Capitolul 18

Afară, învăţătorii şi învăţătoarele îşi strigau premianţii şi copiii spuneau poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul director se urcă pe scenă şi înainte de a începe să numească pe premianţi, el se opri câteva clipe în faţa catedrei, dând de înţeles că are şi el ceva de spus. Se făcu linişte, şi unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în picioare şi curmară şoaptele. Numai nişte babe surde, uitându-se la învăţător, îşi aduceau aminte de părinţii acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat.

— Bietul băiat al lui Niţă Teodorescu! îl căina una. E mereu slab, săracul.

— L-a supt învăţătura, că ce mai învăţa, eu îl ştiu de când era mic, zicea alta.

— Ia tăceţi din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat, întorcându-se foarte indignat încotro se auzeau şoaptele.

— Ei, mai vorbim şi noi, Ghiţă, ce beleşti ochii ăia aşa? răspunse una din babe cu un glas nepăsător.

— Duceţi-vă încolo, afară, dacă aveţi chef de vorbă.

— Hai, nu-ţi mai răci gura, Ghiţă, că faci praf, spuse altă babă râzând.

— Tăceţi din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.

— Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală. Dar eu ştiu de la părinţii mei că nu sunt decât oameni care au cu ce să-şi dea copiii la şcoală şi oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, cu ce le lua cărţi. Sunt şi oameni care nu vor să-şi dea copiii să înveţe, dar nu sunt proşti, sunt neştiutori, şi dacă sunt neştiutori, sunt tot din cauză că părinţii lor i-au ţinut fără carte. Dar de ce trebuie să învăţăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt şi alţii care mai au şi nici ăştia nu-şi dau copiii la şcoală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scuteşte pe om de o treanţă pe el şi de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-şi vadă copilul îmbrăcat şi încălţat şi să vie iarna să înveţe, să nu rămână neştiutor?

— S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu busuiocul în mână (de la biserică venise şi ea la serbare).

O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. În fată, Aristide stătea cu aerul său tineresc picior peste picior, îşi clătina pantoful în aer şi se uita intrigat la învăţătorul de pe scenă.

— Aşa este, continuă Teodorescu, sunt ţări care nu sunt aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie şi au început să facă industrie; în fabricile lor ei ţes pânza şi ne ia grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă aţi şti carte… Dumneavoastră aţi primit pământ după război, dar viaţa nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au pământ deloc şi eu am vrut să vă spun că trebuie să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră, aşa a făcut şi tata cu mine, aşa că la toamnă lăsaţi-i pe copii, rupţi, cârpiţi, să vie la şcoală. Rupe de la gură şi ia-i numai o carte, două şi dă-i drumul să se ducă. Aici la Miroşi e o şcoală de meserii şi bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu ştiţi carte, nu citiţi ziarele) şi am văzut că la Bucureşti, la Atelierele Griviţa, s-a înfiinţat o şcoală gratuită de ucenici, nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă mâncare şi îmbrăcăminte, dimineaţă învaţă carte, după masă învaţă meserie… Stă patru ani, şi după patru ani iese din internat şi intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la Spanţov, pe domeniile statului, e o altă şcoală. Înseamnă că dacă vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare, puteţi pe urmă să-i dai undeva să-şi câştige o pâine mai bună.

Învăţătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji şi pe gât. Era foarte cald.

— Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniţi mai încoace, băieţi. Premiul întâi la fete e Botoghină Irina! anunţă el. Haide, Boţoghină, treci încoace!

Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite. Fata lui Botoghină se urcă pe scenă şi se uită drept în sus spre învăţător.

— Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri şi împingând-o în fata scenei. Spune poezia!

Cuvântarea învăţătorului făcuse însă o impresie care nu se ştergea şi oamenii nu mai fură atenţi la poezia fetei.

— Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu Spanţov şi cu Griviţa a venit şi la primărie, o să fie afişat şi o să-l citiţi, spuse directorul.

Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârşit cu poezia ei în care nişte pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar şi tot muşcase din ea ca să facă părţile egale, până nu mai rămase nimic… Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiţi pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:

— Cocoşilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?

— Premiul întâi la băieţi, Moromete Niculae! spuse învăţătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa scenei.

Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoţie, tatăl strigă din coltul lui:

— Mă, n-auzi? Scoate-ţi pălăria din cap. Şi adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoşilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie şi uite că nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap.

Teodorescu aşteptă să se facă linişte, timp în care spuse şi el elevului să-şi ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană şi câteva cărţi şi-i şopti să spună poezia. Se făcu linişte, dar premiantul încă nu-şi spunea poezia; învăţătorul îi tot şoptea şi se vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele din urmă, premiantul tuşi şi începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri şi se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, şi încercă să spună mai departe. Învăţătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:

— Ajunge, Moromete!

