisprezece. Au frecventat regulat, câţi credeţi? Optzeci şi şapte, anunţă Toderici tare. Şi din ăştia au rămas repetenţi patru. Asta e cu clasa întâia, dar aici stăm bine, fiindcă pe clasa întâia tot mai vin ei! Şi stăm bine şi cu clasa a doua. Dar ce se întâmplă după aia, nici dracu nu mai poate să mai înţeleagă. Să vedeţi: clasa a treia înscrişi şaptezeci. Au frecventat cincizeci. Din cincizeci ce să scoţi? Mai poţi să laşi vreunul repetent? Cu clasa a patra…

Directorul întinse mâna înapoi:

— Dă-mi te rog catalogul şi situaţia clasei, domnule Teodorescu…

Teodorescu îi întinse catalogul şi situaţia şi timp de un minut asistenţa aşteptă ca directorul să continue. Toderici cercetă catalogul încordat şi când ajunse la sfârşitul lui, văzu că în dreptul partidei fiului său era scris absolvent. Ridică fruntea şi continuă:

— La clasa a patra situaţia e ceva mai bună pentru că domnul învăţător Teodorescu a fost mai aspru decât mine şi v-a trimis amenzi încă de la începutul anului. Că aşa e omul nostru, nu vrea să înţeleagă dacă nu-i trimiţi amenda pe cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, şi ca rezultat mi-au venit, mari şi laţi, douăzeci şi cinci copii la clasa mea. Dar de la anul încolo, uite, vă spun verde, să nu ziceţi că sunt al dracului: care nu şi-o trimite copilul la şcoală, o să-l amendez şi o să-l usture, pardon de expresie, ştiţi dumneavoastră unde. Clasa a patra au fost înscrişi cincizeci şi şapte, au frecventat patruzeci şi opt, dintre care trei repetenţi. Şi dacă trecem la cursul complimentar, aici nu se mai poate discuta. Eu cam atâta am avut de spus. Acuma doamna Lily are să vă spună cum stă situaţia clasei întâia la fete…

Toderici se întoarse cu spatele spre asistenţă şi chemă:

— Unde eşti, doamnă Lily? Pofteşte, te rog, pe scenă!

După care directorul părăsi catedra şi coborî printre păturile scenei jos lângă fostul director Teodorescu. El îl apucă pe colegul său de braţ, îl trase printre copii înăuntrul şcolii şi rămaseră singuri, într-una din clase. Toderici îşi îndoi mâinile spre spate şi se miră:

— Măi Ionele, de ce mă pui în situaţia să facem scandal de pomană?! Dă-o în… mă-sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacă nu învaţă, ce dracu vreai să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, ştiţi cum e felul meu, roag-o pe soţia ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar semăna mie, aş şti ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului cu mama ei de soacră, că toată ziua îl ţine pe-acolo pe la ei; eu am treabă, n-am timp să-l învăţ carte! Pentru asta să ne certăm şi să mă faci să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierţi şi să nu fii supărat pe mine!

— Să-i ceri scuze în cancelarie în faţa tuturor soţiei mele, zise Teodorescu. E în tine un amestec de măgărie şi inteligenţă care mă scoate din sărite, într-o zi o să-ţi dau eu cu călimara în cap, da’ am să te nimeresc. Păstrează-ţi pentru soacră-ta măgăriile şi la şcoală poartă-te ca un învăţător, nu ca un văcar.

— Am să mă port, am să mă port, mă, Teodorescule, răspunse directorul cu o obidă ameninţătoare şi patetică, dar scuteşte-mă şi tu de înţepăturile cucoanei tale, că n-avem timp de ele. Şi încă dacă s-ar rezuma la înţepături. Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi spărgea capul.

Teodorescu nu mai zise nimic, se ridică şi ieşi.