Capitolul 8

Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui Birică se şi făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără casă îl nelinişti atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî să facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de repede şi anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de pământ. Se gândi câteva zile în şir, îi trebuiau cel puţin trei mii de lei dacă vroia să-şi facă o casă ca să nu fie bordei (şi numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Şi apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de pământ, când alţii cu un lot întreg abia se ţineau?

Dar această întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. Înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una frumoasă, aşa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.

Luând această hotărâre el se grăbi să anunţe familia:

— Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.

Erau tot aşa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.

Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl şi ceilalţi încetară o clipă să mai mănânce şi se uitară la el bănuitori.

— Să faci cărămizi şi să le laşi acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.

— Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.

— Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi şi termini cu cărămizile găseşti la fund şi nişte bani!

— Asta mă priveşte pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine şi i-o întoarse cu nepăsare:

— Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.

Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simţi iarăşi atinsă ca şi data trecută cu untdelemnul.

— Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.

După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi îndreptându-se scurt şi în tăcere asupra ei.

— O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdeţuri din mijlocul mesei.

— Ce tot dondăneşti din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Aşa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat şi a intrat şi el în rândul oamenilor!

Tatăl prinse cu privirea mulţimea de copii de la masă şi aşteptă câteva clipe ca să fie înţeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar nişte închipuiri de cămăşi, iar fetele…

— O să tundem câinele şi o să ne facem flanele, zise el.

— Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.

Ştia şi ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele, barim să fie o vorbă bună!

Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-l întrebă nimeni de unde avea să ia bani şi el înţelese că la urma-urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai pe el.

Umbla prin curte fluierând şi cântând. Puse mâna pe secure şi se duse în grădină să taie salcâmul pentru tălpici. Polina stătea lângă el şi îl asculta cum cântă, parcă ameţită, cu ochii închişi şi cu mâinile încrucişate pe sâni. Din când în când el se oprea din cântat şi arăta cu mâna:

— Dărâmăm coteţul… În partea asta o facem, cu faţa încolo.

Şi începea iar să cânte şi să izbească în salcâmi cu securea. Era aşa de vesel încât îşi amesteca glasul cu loviturile de secure în aşa fel, încât fraţii lui mai mici, care se aşezaseră puţin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burţile lor goale şi râdeau.

— Şi cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta grădinii.

Adică metri cubi de lemn de construcţie, podele, uşi, ferestre… Dar Birică şi Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor câteva fete atrase de glasul cunoscut al vecinului, şi Birică nu mai putu să răspundă.

— Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete, apropiindu-se şi aşezându-se jos lângă Polina.

— Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-l învăţ şi eu… zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.

Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl opri:

— Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi şi până se usucă trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizi.

— De ce?

— D-aia, fiindcă nu te-aranjează!

— Bine, o să mă duc singur.

— Du-te singur, dacă n-ai ce face!

— De ce n-am ce face?

— Fiindcă te-am mai întrebat şi ieri: de unde faci tu rost de bani?

— Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?

— A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi Gheorghiţo, strigă el, hai, duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-l!…

Fetele chiar se urcaseră în căruţă. Ele erau acum vesele pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vânjoase puteau să-l ajute.

— Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când se dădură jos la văgăuni.

Polina se uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei aceeaşi întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei veşti pe chipul surorilor apăru o expresie rece.

— Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără ca niciodată. Începu să strige: Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă uitaţi la mine parcă cine ştie ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ şi fac ce vreau cu el: Nu ştiţi decât să staţi cu ochii pe om şi să-l păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu!

Apucă târnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi gras. De uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.

— Hai, Gheorghiţo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.

Plecară amândouă fără nici un pic de şovăială. Birică lovea mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mişcă de lângă căruţă şi se duse alături pe malul gârlei, se aşeză şi începu să se spele îndelung pe picioare.

— Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruţă? Sau crezi că o să se arunce singur?

Polina îşi văzu de spălat ca şi când n-ar fi auzit. Când se întoarse se rezemă de şuşleţ şi începu să se uite la bărbatul ei. El şi săpase să umble o căruţă, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la cale de ea; până şi sudoarea pe care el şi-o ştergea din când în când cu cotul, şi mirosul puternic de pământ care parcă ţâşnea de sub târnăcopul lui, chiar şi acestea erau ale ei.

— Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni şi atunci el se uită la ea.

— Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea zâmbind ciudat.

— De ce să nu dau cu târnăcopul?

Şi ea nu răspunse şi deodată el înţelese că de mult stă el aici singur cu ea… Aruncă târnăcopul. Polina se întoarse cu umărul şi îl aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el o apucă şi o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.

Un ceas mai târziu duceau pământul acasă şi îl descurcau în mijlocul bătăturii.

Când se aşezară la masă, o tăcere de gheaţă îi întâmpină, dar Polina sparse această gheaţă dintr-o dată zăpăcindu-l mai ales pe bărbatul ei:

— De ce tăceţi aşa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă ca niciodată. O să ne facem casă, dar n-o să se vândă nici un fel de jumătate de pogon.

Şi nu înţelese nimeni ce era în capul ei.