Elevului începură să-i clănţăne dinţii; mâna cu care se ţinea de catedră îi tremura; foarte încăpăţânat, el încerca totuşi să-şi spună poezia.

— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârşească? întrebă Cocoşilă.

Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc şi o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră în coridorul şcolii şi se apropie de fiu-său atât de repede încât copiii din sală se speriară şi crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae stătea rezemat de zid şi tremura; cu toate acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână şi cu câteva cărţi mici şi subţiri sub braţ. Moromete îl apucă de mână şi îl strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat şi greu:

— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?

Băiatul îşi desprinse cotul din mâna aspră a tatălui şi îngână, stins, clănţănind:

— Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu ştii că două zile mă lasă una mă ia?

Nu ştia, de unde să ştie? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în seamă?

— Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu acelaşi glas apăsat.

Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână şi tras încet printre oameni, afară din curtea şcolii. Moromete îl ţinea de mână şi îl îndemna:

— Hai, mă! Hai, mă!

Ieşiră la şosea. Copilul mergea zgribulit şi din când în când se oprea şi-şi strângea braţele clănţănind; se închircea şi dârdâia parcă ar fi suflat crivăţul peste el.

— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!

— Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete şoptit.

Într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe vine şi dinţii din gură începură să-i toace des, ca şi când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănţănea acum neîntrerupt şi gemea; coroana de flori îi căzu în ţărână şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se împrăştiară pe jos.

Moromete se uită în jur zăpăcit şi nemaiştiind ce să facă se aplecă şi strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu nişte mişcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleaşi mişcări line cărţile împrăştiate; el se apleca încetişor, prindea cartea de coif şi o ştergea de praful de pe ea făcând-o să alunece uşor peste cămaşa şi izmenele sale, apoi o lua sub braţ şi aduna altă carte; în acest timp băiatul încerca să se ridice; el chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă genunchii tatălui:

— Taicule, uhuhu, ameţesc… mi-e frig rău… mă duc în jos…

Şi se agăţă de izmenele lui Moromete, cât era de mare, turtindu-şi pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mişcare să-l apuce de subsuori, dar se opri şi-şi întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase şi rămăsese înţepenit mărul lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise şi înghiţi adânc şi cu caznă ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un braţ sub picioarele chircite ale băiatului şi apucându-l cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pământ. Se pare însă că această mişcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el îşi încolăci strâns braţele de gâtul părintelui şi se lipi gemând de pieptul lui; braţele încolăcite de gât nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind în liniştea de vară a şoselei:

— Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă îmbolnăviţi aşa, fără nici o socoteală. Că eu când vă spui… voi…

Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergând se ferea să se uite la copil; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? Şi ce vroia la urma urmei? Când ajunse în faţa porţii el o împinse cu piciorul, intră, se apropie de prispa casei înălbită de soarele fierbinte al amiezii şi strigă supărat:

— Ilinco, Tito!

Fata cea mică, Ilinca, ieşi din tindă unde făcea mâncare şi când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în braţe, se sperie. Întrebă ce s-a întâmplat. Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte, nemulţumit, şi spuse că băiatul a luat premiul întâi. Fata se apropie de tatăl ei şi îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:

— Mă ţestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas batjocoritor.

Niculae gemu şi deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul ţestosule, care însemna ceva în legătură cu capul lui mare; se zvârcoli în braţele tatălui şi încercă să dea în sora lui. Aiura:

— Stai tu, să trec eu valea… Să vezi cum o să vă duc eu cu o căpăţână de usturoi… lovi-te-ar moartea de Bisisică!…

— Hai, Ilinco, nu te mai uita, aşterne o pătură pe prispă, că mi-a rupt mâinile! se răsti Moromete, lăsându-l jos pe băiat.

Fata aşternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi şi îl apucă pe Niculae de subsuori. Îl urcă sus şi îl înveli. După aceea, Moromete îi întinse fetei coroana şi cărţile:

— Ia astea şi pune-i-le undeva… prăpăditul de el… când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima… că nici nu spune… eu ziceam c-o să-l lase repetent…

— Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumeşti? întrebă fata cu neîncredere.

De pe prispă, Niculae se uită la tată şi la soră cu nişte ochi arzători. Tremurul îi încetase şi el stătea nemişcat sub cergă şi asculta. Ilinca se întoarse spre el şi îl întrebă:

— Aşa e, mă?

Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar Moromete se aşeză tăcut lângă copil, care din nou începuse să aiureze.